AFFAIRE THERAUBE c. FRANCE

AFFAIRE THERAUBE c. FRANCE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA THERAUBE c. FRANȚA (Cercetarea nr. 44565/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 octombrie 2002 DEFINITIVF 21/05/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Therain c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress Președintele Cabral Barreto J.-P. Costa Caflisch Türmen Zupančič Traja judecători și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 martie și 19 septembrie 2002, Renunță hotărârea adoptată la această ultimă dată procedural La originea cauzei se află o cerere (nr. 44565/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care doi resortisanți ai acestui stat, M Brigitte și doamna Laetitia Therméi ( Sagalovitsch, avocat în Baroul Parisului. Guvernul francez ( Recurentele s-au plâns în special de durata unei proceduri în fața instanțelor administrative și de participarea comisarului guvernului la deliberările privind formarea de judecată. Cererea a fost atribuită celei de a treia secțiuni a Curții (art. 52 § (1) din Convenție a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Printr-o decizie din 21 martie 2002, camera a declarat cererea parțial admisibilă. Atât recurentele, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. Camera a decis după consultarea părților că nu era necesar să se desfășoare o ședință pe fond [art. 59 alineatul (2) in fine] în cadrul regulamentului), părțile au prezentat observații scrise cu privire la observațiile celeilalte părți. Soțul și tatăl recurentelor a fost victima, la 16 mai 1986, în timp ce se plimba prin volanul vehiculului său în departamentul Ain, a căderii unui bloc de piatră care s-a desprins de peretele stâncos dominant al drumului și a trecut prin parbrizul mașinii sale. La 24 iunie 1988, prima reclamantă, acționând atât în numele său personal, cât și în numele celor patru copii ai săi, sesizează Tribunalul Administrativ din Lyon cu privire la o cerere de despăgubire îndreptată împotriva Departamentului de la Ain, la care se referea întreținerea drumului în cauză. 11. La 3 august 1988, prefectul a depus o memorare. La 19 martie 1990, reclamantele au depus o memorare suplimentară. La 21 aprilie 1992, fondul primar de asigurări de sănătate al Ainului a depus și o memorare. Prin hotărârea din 11 mai 1994, notificată la 23 iunie, Tribunalul a respins cererea după ce a considerat că partea de drum în cauză nu putea fi calificată ca fiind o lucrare excepțional de periculoasă de natură să angajeze răspunderea departamentului față de utilizatori, în absența unui viciu de proiectare sau a unui defect de întreținere normal. Tribunalul a constatat, de asemenea, că a fost instituită o semnalizare adecvată pentru a-i avertiza pe utilizatori cu privire la pericolul reprezentat de căderile de pietre. 13. La 22 iunie 1994, recurentele au solicitat judecarea. 14. La 17 februarie 1995, prefectul a depus o memorie în apărare. 15. printr-o hotărâre din 30 ianuarie 1997, Curtea Administrativă de Apel din Lyon a confirmat hotărârea (...) Considerând că, în cazul în care partea de drum care este expusă, în special în perioade de ploaie abundentă, la căderi de pietre din cauza naturii fondurilor dominante, nu rezultă din instrucțiunea pe care o prezentau riscurile suportate de utilizatorii acestei secțiuni, în raport cu cele la care sunt expuși utilizatorii mai multor drumuri montane, o gravitație cum ar fi calea de județ 21 ar fi trebuit să fie privită ca o lucrare excepțional de periculoasă, de natură să angajeze răspunderea Departamentului de Ain față de utilizatori, în absența unui viciu de proiectare, a unei defectări de amenajare sau a unui defect de întreținere normal Având în vedere, pe de o parte, că absența, la punctul de cădere al blocului de rocă menționat anterior, a unei lucrări destinate reparării riscurilor de cădere a pietrei nu arată, în circumstanțele cauzei, nici o neamenajare, nici un viciu de construcție, ținând seama în special de costurile și dificultățile tehnice pe care le-ar fi implicat construirea unor astfel de lucrări pe întreaga parte a drumului expusă la aceleași riscuri ;că, pe de altă parte, o semnalizare adecvată îi avertiza pe utilizatori cu privire la riscurile implicate și o supraveghere regulată a fost exercitată pe tronsonul periculos de către agenții serviciilor de management departamental al echipamentelor;că, în aceste condiții, Departamentul de la Ain trebuie să fie privit ca dovedind, care îi aparține, de întreținerea normală a drumului public (...) 