cererii nr. 52662/99
prezentată de Maria Manuela JORGE NINA JORGE și alții
împotriva Portugalului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), ședință la 10 octombrie 2002 într-o cameră compusă din:
Dl. G. Ress, președinte,
Dl. I. Cabral Barreto,
Dl. L. Caflisch,
Dl. B. Zupančič,
Dl. J. Hedigan,
D-na H.S. Greve,
Dl. K. Traja, judecători,
și Dl. V. Berger, grefier de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 15 noiembrie 1999,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamanții, a căror listă apare în anexă, sunt toți cetățeni portughezi. Sunt reprezentați înaintea Curții de D-na E. Serra Jorge, avocat la barou din Lisabona. Guvernul pârât este reprezentat de Dl. A. Henriques Gaspar, procuror general adjunct.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează.
Unii dintre reclamanți erau acționari ai unei societăți cu răspundere limitată, Empresa de Viação Eduardo Jorge, Lda. Ceilalți reclamanți sunt singurii moștenitori ai persoanelor care erau de asemenea acționari ai aceleiași societăți (cf. lista reclamanților anexată pentru cotele sociale respective). Această societate controla 99,9% din capitalul unei alte societăți, Companhia Sintra Atlântico, S.A.R.L. Aceste două societăți erau singurii acționari ai Empresa de Viação Gaspar, Lda. Toate aceste societăți, cunoscute sub desemnarea de grup Eduardo Jorge, efectuau transportul în comun, mai ales în regiunea Lisabonei.
Empresa de Viação Gaspar, Lda., precum și celelalte două societăți, au fost supuse unei naționalizări prin decretul-lege nr. 280-C/75 din 5 iunie 1975. Acest decret-lege prevedea plata unei indemnizații către acționari, al cărui cuantum, termen și condiții de plată rămâneau de definit.
Printr-un ordin ministerial (Despacho Normativo) nr. 111/84 din 26 mai 1984, secretarul de stat al finanțelor a fixat indemnizația provizorie relativ la acționarii Empresa de Viação Gaspar, Lda. la 17.414 escudi portughezi (PTE) pentru 1% din capital.
La 1 august 1984, reclamanții au prezentat un memoriu secretarului de stat invocând că suma în cauză nu putea constitui o „indemnizație justă". Cereau secretarului de stat să le furnizeze indicarea criteriilor care au servit drept bază pentru calcularea indemnizației provizorii.
La 14 februarie 1985, Comitetul creditului public (Junta do Crédito Público) a informat în scris reclamanții, după ce a primit acordul secretarului de stat al finanțelor, că cererea pe care o formulaseră nu se baza pe nicio bază legală. Comitetul atragea atenția reclamanților asupra faptului că nu ar putea contesta decât cuantumul indemnizației definitive care urma să fie fixat de ministrul finanțelor.
Printr-un ordin ministerial nr. 62/87 din 20 iulie 1987, secretarul de stat al trezoreriei a fixat, sub delegare de puteri de ministrul finanțelor, indemnizația definitivă la 2.817.800 PTE (adică 28.178 PTE pentru 1% din capital).
La 14 august 1987, reclamanții au sesizat ministrul finanțelor cu o cerere de constituire a unei comisii de arbitraj, în conformitate cu decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986 (vezi infra). Invocând, printre altele, încălcarea principiului indemnizației juste, solicitau cuantumul de 59.771.000 PTE ca indemnizație definitivă.
Printr-o decizie din 6 octombrie 1988, comisia de arbitraj a fixat indemnizația definitivă la 69.251.841 PTE (adică 692.518 PTE pentru 1% din capital). Cu toate acestea, secretarul de stat al trezoreriei, printr-o decizie din 26 iulie 1989, a omologat doar parțial decizia comisiei de arbitraj și a fixat cuantumul indemnizației definitive la 4.340.364 PTE (adică 43.404 PTE pentru 1% din capital). Titlurile datoriei publice reprezentative acestei sume au fost puse la dispoziția reclamanților la 18 decembrie 1991.
La 15 iulie 1991, reclamanții, cu excepția ultimului (Dl. Joaquim Manuel Peixinho Nina Vilão sau persoana al cărei moștenitor este, Dl. Joaquim António Vilão), au introducat un recurs de anulare a acestei decizii înaintea Curții Supreme Administrative (Supremo Tribunal Administrativo). Susțineau în special că dispoziții legale care permiteau administrației să modifice deciziile comisiilor de arbitraj erau contrare Constituției și, în particular, principiilor independenței judecătorilor și separării puterilor. Într-adevăr, comisiile de arbitraj trebuiau să fie considerate tribunale și administrația nu trebuia să se amestece în decizia judiciară.
Printr-o hotărâre din 11 mai 1999, adusă la cunoștința reclamanților la 17 mai 1999, Curtea Supreme Administrative, referindu-se la jurisprudența Tribunalului Constituțional (Tribunal Constitucional), a respins recursul.
B.
Dreptul și practica interne pertinente
La 26 octombrie 1977, Parlamentul a adoptat legea nr. 80/77 care stabilea măsuri privind indemnizarea fostelor deținători de bunuri care au fost subiectul naționalizării sau exproprierii. Indemnizațiile, care ar fi avut inițial valoare provizorie și apoi definitivă, trebuiau să fie plătite, conform articolului 19 al acestei legi, în titluri de datorie publică, al căror amortizare se extindea pe mai mulți ani, și conform unor rate de dobândă determinate anterior, figurând în anexă la lege. Pentru sumele cuprinse între 3.450.000 PTE și 4.625.000 PTE, amortizarea se extindea pe nouăsprezece ani (după o perioadă de răgaz de patru ani) la rata de dobândă anuală de 5%. art. 24 preciza că dobânzile fiind datorate din data prevăzută pentru emiterea titlurilor de datorie publică (1 iulie 1980, în cazul reclamanților, conform decretului-lege nr. 213/79 din 14 iulie 1979), se acumulau din data naționalizării. În fine, conform articolului 13 §3, indemnizațiile provizorii trebuiau să fie considerate ca anticipații asupra cuantumului indemnizațiilor definitive; prin urmare, persoana interesată ar putea fi obligată să restituie Statului valoarea indemnizației provizorii, în cazul în care indemnizația definitivă nu ar fi datorată sau ar fi inferioară valorii indemnizației provizorii.
