cererii nr. 58953/00 depuse de Charlotte SIBONI împotriva Franței Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (secțiunea a doua), ședință din 8 octombrie 2002 într-o cameră compusă din: A.B. Baka, președinte, J.-P. Costa, Gaukur Jörundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, Doamna A. Mularoni, judecători, și Doamna S. Dollé, grefieră de secție, Având în vedere cererea susmentionată depusă la 20 octombrie 1998, După ce a deliberat, pronunță următoarea hotărâre: ÎN CAUZĂ Reclamanta, doamna Charlotte Siboni, este cetățeană franceză, născută în 1949 și domiciliată la Nanterre. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanta este învățătoare.
În 1996, a fost numită la grădiniță Lamartine din Narbona. Potrivit părinților elevilor, marea majoritate a copiilor acestei grădinițe sunt de origine maghrebină, turcă sau țigană. Ceilalți au părinți «economici slabi» sau non-narbonezi de origine. Puțin după sosire, reclamanta spune că a constatat abuzuri fizice și psihologice asupra copiilor, însoțite de discriminări rasiale și sociale. La 16 octombrie 1996, o altă învățătoare a scris Ministerului Educației și a recunoscut că a fost complice la această situație de șapte ani. Aceste două învățătoare au informat inspectorul de circumscripție printr-o scrisoare din 18 octombrie 1996. O copie a fost adresată primarului și inspectorului de academie.
Ca urmare a acestei sesizări, reclamanta ar fi suferit «hărțuiri, obstrucție a lucrului, presiuni, amenințări, represalii și provocări la abateri profesionale». Începând cu 6 ianuarie 1997, a primit mai multe convocații la controale medicale, fără indicație de motive. Printr-o scrisoare din 5 februarie 1997, primarul a cerut Ministerului Educației să ia măsuri statutare și disciplinare pentru a înceta calitatea de funcționar a reclamantei. El a scris, de asemenea, către diverse alte autorități administrative ale departamentului pentru a recunoaște incapacitatea reclamantei de a-și continua activitățile de predare. La 14 februarie 1997, inspectorul de circumscripție a primit reprezentanți ai asociației Lamartine, o asociație de părinți creată cu scopul de a sprijini lupta celor două învățătoare împotriva abuzurilor infligite copiilor din această grădiniță.
Sediul acestei asociații era situat în sediul unei comunități turce. Inspectorul le-a certificat că «oricum, [reclamanta] nu va mai fi în Ministerul Educației; nu o vei mai vedea la grădiniță Lamartine; că, odată suspendată această învățătoare, nu va mai fi nicio problemă Lamartine». La 20 februarie 1997, reclamanta și această asociație au sesizat procurorul «aceste fapte grave, dar și tăcerea și imobilismul administrațiilor implicate în această chestiune». Reclamanta a fost suspendată din funcții la 6 martie 1997, pe motiv că era «susceptibilă de a pune în pericol integritatea și echilibrul copiilor...». A doua zi, asociația Lamartine a trimis o delegație la subprefectură pentru a-și manifesta nemulțumirea și pentru a o sprijini pe reclamantă.
La 8 martie 1997, unii părinți s-au dus la secția de poliție pentru a depune reclamație. Înregistrarea acestei reclamații a fost refuzată și părinții au fost «jigniți, amenințați cu arest, hărțuiți cu replici rasiste, interzici de a se aduna și de a depune mărturii în această chestiune». Ca urmare, asociația Lamartine a adresat direct reclamațiile procurorului și subprefectului. La 10 martie 1997, părinții au manifestat în fața grădinței și au denunțat, în fața camerelor jurnaliștilor pe care i-au chemat, imobilismul administrației. Unul dintre ei, reclamanta și învățătoarea care o susținea au fost intervievate. Primul reportaj televizat, la prânz, a relatat cuvintele reclamantei după cum urmează: «Cu colega mea, care se află lângă mine, am denunțat fapte de abuz fizic și psihologic, discriminare rasială și alte probleme foarte grave.
Sunt nouă în această grădiniță din septembrie 1996 și am găsit copii în stare de suferință psihologică, complet terifiați de mediul școlar. Înfruntând anumite amenințări, în fața anumitor acțiuni ale anumitor învățătoare, m-am văzut obligată să denunț faptele cu această colega printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire». Seara, reportajul a fost ușor diferit: «Am găsit copii în stare de suferință psihologică, complet terifiați de mediul școlar. Înfruntând anumite amenințări, în fața anumitor acțiuni ale anumitor învățătoare, m-am văzut obligată să denunț faptele cu colega mea. Ca urmare a acestei denunțări de fapte, atât la nivel de primărie, cât și la inspectorul primar, cât și la inspectorul de academie, am fost pur și simplu suspendată».
Ca urmare a acestor reportaje, cele două învățătoare, asupra cărora parea să fie direcționate vorbitele, au depus reclamație la procuror, pentru denunțuri calomnoase, împotriva celor trei persoane intervievate. După ancheta, procurorul a informat prin presă că nu va persecuta pe nimeni pentru denunțuri calomnoase. El a adresat o scrisoare inspectorului de academie care recunoștea: «Pe de altă parte, ancheta dezvăluie (...) că în cadrul grădinței Lamartine exista un climat general de îngrijiri și atenții diferențiate pentru copii în funcție de originea lor națională. Prin urmare, consider nepotrivit să inițiez urmăriri pentru denunțuri calomnoase...». Reclamanta ar fi luat cunoștință de conținutul acestei scrisori doar datorită colegei sale care a putut accesa-o în procedura din fața curții de apel.
