A.B. OLIVEIRA Lda et AUTRE contre le PORTUGAL

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 59986/00 prezentate de A.B. OLIVIERA, LDA și Ana Maria BRITO DE OLIVIERA împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 25 septembrie 2003 într-o cameră compusă din dnii Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Zupančič H.S. Greve Traja judecători și de Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 22 februarie 2000, având în vedere decizia parțială din 4 octombrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente, După ce au intenționat să facă următoarea decizie, prima reclamantă este o societate cu răspundere limitată care își are sediul la Lisabona.

Ana Maria Brito de Oliveira, este managerul acestei societăți. Ea este cetățean portughez, născut în 1955 și rezident în Lisabona. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura în fața instanței civile La 27 iulie 1993, prima reclamantă a înaintat instanței de la Lisabona o cerere de excludere a unuia dintre asociații societății și de anulare a unui contract de cesiune de acțiuni sociale încheiat între persoana în cauză și o altă persoană. La 16 noiembrie 1995, instanța a decis să suspende procedura până când societatea reclamantă a prezentat dovada înscrierii în registrul comercial al acțiunii. Societatea reclamantă a prezentat certificatul în cauză la 22 martie 1996. printr-o hotărâre pronunțată fără audiere (saneador-sentença) la 7 ianuarie 2000, instanța a exonerat societatea reclamantă de pretențiile sale.

Procedura în fața Tribunalului Muncii din 3 mai 1993, prima reclamantă a introdus în fața Tribunalului Muncii de la Lisabona o cerere de despăgubire pentru presupusele prejudicii cauzate de comportamentul a doi dintre angajații săi. Prin hotărârea din 26 septembrie 1999, Tribunalul a despăgubit reclamanta de pretențiile sale. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurentele se plâng de durata procedurilor. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În opinia sa, din jurisprudența Curții Supreme Administrative reiese clar că încălcarea dreptului la o decizie într-un termen rezonabil implică răspunderea civilă extracontractuală a statului și, prin urmare, implică obligația, pentru acesta din urmă, de a-i afecta pe cei afectați.

Guvernul susține că acțiunea în răspundere extracontractuală prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967 este un mijloc accesibil, adecvat și eficient de a remedia situația pusă în discuție de recurente. Guvernul subliniază că trebuie să se facă distincție între mijloacele de prevenire, cum ar fi cererile de accelerare a procedurii, care vizează în principal prevenirea încălcării sau încetarea imediată a acesteia, și mijloacele de reparație, care privesc o încălcare care a avut loc deja. În speță, deoarece presupusa încălcare fusese deja comisă, singura întrebare este dacă recurentele aveau la dispoziție un mijloc eficient de a obține despăgubiri. Pentru guvern, acesta era cazul.

În ceea ce privește recurentele, ar fi rezonabil să se solicite justițiabililor să sesizeze în prealabil instanțele interne, în timp ce aceste instanțe sunt responsabile pentru durata lungă a procedurii în litigiu. Curtea amintește mai întâi că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne.

Aceasta amintește apoi că a fost deja chemată să examineze eficiența acțiunii în răspundere extracontractuală a statului, prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967. În Decizia sa Paulino Tomás c. Portugalia din 22 mai 2003 (dec., nr. 58698/00, CEDO 2003), care se referea la o procedură internă încheiată, Comisia a considerat că o astfel de acțiune avea, cel puțin începând cu luna decembrie 1999, data la care Hotărârea Pires Neno, pronunțată la 15 octombrie 1998 de Curtea Supremă Administrativă, a fost publicată și comentată în revista juridică Cadernos de Justiça Administrativa 17 septembrie/octombrie 1999), dobândit un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de asemenea, Gouveia da Silva Torrado c. Portugalia, dec., nr. 65305/00, CEDO 2003). În speță, recurentele nu au sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în răspundere extracontractuală a statului.