Privind procedura prin care persoanele interesate ar putea contesta deciziile administrației la această privință, art. 16 §1 al acestei legi prevedea:
„Fără a aduce prejudiciu dreptului de recurs înaintea altor instanțe competente, rezolvarea litigiilor referitoare la dreptul la indemnizație definitivă, precum și la fixarea, lichidarea și efectivitatea acesteia, se va efectua prin recurs împotriva actului administrativ respectiv înaintea unei comisii de arbitraj (...)"
Decretul-lege nr. 343/80 din 2 septembrie 1980 a modificat profund sistemul comisiilor de arbitraj prevăzut de legea nr. 80/77. Aceste comisii erau compuse din trei arbitri, primul fiind desemnat de persoana interesată, al doilea de către guvern, și al treilea, președintele, coopted de cei ceilalți doi. Deciziile comisiilor de arbitraj necesitau de acum înainte o omologare de către ministrul finanțelor pentru a putea produce efecte. Un drept de recurs de anulare împotriva deciziei ministrului înaintea Curții Supreme Administrative era deschis persoanelor interesate.
Comisiile de arbitraj n-au fost totuși supuse unei reglementări detaliate (statut, procedură și funcționare) decât prin decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986.
La 6 septembrie 1991, guvernul a adoptat decretul-lege nr. 332/91, care a modificat natura și desemnarea comisiilor de arbitraj, de acum înainte numite „comisii mixte". Era spus în expunerea de motive a acestui decret-lege că scopul guvernului era să clarifice rolul comisiilor de arbitraj atribuindu-le funcții de simplă consultanță pe care le îndeplineau deja în realitate. De acum înainte, ministrul finanțelor ar fi fost singurul responsabil pentru fixarea cuantumului indemnizației, după ce ar fi adunat opinia „comisiei mixte". Acest decret-lege era tăcut cu privire la recursurile care puteau fi exercitate de persoana interesată, cu înțelegerea că legislația prevedea posibilitatea de a sesiza jurisdicțiile administrative cu un recurs de anulare împotriva actului ministrului care cauza prejudiciu.
3.Jurisprudența Tribunalului Constituțional
Tribunalul Constituțional a examinat chestiunea compatibilității sistemului de plată a indemnizațiilor consechente naționalizărilor din 1975 cu Constituția portugheză în două hotărâri de principiu nr. 39/88 din 9 februarie 1988 și 452/95 din 6 iulie 1995.
Privind întârzierea autorităților în plata indemnizațiilor, s-a exprimat după cum urmează în prima din aceste hotărâri:
„(...) cu siguranță toate acestea [plata indemnizațiilor] au fost efectuate cu o întârziere considerabilă față de datele la care au avut loc naționalizările. Or aceasta – se va putea spune – este susceptibilă să constituie o încălcare a principiului indemnizației consacrat de art. 82 al Constituției. Fără motiv totuși. În cazul în care din cauza unei atare situații ar exista o lezare a dreptului la indemnizație, din cauza faptului că aceasta din urmă poate deveni o chestiune incertă și deci fără substanță, rațiunea va fi nu vicia în dispoziția sub judicio dar mai degrabă inacțiunea sau lipsa diligență a administrației. Și dacă întâmplător această conduită a administrației se întemeiază pe neexistența mijloacelor legale capabile să conducă la aplicarea efectivă a dispoziție în vigoare și, prin urmare, la realizarea concretă a dreptului consacrat de art. 82 al Constituției, atunci inconstitutionalitatea posibilă va fi o inconstitutionalitate prin omisiune. (...) Acest Tribunal nu este totuși chemat să examineze această chestiune."
Privind comisiile de arbitraj, Tribunalul Constituțional a considerat că nici sistemul decretului-lege nr. 343/80 nici sistemul introdus de decretul-lege nr. 332/91 nu erau contrare Constituției și în particular dreptului de acces la tribunale. Tribunalul a considerat mai întâi că determinarea cuantumului indemnizației nu este o activitate care trebuie să fie exclusiv rezervată tribunalelor și care poate, prin urmare, să fie responsabilitatea administrației. De asemenea, a estimat, în a doua din hotărârile sus-menționate și cu șapte voturi contra șase, că recursul de anulare înaintea Curții Supreme Administrative, combinat eventual cu posibilitatea de a introduce o acțiune de recunoaștere a drepturilor, proteja suficient drepturile și garanțiile persoanelor interesate, chiar dacă permite un control al legalității și nu de plenă jurisdicție.
1.Invocând art. 6 §1 din Convenție, reclamanții se plânge de durata procedurii, inclusiv a celei care a avut loc înainte ca chestiunea indemnizației să fie supusă Curții Supreme Administrative.
Se plânge de asemenea de lipsa imparțialității Statului și consideră că posibilitatea dată administrației de a nu omologa decizia arbitrală este contrară acestei dispoziții.
2.Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții consideră că indemnizația care le-a fost finalmente acordată nu a fost „justă".
Estimează pe de altă parte că perioada de mai mult de douăzeci de ani care a trecut fără ca indemnizația definitivă la care aveau dreptul să fi fost determinată și plătită aduce atingere acestei dispoziții.
3.Invocând art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții consideră că au fost victime ale discriminării din două motive: ar fi fost mai întâi discriminați în comparație cu alte persoane ale căror bunuri au fost de asemenea subiectul naționalizării dar cu care guvernul a încheiat acorduri privind sume mult mai mari decât cele care ar fi în cauză prin simplă aplicare a legislației aplicabile; ar fi fost de asemenea discriminați în comparație cu toți cetățenii ale căror bunuri nu au fost naționalizate.
1.
Reclamanții ridică mai mulți griefuri privind plata indemnizației definitive consechente naționalizării societăților în cauză, precum și durata procedurii aferente.
Guvernul ridică de la început o excepție din nerespectarea termenului de șase luni prevăzut de art. 35 §1 din Convenție. Pentru guvern, decizia internă definitivă care a fixat dreptul la indemnizație al reclamanților este aceea care a fost pronunțată la 26 iulie 1989 de secretarul de stat al trezoreriei. Recursul de anulare administrativ ulterior nu putea avea efectul de a modifica cuantumul indemnizației în cauză, având în vedere modul în care reclamanții au prezentat recursul. Cererea ar fi deci tardivă.