La 21 martie 1997, reclamanta și soțul ei au fost interpelați violent în fața domiciliului lor, încătușați, duși la secția de poliție, ținuți în arest, defeți parchetului și apoi transferați într-un spital psihiatric. Reclamanta a rămas acolo până la 18 aprilie, soțul ei până la 4 aprilie 1997. La ieșire, reclamanta a fost pusă în concediu de lungă durată pentru boală mintală de Ministerul Educației și și-a pierdut postul și apartamentul de serviciu. În timpul acestei internări, reclamanta nu a putut primi nici vizite nici apeluri telefonice. Un huissier a fost totuși autorizat să-i remită o citație în justiție. Printr-o citație directă din 3 aprilie 1997, celelalte două învățătoare au citat în judecată să se prezinte cele trei persoane intervievate la 10 martie 1997 înaintea tribunalului de comerț pentru defăimare împotriva unui funcționar sau cetățean încărcat cu serviciu public prin vorbe sau scris.
La 28 aprilie 1997, mai multe mișcări de luptă împotriva rasismului sau de solidaritate (MRAP, Cimade, FCPE, Ras le Front, Stop Racisme, Sud Education...), nemulțumite de răspunsurile date de instituții, au organizat o conferință de presă pentru «a defini actiunile» care trebuie întreprinse «pentru a clarifica această chestiune». La 29 aprilie 1997, avocatul reclamantei a solicitat procurorului o copie a dosarului penal clasat fără curs privind denunțurile calomnoase. I-a fost comunicat un dosar incomplet. În ciuda cererilor sale repetate, avocatul nu a putut accesa piesele lipsă. Reclamanta a insistat că nu a pronunțat nici numen personelor pretins defăimate, nici numele grădinței, nici chiar nume al orașului, că a acționat de bună credință și că nu putea fi responsabilizată pentru deformarea vorbelor sale și montajul făcut de jurnalist.
La 10 iulie 1997, tribunalul de comerț a achitat părintele-elev dar a condamnat reclamanta și învățătoarea care o susținea la o amendă de 3000 FF, la publicarea prin extrase a deciziei de justiție în trei ziare, la plata sumei de 3000 FF victimelor pentru defăimare împotriva unui funcționar sau cetățean încărcat cu serviciu public prin vorbe sau scris și la daunelor-interese de un franc simbolic. La 15 iulie 1997, reclamanta a depus apel la această sentință. Ea a contestat caracterul defamator al vorbelor sale și a insistat că procuratura nu estimase necesară a o persecuta pentru denunțuri calomnoase. Procuratura s-a încredintat aprecierii curții de apel. Reclamanta a cerut, în zadar, la grefie și apoi succesiv la doi procurori și la procurorul general al curții de apel, comunicarea întregului dosar remis greflei de procuror după ancheta diligentată în urma reclamației pentru denunțuri calomnoase și mai ales concluziile acestuia.
Ministerul Educației a prezentat justiției un dosar privind reclamanta, care a fost comunicat plângătorilor în calitate de parte civilă. Avocatul celei de-a doua învățătoare persecutate a avut acces la toate documentele anchetei, în timp ce acest acces a fost refuzat avocatului reclamantei. În timpul ședinței, reclamanta nu ar fi avut posibilitatea să răspundă la procurorul general, în timp ce acesta ar fi folosit documente eronate și fabricate la care ea nu avusese acces în ciuda cererilor sale. Reclamanta a adresat, în curs de deliberare, o scrisoare recomandată cu confirmare de primire președintei camerei criminale a curții de apel, denunțând acest incident de ședință și, ca urmare, neregularitatea procedurii.
Pe baza a două expertize medicale, reclamanta a fost reintegrată în Ministerul Educației în iunie 1998. Printr-o hotărâre din 1 decembrie 1998, curtea de apel a achitat inculpații, cu excepția reclamantei pentru care a confirmat sentința în toate dispozițiile acesteia adăugând posibilitatea unei constrângeri pe corp. La 4 decembrie 1998, reclamanta a depus un caz la Curta de Casație împotriva hotărârii curții de apel. La 4 ianuarie 1999, ea a depus la Curia de Casație o primă amplificare din care ea aparent numai invoca încălcarea articolelor 29 la 31 din legea din 29 iulie 1881 pe libertatea presei, privind delictul de defăimare. La 4 iunie 1999, ea a adresat Curții de Casație, prin poștă, o amplificare suplimentară.
La 25 ianuarie 2000, reclamanta a telefonat Curții de Casație pentru a cunoaște stadiul avansat al cauzei. Ea a fost informată că cauza fusese judecată la 11 ianuarie 2000: o constrângere pe corp nu putând fi pronunțată pentru infracțiuni de caracter politic și infracțiunile la legea libertății presei fiind asimilate sub acest aspect cu delictele politice, Curia de Casație despartasit parțial hotărârea curții de apel și se pronunțase fără renvoiere. Nu a fost găsită nicio urmă a amplificării sale suplimentare. La 27 ianuarie 2000, reclamanta a telefonat din nou pentru a obține mai multe informații. Ea a aflat atunci că Curia de Casație informa doar avocații. La 28 ianuarie 2000, s-a dus la Curia de Casație pentru a cunoaște hotărârea.
I-a fost dat un număr de telefon de contactat săptămâna următoare, numărul dosarului său și data ședinței (11 ianuarie 2000), informații care nu i-au fost niciodată comunicate. La 11 februarie 2000, reclamanta a aflat că hotărârea nu-i va fi remisă, ci adresată curții de apel. În final, procurorul general al curții de apel i-a notificat hotărârea de casație parțială la 31 martie 2000. Într-o procedură urmată în fața jurisdicțiilor administrative împotriva internării obligatorii a reclamantei și soțului ei, curtea administrativă de apel a anulat, la 6 iulie 2000, ordinele din 21 martie 1997 prescriind internarea lor obligatorie. PLÂNGERILE
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge că absența luării în considerare a amplificării sale suplimentare de Curia de Casație violeaza dreptul ei la un proces echitabil.