Pe de altă parte, în momentul introducerii prezentei acțiuni, la 22 februarie 2000, o astfel de acțiune avea deja caracterul unei căi de atac pentru a epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, recurentele nu au reușit să epuizeze căile de atac interne. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ressfleminer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 59986/00 présentée par A.B. OLIVEIRA, LDA et Ana Maria BRITO DE OLIVEIRA contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja , juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 22 février 2000, Vu la décision partielle du 4 octobre 2001, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérantes, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La première requérante est une société à responsabilité limitée ayant son siège à Lisbonne.

La deuxième requérante, M me Ana Maria Brito de Oliveira, est la gérante de cette société. Elle est une ressortissante portugaise, née en 1955 et résidant à Lisbonne. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La procédure devant le tribunal civil Le 27 juillet 1993, la première requérante introduisit devant le tribunal de Lisbonne une demande visant à faire exclure l’un des associés de la société et à annuler un contrat de cession de parts sociales conclu entre l’associé en cause et une autre personne. Le 16 novembre 1995, le tribunal décida de suspendre la procédure jusqu’à ce que la société requérante apporte la preuve de l’inscription au registre commercial de l’action.

La société requérante produisit le certificat en cause le 22 mars 1996. Par un jugement rendu sans audience ( saneador-sentença ) le 7 janvier 2000, le tribunal débouta la société requérante de ses prétentions. La procédure devant le tribunal du travail Le 3 mai 1993, la première requérante introduisit devant le tribunal du travail de Lisbonne une demande en réparation des préjudices prétendument causés par le comportement de deux de ses salariés. Par un jugement du 26 septembre 1999, le tribunal débouta la requérante de ses prétentions. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent de la durée des procédures.

EN DROIT Les requérantes se plaignent de la durée de la procédure et invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit notamment ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Pour lui, il ressort clairement de la jurisprudence de la Cour suprême administrative que la violation du droit à une décision dans un délai raisonnable engage la responsabilité civile extra-contractuelle de l’Etat et implique, par conséquent, le devoir, pour ce dernier, d’indemniser les lésés.

Le Gouvernement soutient que l’action en responsabilité extra-contractuelle, prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967, est un moyen accessible, adéquat et efficace pour redresser la situation mise en cause par les requérantes. D’après lui, on ne saurait contester l’efficacité de ce recours sur la seule base de critères statistiques. Le Gouvernement relève qu’il faut distinguer les moyens de prévention, tels que les demandes tendant à l’accélération de la procédure, qui visent, pour l’essentiel, à prévenir la violation ou à lui mettre fin immédiatement, des moyens de réparation, qui concernent une violation qui a déjà eu lieu. En l’espèce, la violation alléguée ayant déjà été commise, la seule question est de savoir si les requérantes avaient à sa disposition un moyen efficace d’obtenir réparation.

Pour le Gouvernement, tel était le cas. Pour les requérantes, il serait déraisonnable de demander aux justiciables de saisir au préalable les juridictions internes, alors que ces mêmes juridictions sont responsables de la longue durée de la procédure litigieuse. La Cour rappelle d’abord qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.

Elle rappelle ensuite avoir déjà été appelée à examiner l’efficacité de l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967. Dans sa décision Paulino Tomás c. Portugal du 22 mai 2003 (déc., nº 58698/00, CEDH 2003), qui concernait une procédure interne terminée, elle a considéré qu’une telle action avait, au moins à partir du mois d’octobre 1999, date à laquelle l’arrêt Pires Neno , rendu le 15 octobre 1998 par la Cour suprême administrative, a été publié et commenté dans la revue juridique Cadernos de Justiça Administrativa (n o 17 de septembre/octobre 1999), acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention ( voir également Gouveia da Silva Torrado c. Portugal , déc., nº 65305/00, CEDH 2003). En l’espèce, les requérantes n’ont pas saisi les juridictions administratives d’une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat.

Par ailleurs, lors de l’introduction de la présente requête, le 22 février 2000, une telle action avait déjà le caractère d’un recours devant être exercé pour épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Les requérantes ont donc manqué d’épuiser les voies de recours internes. La requête doit dès lors être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président