Reclamanții contestă aceste argumente. Ei invocă că în cazul în care Curtea Supreme Administrative ar fi anulat decizia secretarului de stat al trezoreriei, după cum doreau, ar fi fost decizia din 6 octombrie 1989 a comisiei de arbitraj care ar fi recunoscut valoare de lucru judecat. Reclamanții observă că legislația internă relevantă prevedea ea însăși în mod expres posibilitatea de a ataca deciziile secretarului de stat.
Curtea reamintește că prin „decizie internă definitivă", art. 35 §1 desemnează exclusiv decizia definitivă pronunțată în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne, așa cum este înțeles conform principiilor dreptului internațional general recunoscut, astfel încât termenul de șase luni nu poate funcționa decât în cadrul acesta. Pe de altă parte, atunci când griefurile persoanei interesate privesc o situație continuă, problema termenului de șase luni nu poate apărea decât după dispariția acestei situații (cf. De Becker c. Belgia, cererea nr. 214/56, decizie a Comisiei din 9 iunie 1961, Anuarul II, p. 215).
În speță, Curtea subliniază că legislația internă relevantă, în special decretul-lege nr. 343/80, permitea reclamanților să atace decizia secretarului de stat înaintea Curții Supreme Administrative. Prin recursul acesta, reclamanții au demonstrat voința de a contesta o atare decizie și, prin urmare, cuantumul indemnizației în cauză. Procedura care a urmat s-a terminat prin hotărârea Curții Supreme Administrative, pronunțată la 11 mai 1999 și adusă la cunoștința reclamanților la 17 mai 1999, care a determinat în mod definitiv cuantumul indemnizației în cauză. Este deci această din urmă decizie, și nu aceea a secretarului de stat al trezoreriei, care marchează începutul cursului termenului de șase luni prevăzut de art. 35 §1 din Convenție. Prezenta cerere fiind introdusă la 17 noiembrie 1999, în termenul de șase luni, excepția ridicată de guvern nu poate decât să fie respinsă.
Curtea observă totuși că reclamantul Joaquim Manuel Peixinho Nina Vilão nu a participat la procedura care s-a desfășurat înaintea Curții Supreme. Nu poate deci să se plângă de durata procedurii ulterioară deciziei secretarului de stat al trezoreriei. În plus, a obținut plata indemnizației în cauză la 18 decembrie 1991, fără a încerca să o atace, spre deosebire de ceilalți reclamanți. Griefurile sale privind plata acestei indemnizații sunt deci tardive.
Din aceasta rezultă că cererea este inadmisibilă privind reclamantul Joaquim Manuel Peixinho Nina Vilão.
2.
Reclamanții se plânge de durata procedurii, inclusiv a celei care a avut loc înainte ca chestiunea indemnizației să fie supusă Curții Supreme Administrative.
Se plânge de asemenea de lipsă de imparțialitate a Statului și consideră că posibilitatea dată administrației de a nu omologa decizia arbitrală este contrară acestei dispoziții.
Invocă art. 6 §1 din Convenție, care dispune în special:
„Orice persoană are dreptul să fie judecată în mod echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
a) Privind durata procedurii, guvernul susține că faza administrativă a acesteia s-a desfășurat în mod adecvat, ținând seama de marea complexitate a calculelor necesare pentru determinarea cuantumurilor în cauză. În schimb, admite că procedura înaintea Curții Supreme Administrative a suferit o anumită prelungire. Cu toate acestea, această circumstanță nu ar fi cauzat prejudiciu reclamanților în măsura în care cuantumurile în cauză s-ar fi găsit deja determinate și plătite.
Reclamanții estimează că durata în cauză nu saurait fi considerată rezonabilă.
Curtea estimează, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența sa în materie de „termen rezonabil", și ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, că acest grief trebuie să facă obiectul unui examen pe fond.
b) Reclamanții se plânge de asemenea, sub aspectul articolului 6 §1, de posibilitatea dată administrației de a nu omologa decizia arbitrală, care ar fi contrară acestei dispoziții. Subliniază că în speță o atare intervenție a avut ca efect reducerea în mod substanțial a cuantumului fixat de comisia de arbitraj.
Pentru cât timp art. 6 din Convenție este în cauză, Curtea nu observă cum intervenția secretarului de stat ar fi putut aduce atingere caracterului echitabil al procedurii de determinare a indemnizației. Observă că chestiunea a fost examinată de Curtea Supreme Administrative, care s-a pronunțat în mod definitiv asupra contestației ridicate de reclamanți. Curtea subliniază la această privință că controlul exercitat de această jurisdicție, chiar dacă este numit de „legalitate" și nu de „plenă jurisdicție", nu este cu atât mai puțin suficient în speță, în măsura în care poate examina toate chestiunile, în drept și în fapt, legate de actul administrativ atacat (cf. la această privință, hotărârea Fischer c. Austria din 26 aprilie 1995, seria A nr. 312, pp. 17-18, §§33-34).
Din aceasta rezultă că acest grief trebuie să fie respins ca manifestă lipsă de temei, în aplicarea articolului 35 §§3 și 4 din Convenție.
3.
Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții consideră că indemnizația care le-a fost finalmente acordată nu a fost „justă".
Estimează pe de altă parte că perioada de mai mult de douăzeci de ani care a trecut fără ca indemnizația definitivă la care aveau dreptul să fi fost determinată și plătită aduce atingere acestei dispoziții, care se citește după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea averii sale. Nicio persoană nu poate fi lipsită de averea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispoziții precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă Statul de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea averilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."
Guvernul ridică de la început o excepție din incompatibilitate ratione temporis cu dispoziții Convenției. Afirmă că naționalizarea în cauză a avut loc în 1975, adică înainte de ratificarea Convenției și a Protocolului nr. 1 de către Portugalia, la 9 noiembrie 1978. De asemenea, legea nr. 80/77, care a fixat criteriile și modalitățile indemnizațiilor consechente naționalizărilor, a fost adoptată la 26 octombrie 1977, adică și înainte de intrarea în vigoare a Convenției în raport cu Portugalia. Referindu-se la jurisprudența organelor Convenției, guvernul subliniază că privarea de proprietate este un act instantaneu și nu generează o situație continuă de „lipsa de drept".