2.Invocând articolele 8, 9, 11 și 6 §§ 1 și 3 b) și d) luate izolat și în combinație cu art. 14 din Convenție, reclamanta se plânge că procedura penală diligentată împotriva ei violeaza dreptul ei la un proces echitabil, dreptul la respectul vieții private și familiale, libertatea de gândire și libertatea de asociere. Ea denunță imposibilitatea de a accesa anumite piese esențiale ale dosarului în timp ce alți inculpați au avut acces și imposibilitatea, din cauza internării sale arbitrare și pierdererea apartamentului, de a dispune de facilități necesare pregătirii apărării sale și de a cita martori de apărare. Ea se plânge apoi că comunicarea de către Ministerul Educației a documentelor confidențiale și personale care fac parte din dosarul ei administrativ și care privesc de asemenea soțul ei violeaza dreptul la respectul vieții private și familiale. Ea consideră că din conștiință profesională, trebuia să denunț, atât la conducere cât și la justiție, abuzurile de care a fost martoare, precum și să informeze mass-media despre imobilismul de care a dat dovadă administrația. Condamnarea ei ar viola deci libertatea de gândire. Ea se plânge în final de dispariția asociației Lamartine ca urmare a amenințărilor și presiunilor exercitate de poliție și informațiuni generale împotriva membrilor acestei asociații și ai comunității turce.
3.Invocând art. 14 din Convenție, reclamanta se plânge de o discriminare rasială și socială. Ea explică că «faptul de a fi fost condamnată pentru că a denunțat în special discriminări rasiale și sociale asupra copiilor este constitutiv al unei încălcări a principiului non-discriminării cu privire la copiii străini sau de origini etnice diverse și a celor care i-au susținut».
4.Reclamanta se plânge că nu a putut cunoaște niciun element al procedurii din fața Curții de Casație și în special că nu a fost informată de data ședinței sau de concluziile avocatului general și că nu a putut accesa raportul consilierului raportor totuși remis avocatului general. Ea consideră deci că nu a beneficiat de dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 și că a fost privată de dreptul de a dispune de facilități necesare pregătirii apărării sale garantat de §3 b) al acestui articol.
5.Reclamanta se plânge de o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței căilor de atac care permite punerea capăt încălcării articolelor 6, 8, 10 și 11 din Convenție.
6.Invocând art. 10 din Convenție, reclamanta se plânge că condamnarea sa pentru defăimare, în timp ce nu numise nici persoane implicate nici orașul nici grădiniță în fața camerelor, nu relatase niciodată fapte precise imputate părților civile și acționase de bună credință în prezentarea unor fapte vagi dar obiective, aduce atingere libertății sale de expresie. ÎN DREPT 1. Reclamanta se plânge că absența luării în considerare a amplificării sale suplimentare de Curia de Casație violeaza dreptul ei la un proces echitabil. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție ale cărui prevederi pertinente se citesc după cum urmează: «1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunului cuvânt al oricărei acuzații în materie penală împotriva ei. (...)» Curtea reamintește mai întâi că art. 6 din Convenție nu se opune unei reglementări a accesului justițiarilor la o jurisdicție de apel, cu condiția ca această reglementare să aibă ca scop asigurarea unei bune administrații a justiției (vedea, de exemplu, hotărârile Levages prestations Services c. Franța din 23 octombrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996, §§ 40 și urm. și Meftah și alții c. Franța [GC], nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, 26 iulie 2002). Curtea constată că din art. 585-1 din codul de procedură penală rezultă că memoria celui condamnat penal trebuie să ajungă la grefia Curții de Casație cel mai târziu o lună după data cazului. Or, o reglementare privind termenele ce trebuie respectate pentru a forma un recurs are sigur ca scop o bună administrație a justiției (cerere nr. 10857/84, decizie din 15 iulie 1986, Decizii și Rapoarte (DR) 48, p. 106; cerere nr. 11122/84, decizie din 2 decembrie 1985, D.R. 45, p. 246). Curtea consideră, în plus, că regulile privind termenul de caz sunt suficient de clare și previzibile și prezintă o claritate și coerență suficientă (a contrario, hotărâre Vacher c. Franța din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, fasc.25) În caza de faț, reclamanta a intentat caz la 4 decembrie 1998 și a depus o amplificare suplimentară la 4 iunie 1999; această amplificare și mijloacele dezvoltate în ea erau deci în mod evident tardive și inadmisibile. Curtea observă că reclamanta prezentase, în termenele cerute, alte mijloace în susținerea cazului ei la Curia de Casație și că aceste mijloace au fost examinate de Curia de Casație. Rezultă că această parte a cererii este în mod evident prost fundată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Reclamanta se plânge că procedura penală diligentată împotriva ei violeaza dreptul ei la un proces echitabil, dreptul la respectul vieții private și familiale, libertatea de gândire și libertatea de asociere. Ea invocă articolele 6 §§ 1 și 3 b) și d) luate izolat și combinate cu art. 14, 8, 9 și 11 din Convenție, ale cărui prevederi pertinente se citesc după cum urmează: art. 6 § 3 b) și d) «3. Orice persoană acuzată are dreptul în special la: : (...) b. să dispună de timp și de facilități necesare pregătirii apărării sale; (...) d. să interrogheze sau să facă să se interrogheze martorii pentru acuzare și să obțină convocarea și interrogarea martorilor de apărare în aceleași condiții ca martorii pentru acuzare (...)» art. 8 «1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții private și familiale (...). 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de legea și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.» art. 9 «1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire [și] de conștiință (...) 