16. La 17 martie 1997, recurentele au depus o cerere de asistență judiciară pentru a formula un recurs în recurs împotriva hotărârii pronunțate de Curtea Administrativă de Apel. 17. La 8 iulie 1997, biroul de asistență judiciară stabilit în apropierea Consiliului de Stat a respins această cerere pe motiv că nici un mijloc serios de Casație nu era susceptibil să convingă instanța de Casație. 18. Prin cereri din 8 septembrie 1997 și 7 ianuarie 1998, recurentele au luat măsuri în fața Consiliului de Stat. 19. La ședința din 7 aprilie 1998, reprezentantul recurentelor a depus o notă în deliberare pentru a susține că comisarul guvernului a ajuns în mod greșit la concluzia că recursul a fost respins, considerând că jurisprudența tradițională referitoare la răspunderea fără cusur a unei colectivități publice care deține o lucrare extrem de periculoasă nu ar trebui să fie mai flexibilă. 20. Prin hotărârea din 4 mai 1998, Consiliul de Stat a respins cererea pe motiv că nu există niciun mijloc care să permită admiterea acesteia. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA Durata procedurii 21. Recurentele se plâng de durata procedurii care s-a desfășurat în fața instanțelor administrative. Ele invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la excepția guvernului 22. În observațiile sale complementare din 21 iunie 2002, guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neobosirea căilor de atac interne. El consideră că recurentele dispuneau de o acțiune eficientă în dreptul intern în cadrul căreia puteau denunța durata procedurii și puteau obține despăgubiri. În opinia sa, jurisprudența Consiliului de Stat (Darmont, Ass., 29 decembrie 1978, Rec., p. 542) recunoaște că o greșeală gravă comisă de o instanță administrativă în exercitarea funcției sale judiciare este susceptibilă de a-și asuma răspunderea. El produce două hotărâri pronunțate în 1999 de tribunalul administrativ din Paris (Magiera, 24 iunie 1999); Levy, 30 septembrie 1999) care ar indica faptul că durata unei proceduri poate pune în pericol această responsabilitate. Guvernul adaugă că, în cauza Magiera, prin hotărârea din 11 iulie 2001, Curtea Administrativă de Apel de la Paris a admis pentru prima dată la concluzii de despăgubire pentru prejudiciile cauzate de o necunoaștere a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește termenul rezonabil, fără a solicita demonstrarea existenței unei erori grave. În consecință, Curtea de Apel a acordat reclamantului o despăgubire de 30 000 FRF pentru o procedură care a durat șapte ani și șase luni. Guvernul consideră că recursul este clar stabilit și că plângerea este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne. 23. Recurentele contestă această teză și susțin că nu li s-ar putea opune o acțiune de despăgubire care nu era efectivă în momentul faptelor și al introducerii cererii lor la Strasbourg. 24. Curtea consideră că guvernul forchis ar trebui să prezinte excepția de neobosire după decizia parțială privind admisibilitatea cauzei La 21 martie 2002. În consecință, această excepție trebuie respinsă. Pe fond 25. Perioada care trebuie luată în considerare începe la 24 iunie 1988, data sesizării Tribunalului Administrativ din Lyon. Ea s-a încheiat la 4 mai 1998, cu pronunțarea hotărârii Consiliului de Stat. Prin urmare, a durat nouă ani, zece luni și zece zile. 26. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Pelisier și Sassi c. Franța din 25 25444/94, CEDO 1999-II, § 67. 27. Guvernul recunoaște că durata procedurii, în special în fața Tribunalului Administrativ din Lyon, nu poate fi explicată nici prin complexitatea cauzei, nici prin comportamentul recurentelor și se bazează pe înțelepciunea Curții 28. Curtea ia act de declarația guvernului și consideră că procedura în litigiu nu îndeplinește cerința termenului rezonabil; prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. Echitatea procedurii 29. Recurentele se plâng de faptul că comisarul guvernului, chiar dacă nu votează, participă la deliberările de formare a instanței. Acestea invocă o încălcare a dreptului la un proces echitabil care rezultă din nerespectarea