Reclamanții declară că nu pun în cauză nici actul de naționalizare în sine nici natura sau criteriile indemnizațiilor. Ceea ce este în cauză, în schimb, este pe de o parte aplicarea eronată a acestor criterii și pe de altă parte termenul excesiv în care au fost aplicate, ceea ce a condus la o indemnizație injustă, fie în ceea ce privește cuantumul seu, fie în ceea ce privește momentul determinării și atribuirii sale.
Curtea reamintește că a trebuit deja să examineze o situație similară, în cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia (CEDO 2000-I, pp. 117 și urm.). Erau în cauză în această cauză privările de proprietate efectuate în cadrul reformei agrare, cadrul legal referitor la plata indemnizațiilor, și anume legea nr. 80/77 sus-menționată, fiind totuși același. Pe de altă parte, ca în cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții sus-menționată, guvernul a recunoscut în speță, din data naționalizării, dreptul reclamanților la indemnizație.
Curtea s-a pronunțat în special după cum urmează:
„Dacă este adevărat că Curtea nu ar putea (...) examina chestiunile legate de privarea de proprietate în sine, acestea fiind, evident, în afara competenței sale ratione temporis, nu este cazul pentru ceea ce privește întârzierea în determinarea și plata indemnizațiilor definitive." (hotărâre sus-citată, §43)
Curtea nu observă în speță niciun motiv de a se abate de la această jurisprudență, pentru cât timp reclamanții se plânge de întârziere în determinarea și plata indemnizațiilor definitive. S-a agi în mod clar de o situație continuă care s-a încheiat doar prin hotărârea Curții Supreme Administrative, care a determinat în mod definitiv indemnizația acordată reclamanților. Pe de altă parte, ca în cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții sus-menționată, Statul a continuat să legifereze în materia după data ratificării Convenției; în acest fel, sistemul comisiilor de arbitraj prevăzut de legea nr. 80/77 a fost modificat în 1980 și 1991. Or Statul este responsabil pentru acte și omisiuni se referind la un drept garantat de Convenție și având loc după data ratificării acesteia (hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții sus-citată, §43).
Pe de altă parte, Curtea nu saurait să examineze chestiunile legate de privarea de proprietate nici, a fortiori, acelea referitoare la cuantumul indemnizațiilor, care se găsesc în afara competenței sale ratione temporis (hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții sus-citată, §§43 și 48). Nu este deci competentă pentru a examina grieful reclamanților referitor la caracterul „just" sau „injust" al indemnizației.
În concluzie, Curtea respinge excepția ridicată de guvern pentru cât timp aceasta privește întârzierea în determinarea și plata indemnizațiilor definitive dar o acceptă în ceea ce privește grieful privind cuantumul indemnizației.
Privind fondul, guvernul susține că nu există nicio încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. După ce a reamintit că această dispoziție nu cere o compensare integrală, subliniază că modalitățile de plată alese nu aduc atingere principiului proporționalității, inerent dreptului la respectarea averii.
Reclamanții estimează că versarea unei indemnizații definitive douăzeci și patru de ani după privarea de proprietate, fără ca să li se fi atribuit o compensare adecvată, nu saurait să fi constituit respectarea echilibrului care trebuie să domnească între cerințele interesului general și salvgardarea dreptului la respectarea averii lor. Ei vad o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
Curtea estimează, în lumina ansamblului argumentelor părților, că grieful referitor la determinarea și plata tardivă a indemnizației definitive pune întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită un examen pe fond; din aceasta rezultă că acest grief nu saurait să fi declarat manifestă lipsă de temei, în sensul articolului 35 §3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost remarcat.
4.
Invocând art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții consideră că au fost victime ale discriminării din două motive: ar fi fost mai întâi discriminați în comparație cu alte persoane ale căror bunuri au fost de asemenea subiectul naționalizării dar cu care guvernul a încheiat acorduri privind sume mult mai mari decât cele care ar fi în cauză prin simplă aplicare a legislației aplicabile; ar fi fost de asemenea discriminați în comparație cu toți cetățenii ale căror bunuri nu au fost naționalizate.
Curtea estimează că acest grief este strâns legat de cel ridicat de reclamanți sub aspectul articolului 1 al Protocolului nr. 1, luat izolat, care a fost deja declarat admisibil. Judecă deci că este corespunzător să-l declare de asemenea admisibil.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă privind reclamantul Joaquim Manuel Peixinho Nina Vilão;
Declară cererea admisibilă, cu rezerva asupra tuturor chestiunilor de fond, privind griefurile celorlalți reclamanți privind durata procedurii, precum și determinarea și plata tardivă a indemnizației definitive;
Declară cererea inadmisibilă pentru restul.
Vincent Berger
Georg Ress
Grefier
Președinte
ANEXĂ
Lista reclamanților
Maria Manuela Jorge Nina Jorge, născută în 1939 și rezidând la Lisabona (cota socială de 1,58%);
Maria Lucília Jorge Rato Pinto, născută în 1935 și rezidând la Lisabona, moștenitoare de Helena Jorge Rato (cota socială de 14,28%);
Maria Celeste Jorge Ribeiro, născută în 1926 și rezidând la Lisabona, moștenitoare de Beatriz da Conceição Jorge Ribeiro (cota socială de 7,14%);
Maria Clotilde Jorge Nina, născută în 1915 și rezidând la Lisabona (cota socială de 9,52%);
Clotilde dos Santos Jorge Rodrigues, născută în 1928 și rezidând la Lisabona (cota socială de 7,14%), în propriul nume și ca moștenitoare de Maria Stella dos Santos Jorge Rodrigues (cota socială de 7,14%);
Maria Marta Jorge Dias Pestana Bastos, născută în 1939 și rezidând la Lisabona, moștenitoare de Suzana Pereira Rodrigues da Conceição Jorge Dias (cota socială de 14,28%);
Ricardo Manuel Freitas Jorge, născut în 1937 și rezidând la Amadora, și
Maria Helena de Freitas Jorge Marcos, născută în 1946 și rezidând la Amadora, moștenitori de Pedro Fernando Jorge (cota socială de 14,28%);
Maria Eduarda Silva Jorge Ferreira, născută în 1933 și rezidând la Lisabona,
Maria Isabel da Silva Jorge dos Santos, născută în 1935 și rezidând la Lisabona,
Eduardo António Serra Jorge, născut în 1963 și rezidând la Lisabona, și
Nuno Miguel Serra Jorge, născut în 1967 și rezidând la Amadora,
moștenitori de Isabel Nogueira da Silva Jorge (cota socială de 14,28%);
Joaquim Manuel Peixinho Nina Vilão, născut în 1947 și rezidând la Lisabona, moștenitor de Joaquim António Vilão (cota socială de 1,53%).