2. Libertatea de a manifesta religia sau convingerile nu poate fi supusă altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.» art. 11 «1. Orice persoană are dreptul la libertatea de a se reuni pașnic și la libertatea de asociere (...) 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi supusă altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. (...)» art. 14 «Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta Convenție trebuie asigurată fără distinc ție oarecare, fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alt statut.» Curtea reamintește că potrivit articolului 35 § 1 din Convenție ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Or, fundamentul regulii epuizării căilor de atac interne constă în faptul că înainte de a sesiza un tribunal internațional, reclamantul trebuie să-i fi dat statului responsabil posibilitatea de a remedia încălcările pretinse prin mijloace interne, folosind resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficace și suficiente (vedea, printre altele, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). În această scop, reclamantul nu doar trebuie să fi sesizat jurisdicțiile naționale, dar trebuie, de asemenea, să fi ridicat în fața acestor jurisdicții, cel puțin în esență și în formele și termenele dreptului intern, plângerile pe care intenționează să le formuleze ulterior la Curte (vedea hotărârea Cardot precitată, p. 18, § 34). Nu rezultă din piesele dosarului că reclamanta ar fi ridicat aceste diferite plângeri în fața jurisdicțiilor interne. În plus, chiar și în ipoteza că reclamanta ar fi ridicat aceste mijloace în amplificarea suplimentară pe care a trimis-o Curții de Casație la 4 iunie 1999, Curtea constată că această amplificare nu a fost prezentată în termenele prescrise de dreptul intern. Reclamanta nu a satisfăcut, deci, cât privește aceste plângeri, condiția privind epuizarea căilor de atac interne. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. 3. Invocând art. 14 din Convenție, reclamanta se plânge că condamnarea sa pentru defăimare, din cauza denunțului ei a discriminărilor rasiale și sociale exercitate împotriva elevilor violeaza principiul non-discriminării cu privire la acești copii și a celor care i-au susținut. După jurisprudența constantă a Curții, art. 14 din Convenție completează alte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor ei. Nu are o existență independentă, deoarece valabil doar pentru «exercitarea drepturilor și libertăților» pe care le garantează. Sigur, poate intra în joc chiar și fără o încălcare a cerințelor lor și, în acest sens, are o sferă autonomă, dar nu poate găsi aplicare dacă faptele litigiului nu cad sub imperiul cel puțin al uneia dintre aceste clauze (vedea, printre altele, hotărârile Karlheinz Schmidt c. Germania din 18 iulie 1994, seria A nr. 291-B, p. 32, § 22, Van Raalte c. Țările de Jos din 21 februarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I, p. 184, § 33, și Petrovic c. Austria din 27 martie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, p.585, §22). În caza de faț, Curtea observă că pretinse discriminări rasiale și sociale pe care reclamanta dorea să le denunț autorităților interne erau fapta unor învățătoare împotriva copiilor care frecventau clasele lor. Cu toate acestea, în fața Curții, reclamanta se consideră victimă a unei discriminări rasiale și sociale din cauza condamnării sale penale ca urmare a denunțurilor sale. Sub această plângere, ea nu se plânge de conduita procedurii în fața jurisdicțiilor interne, dar afirmă că principiul însuși al condamnării sale este discriminator. Curtea observă că reclamanta nu stabilește că exercitarea unuia dintre drepturile sau libertățile sale garantate de Curte ar fi fost tulburată de această pretinsă discriminare. Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca prost fundată în mod evident, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 4. Reclamanta se plânge de absența căilor de atac pentru încălcarea articolelor 6, 8, 10 și 11 din Convenție și invocă art. 13 din Convenție care se citește după cum urmează: «Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.» Curtea constată că reclamanta s-a plâns sub aspectul articolului 6 din Convenție că nu a beneficiat de un proces echitabil și contradictoriu în fața jurisdicțiilor penale, apoi, sub aspectul articolului 13 din Convenție, de absența căilor de atac care permit punerea capăt încălcării drepturilor și libertăților sale garantate de Convenție. În caza de faț, reclamanta a fost persecutată în fața unor jurisdicții și a dispus de recurse care prezentau caracter judicial. Deci, nu este necesar să se examineze eficacitatea lor atât sub aspectul articolului 6 § 1 cât și al articolului 13 din Convenție, cerințele celui de-al doilea fiind mai puțin stricte decât ale celui dintâi și absorbite de acestea în caza de faț (hotărâre de Geouffre de la Pradelle c. Franța din 16 decembrie 1992, seria A nr. 253-B, p. 43, §§ 36-37). Curtea va limita deci examinarea acestor recurse sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție. Or, Curtea a constatat că reclamanta dispunea de căi de atac pe care nu le-a folosit. Cât privește art. 10, reclamanta a putut să-l invoke până în fața Curții de Casație. Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca prost fundată în mod evident, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 5. Invocând art. 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție, reclamanta se plânge că nu a putut cunoaște niciun element al procedurii din fața Curții de Casație și în special că nu a fost informată de data ședinței sau de concluziile avocatului general și că nu a putut accesa raportul consilierului raportor totuși remis avocatului general. Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și jude necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința Guvernului pârât pentru observații scrise, în aplicarea articolului 54 § 3b) al Regulamentului ei. 6. Referindu-se la hotărârea Fuentes Bobo împotriva Spaniei din 29 februarie 2000 (nr. 39293/98), reclamanta se plânge de condamnarea sa pentru defăimare. Ea invocă art. 10 din Convenție ale cărui prevederi pertinente se citesc după cum urmează: «1. Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept include libertatea de opinii și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ingerința autorităților publice (...). 2. Exercitarea acestor libertăți comportând datorii și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de legea, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru apărarea ordinii și prevenirea crimei, pentru protecția sănătății sau moralei, pentru protecția reputației sau drepturilor altora, (...)». Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și judec necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința Guvernului pârât pentru observații scrise, în aplicarea articolului 54 § 3b) al Regulamentului ei. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amână examinarea plângerilor reclamantei rezultând, pe de o parte, din faptul că nu a luat cunoștință nici de data ședinței în fața Curții de Casație nici de concluziile avocatului general și că nu a putut accesa raportul consilierului raportor totuși remis avocatului general, și, pe de altă parte, din atingerea adusă libertății sale de expresie. Declară cererea inadmisibilă pentru rest. S. Dollé A.B. BAKA Grefieră Președinte
de la requête n o 58953/00 présentée par Charlotte SIBONI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 8 octobre 2002 en une chambre composée de MM. A.B. Baka , président , . J.-P. Costa , Gaukur Jörundsson , L. Loucaides , C. Bîrsan , M. Ugrekhelidze , M me A. Mularoni, juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 20 octobre 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Charlotte Siboni, est une ressortissante française, née en 1949 et résidant à Nanterre. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante est institutrice. En 1996, elle fut nommée à l’école maternelle Lamartine à Narbonne. D’après les parents d’élèves, la grande majorité des enfants de cette école est d’origine maghrébine, turque ou gitane. Les autres ont des parents « économiquement faibles » ou non narbonnais de souche. Peu de temps après son arrivée, la requérante dit avoir constaté des maltraitances physiques et psychologiques sur les enfants, assorties de discriminations raciales et sociales. Le 16 octobre 1996, une autre institutrice écrivit à l’éducation nationale et reconnut avoir été complice de cette situation depuis sept ans. Ces deux institutrices informèrent l’inspecteur de circonscription par lettre du 18 octobre 1996. Une copie fut adressée au maire et à l’inspecteur d’académie.
A la suite de ce signalement, la requérante aurait subi des « harcèlements, obstruction au travail, pressions, menaces, représailles et provocations à la faute professionnelle ». A partir du 6 janvier 1997, elle reçut plusieurs convocations à des contrôles médicaux, sans indication de motifs. Par lettre du 5 février 1997, le maire demanda à l’éducation nationale de prendre des mesures statutaires et disciplinaires pour mettre fin à la qualité de fonctionnaire de la requérante. Il écrivit également à diverses autres autorités administratives du département afin de faire reconnaître l’incapacité de la requérante à poursuivre ses activités d’enseignement. Le 14 février 1997, l’inspecteur de circonscription reçut des représentants de l’association Lamartine, association de parents d’élèves créée dans le but de soutenir la lutte des deux institutrices contre les mauvais traitements infligés aux enfants dans cette école.
Le siège de cette association se trouvait dans le local d’une communauté turque. L’inspecteur leur certifia que « de toute façon, [la requérante] ne sera plus à l’éducation nationale ; vous ne la reverrez plus à l’école Lamartine ; que, cette institutrice une fois suspendue, il n’y aura plus d’affaire Lamartine ». Le 20 février 1997, la requérante et cette association signalèrent au procureur de la république « ces faits graves mais aussi le silence et l’immobilisme des administrations en cause dans cette affaire ». La requérante fut suspendue de ses fonctions le 6 mars 1997, au motif qu’elle était « susceptible de mettre en péril l’intégrité et l’équilibre des enfants... ». Le lendemain, l’association Lamartine envoya une délégation à la sous-préfecture afin de manifester son mécontentement et de soutenir la requérante.
Le 8 mars 1997, certains parents se rendirent au commissariat pour porter plainte. L’enregistrement de cette plainte fut refusé et les parents furent « injuriés, menacés de garde à vue, harcelés de propos racistes, interdits de rassemblement » et de témoigner dans cette affaire. Suite à cela, l’association Lamartine adressa directement les plaintes au procureur de la République et au sous-préfet. Le 10 mars 1997, les parents manifestèrent devant l’école et dénoncèrent, devant les caméras des journalistes qu’ils avaient appelés, l’immobilisme de l’administration. L’un d’eux, la requérante et l’institutrice qui la soutenait furent interviewés. Le premier reportage télévisé, en milieu de journée, relata les paroles de la requérante de la façon suivante : « Avec ma collègue, qui se trouve à côté de moi, nous avons dénoncé des faits de maltraitance physique et psychologique, discrimination raciale et d’autres problèmes très graves.
Je suis nouvelle dans cette école depuis septembre 1996 et j’ai trouvé des enfants en état de souffrance psychologique, complètement terrorisés par le milieu scolaire. Devant certaines menaces, devant certains agissements de certaines institutrices, je me suis vue dans l’obligation de dénoncer les faits avec cette collègue par lettre recommandée avec accusé de réception ». Le soir, le reportage fut légèrement différent : « J’ai trouvé des enfants en état de souffrance psychologique, complètement terrorisés par le milieu scolaire. Devant certaines menaces, devant certains agissements de certaines institutrices, je me suis vue dans l’obligation de dénoncer les faits avec ma collègue.