principiului egalității de arme și a dreptului la o procedură contradictorie și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție ale cărui dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 30. Guvernul afirmă că comisarul guvernului este un magistrat aparținând jurisdicției în fața căreia a încheiat. În cazul în care, prin această expresie, se desemnează toți judecătorii care participă la formarea colegială a hotărârii judecătorești, chiar dacă este de regulă că nu participă la vot la sfârșitul deliberării. Comisarul guvernului este un judecător independent, deoarece nu este nici reprezentantul guvernului, nici reprezentantul unei părți, nici cel al opiniei celorlalți membri ai formării de judecată. Specialitatea funcțiilor sale în raport cu cea a celorlalți membri ai formării de judecată constă în faptul că ia cuvântul în cadrul ședinței. Intervenția sa orală are ca scop clarificarea colegilor săi și a părților prezente cu privire la problemele cazului și să-și facă cunoscute convingerea cu privire la soluția care trebuie pusă în aplicare. Această intervenție are loc în toate cazurile după încheierea anchetei și este logic ca dl comisar să nu intervină decât după încheierea dezbaterii contradictorii dintre părți. Sarcina care îi revine în calitate de judecător este de a raporta argumentele pe care părțile le-au formulat în scris și, dacă este cazul, în cadrul ședinței și de a propune apoi soluția pe care o consideră adecvată. Consecința luării sale de cuvânt este că, întrucât dl comisar și-a dezvăluit public convingerea, nu poate vota la sfârșitul deliberării, la care participă totuși. Această regulă se explică prin concepția franceză, în special strictă, a secretului deliberării. În concluzie, prezența comisarului la deliberări nu poate fi criticată nici măcar din punctul de vedere al aparenței, care nu poate fi considerată decisivă, deoarece nu este altceva decât prezența la deliberări a unuia dintre judecătorii săi dintre colegii săi. 31. Curtea amintește că, printr-o hotărâre din 7 iunie 2001 (Kress c. Franța [GC] nr. 39594/98, §§ 77-87), Curtea a concluzionat că a încălcat art. 6 alineatul (1) din cauza participării comisarului guvernului la deliberata formare de judecată a instanțelor administrative. 32. În speță, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie separată de cea a hotărârii Kresss În aceste condiții, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 33. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 062,34 EUR (EUR). Acționând în calitate de administrator legal al copiilor săi minori, aceasta solicită 66 201,81 EUR și 28 175,20 EUR în beneficiul celei de a doua recurente. Aceste sume sunt solicitate pentru prejudiciul moral și economic suferit și pentru pierderea de șanse legate de participarea comisarului guvernului la deliberările de formare a instanței. 35. Guvernul consideră că cererile recurentelor excesive și consideră că o sumă de 6 000 EUR ar fi suficientă pentru a remedia o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție ca urmare a duratei excesive a procedurii. 36. Curtea amintește că, în ceea ce privește argumentul referitor la echitatea procedurii, aceasta a considerat că prejudiciul moral este compensat suficient prin constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) (hotărârea Kress menționată anterior, § 96).În schimb, Curtea consideră că recurentele au suferit, fără îndoială, o pagubă morală din cauza duratei excesive a procedurii. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea le alocă împreună 10 000 de euro în acest sens. 838,54 EUR, care corespunde onorariilor aferente introducerii recursului lor la Casație în fața Consiliului de Stat. 38. Împreună cu guvernul, Curtea consideră că cheltuielile solicitate nu au fost angajate pentru a preveni sau a dispune corectarea de către instanța națională a încălcării convenției. În consecință, aceasta decide să nu aloce nimic recurentelor în acest sens. Interese moratoriu 39. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție în ceea ce privește durata procedurii și participarea comisarului guvernului la deliberările privind formarea de judecată A se vedea că statul pârât trebuie să plătească în comun recurentelor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 10 octombrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