de la requête n
o
52662/99
présentée par Maria Manuela JORGE NINA JORGE et autres
contre le Portugal
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 octobre 2002 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et
de
M.
V.
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 novembre 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, dont la liste figure en annexe, sont tous des ressortissants portugais. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Certains des requérants étaient actionnaires d’une société à responsabilité limitée,
Empresa de Viação Eduardo Jorge, Lda
. Les autres requérants sont les seuls héritiers de personnes qui étaient également actionnaires de la même société (cf. liste des requérants ci-jointe pour les parts sociales respectives). Cette société contrôlait 99,9% du capital d’une autre société,
Companhia Sintra Atlântico, S.A.R.L.
Ces deux sociétés étaient les seules actionnaires de la
Empresa de Viação Gaspar, Lda.
Toutes ces sociétés, connues sous la désignation de groupe
Eduardo Jorge
, effectuaient des transports en commun, surtout dans la région de Lisbonne.
La
Empresa de Viação Gaspar, Lda
, ainsi que les deux autres sociétés, firent l’objet d’une nationalisation par un décret-loi n
o
280-C/75 du 5 juin 1975. Ce décret-loi prévoyait le paiement d’une indemnisation aux actionnaires dont le montant, le délai et les conditions de paiement restaient à définir.
Par un arrêté ministériel (
Despacho Normativo
) n
o
111/84 du 26 mai 1984, le secrétaire d’Etat aux Finances fixa l’indemnisation provisoire relative aux actionnaires de la
Empresa de Viação Gaspar, Lda.
à 17
414
escudos portugais (PTE) pour 1% du capital.
Le 1
er
août 1984, les requérants présentèrent un exposé au secrétaire d’Etat faisant valoir que la somme en cause ne pouvait constituer une «
juste indemnisation
». Ils demandaient au secrétaire d’Etat de leur fournir l’indication des critères ayant servi de base au calcul de l’indemnisation provisoire.
Le 14 février 1985, le Comité du crédit public (
Junta do Crédito Público
) informa par écrit les requérants, après avoir reçu l’accord du secrétaire d’Etat aux Finances, que la demande qu’ils avaient formulée ne reposait sur aucune base légale. Le Comité attirait l’attention des requérants sur le fait qu’ils ne pourraient contester que le montant de l’indemnisation définitive à fixer par le ministre des Finances.
Par un arrêté ministériel n
o
62/87 du 20 juillet 1987, le secrétaire d’Etat au Trésor fixa, sous délégation de pouvoirs du ministre des Finances, l’indemnisation définitive à 2
817
800 PTE (soit 28
178 PTE pour 1% du capital).
Le 14 août 1987, les requérants saisirent le ministre des Finances d’une demande de constitution d’une commission d’arbitrage, conformément au décret-loi n
o
51/86 du 14 mars 1986 (voir
infra
). Alléguant, entre autres, la violation du principe de la juste indemnisation, ils demandaient le montant de 59
771
000 PTE à titre d’indemnisation définitive.
Par une décision du 6 octobre 1988, la commission d’arbitrage fixa l’indemnisation définitive à 69
251
841 PTE (soit 692
518 PTE pour 1% du capital). Toutefois, le secrétaire d’Etat au Trésor, par une décision du 26
juillet 1989, n’homologua que partiellement la décision de la commission d’arbitrage et fixa le montant de l’indemnisation définitive à 4
340
364 PTE (soit 43
404 PTE pour 1% du capital). Les titres de la dette publique représentatifs de ce montant furent mis à la disposition des requérants le 18 décembre 1991.
Le 15 juillet 1991, les requérants, sauf le dernier (M. Joaquim Manuel Peixinho Nina Vilão ou la personne dont il est l’héritier, M. Joaquim António Vilão), introduisirent un recours contentieux en annulation de cette décision devant la Cour suprême administrative (
Supremo Tribunal Administrativo
). Ils soutenaient notamment que les dispositions légales qui permettaient à l’administration de modifier les décisions des commissions d’arbitrage étaient contraires à la Constitution et, en particulier, aux principes de l’indépendance des tribunaux et de la séparation de pouvoirs. En effet, les commissions d’arbitrage devaient être considérées comme des tribunaux et l’administration ne devait pas s’immiscer dans une décision juridictionnelle.
Par un arrêt du 11 mai 1999, porté à la connaissance des requérants le 17
mai 1999, la Cour suprême administrative, se référant à la jurisprudence du Tribunal constitutionnel (
Tribunal Constitucional
), rejeta le recours.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
La loi n
o
80/77
Le 26 octobre 1977, le Parlement adopta la loi n
o
80/77 qui statua en matière d’indemnisation des anciens titulaires de biens ayant fait l’objet d’une nationalisation ou d’une expropriation. Les indemnisations, qui auraient d’abord une valeur provisoire et par la suite définitive, devaient être payées, d’après l’article 19 de cette loi, en titres de la dette publique, dont l’amortissement s’étendrait sur plusieurs années, et selon des taux d’intérêts déterminés au préalable, figurant en annexe à la loi. Pour les montants allant de 3
450
000 PTE à 4
625
000 PTE, l’amortissement s’étendrait sur dix-neuf ans (après une période dilatoire de quatre ans) au taux d’intérêt annuel de 5 %. L’article 24 précisait que les intérêts étant dus à partir de la date prévue pour l’émission des titres de la dette publique (le 1
er
juillet 1980, dans le cas des requérants, selon le décret-loi n
o
213/79 du 14 juillet 1979), couraient dès la date de la nationalisation. Enfin, d’après l’article 13 §
3, les indemnisations provisoires devaient être considérées comme une anticipation sur le montant des indemnisations définitives ; ainsi, la personne intéressée pourrait être obligée de restituer à l’Etat la valeur de l’indemnisation provisoire, au cas où l’indemnisation définitive ne serait pas due ou serait inférieure à la valeur de l’indemnisation provisoire.