A la suite de cette dénonciation de faits, aussi bien au niveau de la mairie, que de l’inspecteur primaire, que de l’inspecteur d’académie, j’ai été tout simplement suspendue ». Suite à ces reportages, les deux institutrices, contre qui les propos semblaient dirigés, déposèrent plainte auprès du procureur de la république, du chef de dénonciations calomnieuses, à l’encontre des trois personnes interviewées. Après enquête, le procureur de la république fit savoir par voie de presse qu’il ne poursuivrait personne pour dénonciations calomnieuses. Il adressa une lettre à l’inspecteur d’académie qui reconnaissait : « En revanche, l’enquête révèle (...) qu’il régnait au sein de l’école Lamartine un climat général de soins et d’attentions différenciés à l’égard des enfants selon leur nationalité d’origine.
En conséquence, j’estime inopportun d’engager des poursuites pour dénonciations calomnieuses... ». La requérante aurait eu connaissance du contenu de cette lettre uniquement grâce à sa collègue qui put y accéder lors de la procédure devant la cour d’appel. Le 21 mars 1997, la requérante et son mari furent interpellés violemment devant leur domicile, menottés, conduits au commissariat, gardés à vue, déférés au parquet puis transférés dans un hôpital psychiatrique. La requérante y resta jusqu’au 18 avril, son mari jusqu’au 4 avril 1997. A sa sortie, la requérante fut mise en congé de longue durée pour maladie mentale par l’éducation nationale et perdit son poste et son logement de fonction. Pendant cet internement, la requérante ne put recevoir ni visite ni appel téléphonique.
Un huissier fut tout de même autorisé à lui remettre une assignation en justice. Par citation directe du 3 avril 1997, les deux autres institutrices citèrent à comparaître les trois personnes interviewées le 10 mars 1997 devant le tribunal correctionnel pour diffamation envers fonctionnaire ou citoyen chargé d’un service public par parole ou par écrit. Le 28 avril 1997, plusieurs mouvements de lutte contre le racisme ou de solidarité (MRAP, Cimade, FCPE, Ras le Front, Stop Racisme, Sud Education...), insatisfaites des réponses apportées par les institutions, organisèrent une conférence de presse pour « définir les actions » à mener « afin d’éclaircir cette affaire ». Le 29 avril 1997, l’avocat de la requérante sollicita auprès du procureur de la république une copie du dossier pénal classé sans suite concernant les dénonciations calomnieuses.
Un dossier incomplet lui fut communiqué. Malgré ses demandes réitérées, l’avocat ne put avoir accès aux pièces manquantes. La requérante insista sur le fait qu’elle ne prononça ni le nom des personnes prétendument diffamées, ni le nom de l’école, ni même le nom de la ville, qu’elle avait été de bonne foi et qu’elle ne pouvait être tenue pour responsable de la déformation de ses propos et du montage fait par le journaliste. Le 10 juillet 1997, le tribunal correctionnel relaxa le parent d’élève mais condamna la requérante et l’institutrice qui la soutenait à une amende de 3000 FF, à la publication par extraits de la décision de justice dans trois journaux, à verser la somme de 3000 FF aux victimes pour diffamation envers fonctionnaire ou citoyen chargé d’un service public par parole ou par écrit et à des dommages et intérêts d’un franc symbolique.
Le 15 juillet 1997, la requérante fit appel de ce jugement. Elle contesta le caractère diffamatoire de ses propos et insista sur le fait que le ministère public n’avait pas estimé devoir la poursuivre du chef de dénonciations calomnieuses. Le ministère public s’en remit à l’appréciation de la cour d’appel. La requérante réclama, en vain, au greffe puis successivement à deux procureurs de la république et au procureur général de la cour d’appel, la communication de l’intégralité du dossier remis au greffe par le procureur après l’enquête diligentée suite à la plainte pour dénonciations calomnieuses et plus particulièrement ses conclusions. L’éducation nationale produisit à la justice un dossier concernant la requérante, qui fut communiqué aux plaignantes en leur qualité de partie civile.
L’avocat de la seconde institutrice poursuivie eut accès à tous les documents de l’enquête, alors que cet accès fut refusé à l’avocat de la requérante. Lors de l’audience, la requérante n’aurait pas eu la possibilité de répondre au procureur général, alors qu’il aurait utilisé des documents erronés et fabriqués auxquels elle n’avait pas eu accès malgré ses demandes. La requérante adressa, en cours de délibéré, une lettre recommandée avec accusé de réception à la présidente de la chambre correctionnelle de la cour d’appel, dénonçant cet incident d’audience et, par suite, l’irrégularité de la procédure. Sur le fondement de deux expertises médicales, la requérante fut réintégrée dans l’éducation nationale en juin 1998. Par arrêt du 1er décembre 1998, la cour d’appel relaxa les prévenus à l’exception de la requérante pour laquelle il confirma le jugement en toutes ses dispositions en ajoutant la possibilité d’une contrainte par corps.
Le 4 décembre 1998, la requérante forma un pourvoi en cassation à l’encontre de l’arrêt de la cour d’appel. Le 4 janvier 1999, elle déposa à la Cour de cassation un premier mémoire dans lequel elle n’invoquait, apparemment, que la violation des articles 29 à 31 de la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse, relatifs au délit de diffamation. Le 4 juin 1999, elle adressa à la Cour de cassation, par la poste, un mémoire ampliatif. Le 25 janvier 2000, la requérante téléphona à la Cour de cassation afin de connaître l’état d’avancement de l’affaire. Elle fut informée que l’affaire avait été jugée le 11 janvier 2000 : une contrainte par corps ne pouvant être prononcée pour des infractions de caractère politique et les infractions à la loi sur la liberté de la presse étant assimilées à cet égard aux délits politiques, la Cour de cassation avait partiellement cassé l’arrêt de la cour d’appel et s’était prononcée sans renvoi.