S’agissant de la procédure selon laquelle les intéressés pouvaient contester les décisions de l’administration à cet égard, l’article 16 § 1 de cette loi disposait
:
« Sans préjudice des recours devant les autres instances compétentes, la résolution des litiges relatifs au droit à l’indemnisation définitive ainsi qu’à sa fixation, liquidation et effectivité sera effectuée moyennant recours contre l’acte administratif concerné devant une commission d’arbitrage (...)
»
2.
Les commissions d’arbitrage
Le décret-loi n
o
343/80 du 2 septembre 1980 modifia profondément le système de commissions d’arbitrage prévu par la loi n
o
80/77. Ces commissions étaient ainsi composée de trois arbitres, le premier étant indiqué par l’intéressé, le deuxième par le gouvernement et le troisième, le président, coopté par les deux autres. Les décisions des commissions d’arbitrage nécessitaient désormais une homologation du ministre des Finances pour pouvoir produire des effets. Un droit de recours contentieux contre la décision du ministre devant la Cour suprême administrative était ouvert aux intéressés.
Les commissions d’arbitrage n’ont cependant fait l’objet d’une réglementation détaillée (statut, procédure et fonctionnement) qu’avec le décret-loi n
o
51/86 du 14 mars 1986.
Le 6 septembre 1991, le gouvernement adopta le décret-loi n
o
332/91, qui modifia la nature et la désignation des commissions d’arbitrage, dorénavant appelées «
commissions mixtes
». Il était dit à cet égard, dans l’exposé des motifs de ce décret-loi, que le but du gouvernement était de clarifier le rôle des commissions d’arbitrage en leur attribuant des fonctions de simple consultation qu’elles remplissaient déjà en réalité. Désormais, le ministre des Finances serait le seul responsable pour la fixation du montant de l’indemnisation, après avoir recueilli l’avis de la «
commission mixte
». Ce décret-loi était muet quant aux recours pouvant être exercés par la personne intéressée, étant entendu que la législation prévoit la possibilité de saisir les juridictions administratives d’un recours contentieux contre l’acte du ministre faisant grief.
3.
La jurisprudence du Tribunal constitutionnel
Le Tribunal constitutionnel examina la question de la compatibilité du système de paiement des indemnisations consécutives aux nationalisations de 1975 avec la Constitution portugaise dans ses deux arrêts de principe n
os
39/88 du 9 février 1988 et 452/95 du 6 juillet 1995.
S’agissant du retard pris par les autorités dans le paiement des indemnisations, il s’exprima comme suit dans le premier de ces arrêts
:
«
(...) certainement tout cela [le paiement des indemnisations] a été fait avec un retard considérable par rapport aux dates auxquelles les nationalisations ont eu lieu. Or cela – pourra-t-on dire – est susceptible de constituer une violation du principe de l’indemnisation consacré par l’article 82 de la Constitution. Sans raison toutefois. Au cas où en vertu d’une telle situation il y aurait atteinte au droit à l’indemnisation, en raison du fait que ce dernier peut devenir une chose incertaine et donc sans consistance, la raison en sera non pas un vice dans les dispositions
sub judicio
mais plutôt l’inaction ou le manque de diligence de l’administration. Et si par hasard cette conduite de l’administration se fonde sur l’inexistence de moyens légaux capables de conduire à l’application effective des dispositions en vigueur et par conséquent à la réalisation concrète du droit consacré par l’article 82 de la Constitution, alors l’éventuelle inconstitutionnalité sera une inconstitutionnalité par omission. (...) Ce Tribunal n’est toutefois pas appelé à examiner cette question.
»
S’agissant des commissions d’arbitrage, le Tribunal constitutionnel a considéré que tant le système du décret-loi n
o
343/80 que le système introduit par le décret-loi n
o
332/91 n’étaient pas contraires à la Constitution et notamment au droit d’accès aux tribunaux. Le Tribunal a considéré d’abord que la détermination du montant de l’indemnisation n’est pas une activité qui doit être exclusivement réservée aux tribunaux et qui peut par conséquent être de la responsabilité de l’administration. Il a également estimé, dans le deuxième des arrêts précités et par sept voix contre six, que le recours contentieux devant la Cour suprême administrative, combiné éventuellement avec la possibilité d’introduire une action en reconnaissance de droits, protégeait suffisamment les droits et garanties des intéressés, même s’il permet un contrôle de légalité et non pas de pleine juridiction.
1.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure, y compris de celle qui a eu lieu avant que la question de l’indemnisation ait été soumise à la Cour suprême administrative.
Ils se plaignent également du manque d’impartialité de l’Etat et considèrent que la possibilité donnée à l’administration de ne pas homologuer la décision arbitrale est contraire à cette disposition.
2.Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants considèrent que l’indemnisation qui leur a été finalement octroyée n’a pas été «
juste
».
Ils estiment par ailleurs que la période de plus de vingt ans qui s’est écoulée sans que l’indemnisation définitive à laquelle ils avaient droit ait été déterminée et payée porte atteinte à cette disposition.
3.Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants considèrent avoir fait l’objet d’une discrimination pour deux motifs
: ils auraient d’abord été discriminés par rapport à d’autres personnes dont les biens ont également fait l’objet de nationalisation mais avec lesquelles le gouvernement a conclu des accords sur des montants très supérieurs à ceux qui seraient en cause par la simple application de la législation applicable
; ils auraient également fait l’objet d’une discrimination par rapport à tous les citoyens dont les biens n’ont pas été nationalisés.
1.
Les requérants soulèvent plusieurs griefs concernant le paiement de l’indemnisation définitive consécutive à la nationalisation des sociétés en cause ainsi que la durée de la procédure y relative.