Aucune trace de son mémoire ampliatif ne fut retrouvée. Le 27 janvier 2000, la requérante téléphona à nouveau pour obtenir de plus amples informations. Elle apprit alors que la Cour de cassation n’informait que les avocats. Le 28 janvier 2000, elle se rendit à la Cour de cassation pour prendre connaissance de l’arrêt. Elle se vit remettre un numéro de téléphone à contacter la semaine suivante, le numéro de son affaire et la date de l’audience (11 janvier 2000), informations qui ne lui avaient jamais été communiquées. Le 11 février 2000, la requérante apprit que l’arrêt ne lui serait pas remis, mais adressé à la cour d’appel.
Finalement, le procureur général de la cour d’appel lui notifia l’arrêt de cassation partielle le 31 mars 2000. Dans une procédure suivie devant les juridictions administratives à l’encontre de l’hospitalisation d’office de la requérante et de son époux, la cour administrative d’appel annula, le 6 juillet 2000, les arrêtés du 21 mars 1997 prescrivant leur hospitalisation d’office. GRIEFS
1.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que l’absence de prise en compte de son mémoire ampliatif par la Cour de cassation viole son droit à un procès équitable.
2.Invoquant les articles 8, 9, 11 et 6 §§ 1 et 3 b) et d) pris isolément et en combinaison avec l’article 14 de la Convention, la requérante se plaint que la procédure pénale diligentée à son encontre viole son droit à un procès équitable, le droit au respect de sa vie privée et familiale, sa liberté de conscience et sa liberté d’association. Elle dénonce l’impossibilité d’accéder à certaines pièces primordiales du dossier alors que les autres prévenus y ont eu accès et l’impossibilité, en raison de son internement arbitraire et de la perte de son logement, de disposer des facilités nécessaires à la préparation de sa défense et de faire citer des témoins à décharge. Elle se plaint ensuite que la communication par l’éducation nationale de documents confidentiels et personnels faisant partie de son dossier administratif et concernant également son mari, viole le droit au respect de sa vie privée et familiale. Elle estime ensuite que par conscience professionnelle, elle se devait de dénoncer, tant à sa hiérarchie qu’à la justice, les mauvais traitements dont elle avait été témoin ainsi que d’informer les médias de l’immobilisme dont avait fait preuve l’administration. Sa condamnation violerait dès lors sa liberté de conscience. Elle se plaint finalement de la disparition de l’association Lamartine suite aux menaces et pressions exercées par la police et les renseignements généraux contre les membres de cette association et de la communauté turque.
3.Invoquant l’article 14 de la Convention, la requérante se plaint d’une discrimination raciale et sociale. Elle explique que le « fait d’avoir été condamnée pour avoir dénoncé notamment des discriminations raciales et sociales sur enfants est constitutif de violation du principe de non-discrimination à l’égard des enfants étrangers ou d’origines ethniques diverses et de ceux qui les ont soutenus ».
4.La requérante se plaint de n’avoir pu prendre connaissance d’aucun élément de la procédure devant la Cour de cassation et notamment de ne pas avoir été informée de la date d’audience ou des conclusions de l’avocat général et de n’avoir pu accéder au rapport du conseiller rapporteur pourtant remis à l’avocat général. Elle estime ainsi ne pas avoir bénéficié du droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 et avoir été privée du droit à disposer des facilités nécessaires à la préparation de sa défense garanti par le paragraphe 3 b) de cet article.
5.La requérante se plaint d’une violation de l’article 13 de la Convention en raison de l’absence de voies de recours permettant de mettre fin à la violation des articles 6, 8, 10 et 11 de la Convention.
6.Invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante se plaint que sa condamnation pour diffamation, alors qu’elle n’avait nommé ni les personnes impliquées ni la ville ni l’école concernées devant les caméras, n’avait jamais relaté de faits précis imputés aux parties civiles et avait été de bonne foi en présentant des faits vagues mais objectifs, porte atteinte à sa liberté d’expression. EN DROIT 1. La requérante se plaint que l’absence de prise en compte de son mémoire ampliatif par la Cour de cassation viole son droit à un procès équitable. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) » La Cour rappelle tout d’abord que l’article 6 de la Convention ne s’oppose pas à une réglementation de l’accès des justiciables à une juridiction de recours, pourvu que cette réglementation ait pour but d’assurer une bonne administration de la justice (voir, par exemple, les arrêts Levages prestations Services c. France du 23 octobre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996, §§ 40 et s. et Meftah et autres c. France [GC], n o 32911/96, 35237/97 et 34595/97, 26 juillet 2002). La Cour constate qu’il résulte de l’article 585-1 du code de procédure pénale que le mémoire du demandeur condamné pénalement doit parvenir au greffe de la Cour de cassation un mois au plus tard après la date du pourvoi. Or, une réglementation relative aux délais à respecter pour former un recours vise assurément une bonne administration de la justice (requête n o 10857/84, décision du 15 juillet 1986, Décisions et Rapports (DR) 48, p. 106 ; requête n o 11122/84, décision du 2 décembre 1985, D.R. 45, p. 246). La Cour estime de plus que les règles relatives au délai de pourvoi sont suffisamment claires et prévisibles et présentent une clarté et une cohérence suffisantes ( a contrario , arrêt Vacher c. France du 17 décembre 1996, Recueil 1996-VI, fasc.25) En l’espèce, la requérante se pourvut en cassation le 4 décembre 1998 et déposa un mémoire ampliatif le 4 juin 1999 ; ce mémoire et les moyens qui y étaient développés étaient donc manifestement tardifs et irrecevables. La Cour note que la requérante avait présenté, dans les délais requis, d’autres moyens au soutien de son pourvoi en cassation et que ces moyens furent examinés par la Cour de cassation. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. La requérante se plaint que la procédure pénale diligentée à son encontre viole son droit à un procès équitable, le droit au respect de sa vie privée et familiale, sa liberté de conscience et sa liberté d’association. Elle invoque les articles 6 §§ 1 et 3 b) et d) pris isolément et combiné avec l’article 14, 8, 9 et 11 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : Article 6 § 3 b) et d) « 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) b. disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense; (...) d. interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge (...) » Article 8 « 1.Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...). 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 9 « 1. Toute personne a droit à la liberté de pensée [et] de conscience (...) 2. La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 11 « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association (...) 2. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. (...) » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Or, le fondement de la règle de l’épuisement des voies de recours internes consiste en ce qu’avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l’État responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres, l’arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n o 200, p. 19, § 36). A cette fin, la requérante ne doit pas seulement avoir saisi les juridictions nationales, mais doit également avoir soulevé devant ces juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais du droit interne, les griefs qu’elle entend ensuite formuler devant la Cour (voir l’arrêt Cardot précité, p. 18, § 34). Il ne ressort pas des pièces du dossier que la requérante ait soulevé ces différents griefs devant les juridictions internes. De plus, même à supposer que la requérante ait soulevé ces moyens dans le mémoire ampliatif qu’elle fit parvenir à la Cour de cassation le 4 juin 1999, la Cour constate que ce mémoire ne fut pas présenté dans les délais prescrits par le droit interne. La requérante n’a, dès lors, pas satisfait, quant à ces griefs, à la condition relative à l’épuisement des voies de recours internes. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 3. Invoquant l’article 14 de la Convention, la requérante se plaint que sa condamnation pour diffamation, en raison de sa dénonciation de discriminations raciales et sociales exercées à l’encontre des élèves viole le principe de non-discrimination à l’égard de ces enfants et de ceux qui les soutiennent. D’après la jurisprudence constante de la Cour, l’article 14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et de ses Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante, puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’emprise de l’une au moins desdites clauses (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Karlheinz Schmidt c. Allemagne du 18 juillet 1994, série A n o 291-B, p. 32, § 22, Van Raalte c. Pays-Bas du 21 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 184, § 33, et Petrovic c. Autriche du 27 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p.585, §22). En l’espèce, la Cour note que les prétendues discriminations raciales et sociales que la requérante souhaitait dénoncer aux autorités internes étaient le fait d’institutrices à l’encontre d’enfants fréquentant leurs classes. Cependant, devant la Cour, la requérante s’estime victime d’une discrimination raciale et sociale du fait de sa condamnation pénale suite à ses dénonciations. Sous ce grief, elle ne se plaint pas de la conduite de la procédure devant les juridictions internes, mais affirme que le principe même de sa condamnation est discriminatoire. La Cour relève que la requérante n’établit pas que la jouissance d’un de ses droits ou libertés garantis par la Cour aurait été troublée par cette prétendue discrimination. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. La requérante se plaint de l’absence de voies de recours pour violation des articles 6, 8, 10 et 11 de la Convention et invoque l’article 13 de la Convention qui se lit comme suit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » La Cour constate que la requérante s’est plainte sous l’angle de l’article 6 de la Convention de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable et contradictoire devant les juridictions pénales, puis, sous l’angle de l’article 13 de la Convention, de l’absence de voies de recours permettant de mettre fin à la violation de ses droits et libertés garantis par la Convention. En l’espèce, la requérante fut poursuivie devant des juridictions et disposa de recours qui présentaient un caractère judiciaire. Dès lors, il n’est pas nécessaire d’examiner leur efficacité à la fois sous l’angle de l’article 6 § 1 et de l’article 13 de la Convention, les exigences du second étant moins strictes que celles du premier et absorbées par elles en l’espèce (arrêt de Geouffre de la Pradelle c. France du 16 décembre 1992, série A n o 253-B, p. 43, §§ 36-37 ) . La Cour limitera ainsi l’examen de ces recours au regard de l’article 6 § 1 de la Convention. Or, la Cour a constaté que la requérante avait à sa disposition des voies de recours qu’elle n’avait pas utilisées. Pour ce qui est par ailleurs de l’article 10, la requérante a pu l’invoquer jusque devant la Cour de cassation. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 5. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, la requérante se plaint de n’avoir pu prendre connaissance d’aucun élément de la procédure devant la Cour de cassation et notamment de ne pas avoir été informée de la date d’audience ou des conclusions de l’avocat général et de n’avoir pu accéder au rapport du conseiller rapporteur pourtant remis à l’avocat général. La Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur pour observations écrites, en application de l’article 54 § 3b) de son Règlement. 6. Se référant à l’arrêt Fuentes Bobo contre Espagne du 29 février 2000 (n o 39293/98), la requérante se plaint de sa condamnation pour diffamation. Elle invoque l’article 10 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques (...). 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, (...) ». La Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur pour observations écrites, en application de l’article 54 § 3b) de son Règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs de la requérante tirés, d’une part, du fait qu’elle n’a eu connaissance ni de la date de l’audience devant la Cour de cassation ni des conclusions de l’avocat général et qu’elle n’ait pu accéder au rapport du conseiller rapporteur pourtant remis à l’avocat général, et, d’autre part, de l’atteinte portée à sa liberté d’expression. Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé A.B. BAKA Greffière Président