Le gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-respect du délai de six mois, prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. Pour le gouvernement, la décision interne définitive qui a fixé le droit à l’indemnisation des requérants est celle qui a été rendue le 26 juillet 1989 par le secrétaire d’Etat au Trésor. Le recours contentieux administratif subséquent ne pouvait avoir pour effet de modifier le montant de l’indemnisation en cause, étant donné la manière dont les requérants ont présenté ce recours. La requête serait donc tardive.
Les requérants contestent ces arguments. Ils font valoir qu’au cas où la Cour suprême administrative aurait annulé la décision du secrétaire d’Etat au Trésor, comme ils le souhaitaient, c’est la décision du 6 octobre 1989 de la commission d’arbitrage qui aurait repris sa valeur de chose jugée. Les requérants relèvent que la législation interne pertinente prévoyait elle-même expressément la possibilité d’attaquer les décisions du secrétaire d’Etat.
La Cour rappelle que par «
décision interne définitive
», l’article 35 § 1 désigne exclusivement la décision définitive rendue dans le cadre normal de l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, de sorte que le délai de six mois ne peut fonctionner que dans ce cadre. Par ailleurs, lorsque les griefs de l’intéressé concernent une situation continue, le problème du délai de six mois ne peut surgir qu’après la disparition de cette situation (voir
De Becker c. Belgique
, requête n
o
214/56, décision de la Commission du 9 juin 1961, Annuaire II, p. 215).
En l’espèce, la Cour souligne que la législation interne pertinente, notamment le décret-loi n
o
343/80, permettait aux requérants d’attaquer la décision du secrétaire d’Etat devant la Cour suprême administrative. Par ce recours, les requérants ont démontré vouloir contester une telle décision et, par là même, le montant de l’indemnisation en cause. La procédure qui s’en est suivie s’est terminée par l’arrêt de la Cour suprême administrative, rendu le 11 mai 1999 et porté à la connaissance des requérants le 17 mai 1999, qui a déterminé de manière définitive le montant de l’indemnisation en cause. C’est donc cette dernière décision, et non pas celle du secrétaire d’Etat au Trésor, qui marque le début du cours du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. La présente requête ayant été introduite le 17 novembre 1999, dans le délai de six mois, l’exception soulevée par le gouvernement ne peut qu’être rejetée.
La Cour constate néanmoins que le requérant Joaquim Manuel Peixinho Nina Vilão n’a pas participé à la procédure qui s’est déroulée devant la Cour suprême. Il ne peut donc se plaindre de la durée de la procédure subséquente à la décision du secrétaire d’Etat au Trésor. En outre, il a obtenu le versement de l’indemnisation en cause le 18 décembre 1991, sans avoir cherché à l’attaquer, à la différence des autres requérants. Ses griefs concernant le paiement de cette indemnisation sont donc tardifs.
Il s’ensuit que la requête est irrecevable pour ce qui est du requérant Joaquim Manuel Peixinho Nina Vilão.
2.
Les requérants se plaignent de la durée de la procédure, y compris de celle qui a eu lieu avant que la question de l’indemnisation ait été soumise à la Cour suprême administrative.
Ils se plaignent également de la partialité de l’Etat et considèrent que la possibilité donnée à l’administration de ne pas homologuer la décision arbitrale est contraire à cette disposition.
Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose notamment
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
a)
S’agissant de la durée de la procédure, le gouvernement soutient que la phase administrative de celle-ci s’est déroulée de manière adéquate, si l’on tient compte de la grande complexité des calculs nécessaires à la détermination des montants en cause. En revanche, il admet que la procédure devant la Cour suprême administrative a souffert un certain allongement. Toutefois, cette circonstance n’aurait pas porté préjudice aux requérants dans la mesure où les montants en cause se trouveraient déjà déterminés et payés.
Les requérants estiment que la durée en cause ne saurait passer pour raisonnable.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «
délai raisonnable
», et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
b)
Les requérants se plaignent également, sous l’angle de l’article 6 §
1, de la possibilité donnée à l’administration de ne pas homologuer la décision arbitrale, qui serait contraire à cette disposition. Ils soulignent qu’en l’espèce une telle intervention a eu pour effet de réduire de manière substantielle le montant fixé par la commission d’arbitrage.
Pour autant que l’article 6 de la Convention est concerné, la Cour n’aperçoit pas comment l’intervention du secrétaire d’Etat aurait pu porter atteinte au caractère équitable de la procédure en vue de la détermination de l’indemnisation. Elle constate que la question a été examinée par la Cour suprême administrative, qui s’est prononcée de manière définitive sur la contestation soulevée par les requérants. La Cour souligne à cet égard que le contrôle exercé par cette juridiction, même s’il est appelé de «
légalité
» et non pas de «
pleine juridiction
», n’en demeure pas moins suffisant en l’espèce, dans la mesure où elle peut examiner toutes les questions, en droit et en fait, liées à l’acte administratif attaqué (voir, à cet égard, l’arrêt
Fischer c. Autriche
du 26 avril 1995, série A n
o
312, pp. 17-18, §§ 33-34).
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants considèrent que l’indemnisation qui leur a été finalement octroyée n’a pas été «
juste
».
Ils estiment par ailleurs que la période de plus de vingt ans qui s’est écoulée sans que l’indemnisation définitive à laquelle ils avaient droit ait été déterminée et payée porte atteinte à cette disposition, qui se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le gouvernement soulève d’emblée une exception tirée de l’incompatibilité
ratione temporis
avec les dispositions de la Convention. Il affirme que la nationalisation en question a eu lieu en 1975, soit avant la ratification de la Convention et du Protocole n
o
1 par le Portugal, le 9 novembre 1978. De même, la loi n
o
80/77, qui a fixé les critères et modalités des indemnisations consécutives aux nationalisations, a été adoptée le 26 octobre 1977, soit également avant l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard du Portugal. Se référant à la jurisprudence des organes de la Convention, le gouvernement souligne que la privation de propriété est un acte instantané et n’engendre pas une situation continue d’«
absence de droit
».
Les requérants déclarent ne mettre en cause ni l’acte de nationalisation en tant que tel ni la nature ou les critères des indemnisations. Ce qui est en cause, en revanche, c’est d’une part l’application erronée desdits critères et d’autre part le délai excessif dans lequel ces derniers ont été appliqués, qui ont conduit à une indemnisation injuste, qu’il s’agisse de son montant ou du moment de sa détermination et de son attribution.
La Cour rappelle avoir déjà eu à examiner une situation similaire, dans l’affaire
Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal
(CEDH 2000-I, pp. 117 et suiv.). Étaient en cause dans cette affaire les privations de propriété effectuées dans le cadre de la réforme agraire, le cadre légal concernant le paiement des indemnisations, à savoir la loi n
o
80/77 susmentionnée, étant cependant le même. Par ailleurs, comme dans l’affaire Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précitée, le gouvernement a reconnu en l’espèce, dès la date de la nationalisation, le droit des requérants à une indemnisation.
La Cour s’est notamment prononcée comme suit
:
«
S’il est vrai que la Cour ne saurait (...) examiner les questions liées à la privation de propriété elle-même, celles-ci se trouvant, à l’évidence, en dehors de sa compétence
ratione temporis
, tel n’est pas le cas pour ce qui est du retard dans la détermination et le paiement des indemnisations définitives.
» (arrêt précité, § 43)
La Cour n’aperçoit pas en l’espèce de raison de s’écarter de cette jurisprudence, pour autant que les requérants se plaignent du retard dans la détermination et le paiement des indemnisations définitives. Il s’agissait là en effet d’une situation continue qui n’a pris fin que lors de l’arrêt de la Cour suprême administrative, qui a déterminé de manière définitive l’indemnisation octroyée aux requérants. En outre, comme dans l’affaire Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précitée, l’Etat a continué de légiférer en la matière après la date de ratification de la Convention
; ainsi, le système de commissions d’arbitrage prévu par la loi n
o
80/77 a été modifié en 1980 et 1991. Or l’Etat est responsable des actes et omissions se rapportant à un droit garanti par la Convention et ayant eu lieu après la date de ratification de celle-ci (arrêt Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité, § 43).
En revanche, la Cour ne saurait examiner les questions liées à la privation de propriété ni,
a fortiori
, celles relatives au montant des indemnisations, qui se trouvent en dehors de sa compétence
ratione temporis
(arrêt Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité, §§ 43 et 48). Elle n’est ainsi pas compétente pour examiner le grief des requérants relatif au caractère «
juste
» ou «
injuste
» de l’indemnisation.
En conclusion, la Cour rejette l’exception soulevée par le gouvernement pour autant qu’elle concerne le retard dans la détermination et le paiement des indemnisations définitives mais l’accueille s’agissant du grief concernant le montant de l’indemnisation.
En ce qui concerne le fond, le gouvernement soutient qu’il n’y a aucune violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.Après avoir rappelé que cette disposition n’exige pas une compensation intégrale, il souligne que les modalités de paiement choisies ne portent pas atteinte au principe de la proportionnalité, inhérent au droit au respect des biens.
Les requérants estiment que le versement d’une indemnisation définitive vingt-quatre ans après la privation de propriété, sans que leur ait été attribuée une compensation adéquate, ne saurait passer pour avoir respecté l’équilibre qui doit régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect de leurs biens. Ils y voient une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que le grief concernant la détermination et le paiement tardif de l’indemnisation définitive pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
4.
Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants considèrent avoir fait l’objet d’une discrimination pour deux motifs
: ils auraient d’abord été discriminés par rapport à d’autres personnes dont les biens ont également fait l’objet de nationalisation mais avec lesquelles le gouvernement a conclu des accords sur des montants très supérieurs à ceux qui seraient en cause par la simple application de la législation applicable
; ils auraient également fait l’objet d’une discrimination par rapport à tous les citoyens dont les biens n’ont pas été nationalisés.
La Cour estime que ce grief est étroitement lié à celui soulevé par les requérants sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1, pris isolément, qui a déjà été déclaré recevable. Elle juge donc approprié de le déclarer également recevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable pour ce qui est du requérant Joaquim Manuel Peixinho Nina Vilão
;
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés, pour ce qui est des griefs des autres requérants concernant la durée de la procédure ainsi que la détermination et le paiement tardifs de l’indemnisation définitive
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président
Liste des requérants
Maria Manuela Jorge Nina Jorge, née en 1939 et résidant à Lisbonne (part sociale de 1,58%)
;
Maria Lucília Jorge Rato Pinto, née en 1935 et résidant à Lisbonne, héritière de Helena Jorge Rato (part sociale de 14,28%)
;
Maria Celeste Jorge Ribeiro, née en 1926 et résidant à Lisbonne, héritière de Beatriz da Conceição Jorge Ribeiro (part sociale de 7,14%)
;
Maria Clotilde Jorge Nina, née en 1915 et résidant à Lisbonne (part sociale de 9,52%)
;
Clotilde dos Santos Jorge Rodrigues, née en 1928 et résidant à Lisbonne (part sociale de 7,14%), en son propre nom et en tant qu’héritière de Maria Stella dos Santos Jorge Rodrigues (part sociale de 7,14%)
;
Maria Marta Jorge Dias Pestana Bastos, née en 1939 et résidant à Lisbonne, héritière de Suzana Pereira Rodrigues da Conceição Jorge Dias (part sociale de 14,28%)
;
Ricardo Manuel Freitas Jorge, né en 1937 et résidant à Amadora, et
Maria Helena de Freitas Jorge Marcos, née en 1946 et résidant à Amadora, héritiers de Pedro Fernando Jorge (part sociale de 14,28%)
;
Maria Eduarda Silva Jorge Ferreira, née en 1933 et résidant à Lisbonne,
Maria Isabel da Silva Jorge dos Santos, née en 1935 et résidant à Lisbonne,
Eduardo António Serra Jorge, né en 1963 et résidant à Lisbonne, et
Nuno Miguel Serra Jorge, né en 1967 et résidant à Amadora,
héritiers d’Isabel Nogueira da Silva Jorge (part sociale de 14,28%)
;
Joaquim Manuel Peixinho Nina Vilão, né en 1947 et résidant à Lisbonne, héritier de Joaquim António Vilão (part sociale de 1,53%).