THERAUBE c. FRANCE

(Requête n° 44565/98)

ARRÊT

STRASBOURG

10 octobre 2002

DÉFINITIF

21/05/2003

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Theraube c. France,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

J.-P.

Costa

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

K.

Traja

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 21 mars et 19

septembre 2002,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 44565/98) dirigée contre la République française et dont deux ressortissantes de cet Etat, M

me

Brigitte et M

elle

Laetitia Theraube («

les requérantes

»), ont saisi la Cour le 2 novembre 1998 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérantes, qui ont été admises au bénéfice de l'assistance judiciaire, sont représentés devant la Cour par M

e

Sagalovitsch, avocat au barreau de Paris. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. R. Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Les requérantes se plaignaient en particulier de la durée d'une procédure devant les juridictions administratives et de la participation du commissaire du Gouvernement au délibéré de la formation de jugement.

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article

52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

5.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

6.

Par une décision du 21 mars 2002, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

7.

Tant les requérantes que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article

59

§

1 du règlement). La chambre ayant décidé après consultation des parties qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience sur le fond (article 59 § 2

in fine

du règlement), les parties ont chacune soumis des commentaires écrits sur les observations de l'autre.

EN FAIT

8.

Les requérantes sont nées respectivement en 1959 et 1978 et résident à Marseille.

9.

L'époux et père des requérantes fut victime, le 16 mai 1986, alors qu'il circulait au volant de son véhicule dans le département de l'Ain, de la chute d'un bloc de pierre qui s'est détaché de la paroi rocheuse dominant la route et a traversé le pare-brise de son automobile. Il décéda sur le coup.

10.

Le 24 juin 1988, la première requérante, agissant tant en son nom personnel que pour le compte de ses quatre enfants, saisit le tribunal administratif de Lyon d'une demande indemnitaire dirigée contre le département de l'Ain, auquel incombait l'entretien de la route en question.

11.

Le 3 août 1988, le préfet déposa un mémoire. Le 19 mars 1990, les requérantes déposèrent un mémoire complémentaire. Le 21 avril 1992, la caisse primaire d'assurance maladie de l'Ain déposa également un mémoire.

12.

Par un jugement du 11 mai 1994, notifié le 23 juin, le tribunal rejeta la requête après avoir considéré que la portion de route en cause ne pouvait pas être qualifiée d'ouvrage exceptionnellement dangereux de nature à engager la responsabilité du département envers les usagers, en l'absence d'un vice de conception ou d'un défaut d'entretien normal. Le tribunal releva également qu'une signalisation adaptée avait été mise en place pour avertir les usagers du danger constitué par des chutes de pierres.

13.

Le 22 juin 1994, les requérantes interjetèrent appel du jugement.

14.

Le 17 février 1995, le préfet déposa un mémoire en défense.

15.

Par un arrêt du 30 janvier 1997, la cour administrative d'appel de Lyon confirma le jugement

:

«

(...)

Considérant que si la portion de route dont il s'agit était exposée, notamment en période de fortes pluies, à des chutes de pierres en raison de la nature des fonds dominants, il ne résulte pas de l'instruction que les risques encourus par les usagers de ce tronçon aient présenté, au regard de ceux auxquels sont exposés les usagers de nombreuses routes de montagne, une gravité telle que le chemin départemental 21 dût être regardé comme un ouvrage exceptionnellement dangereux, de nature à engager la responsabilité du département de l'Ain envers les usagers, en l'absence d'un vice de conception, d'un défaut d'aménagement ou d'un défaut d'entretien normal

;

Considérant par ailleurs, d'une part, que l'absence, au point de chute du bloc de rocher susmentionné, d'un ouvrage destiné à parer aux risques de chutes de pierres, ne révèle, dans les circonstances de l'affaire, ni un défaut d'aménagement, ni un vice de construction, compte tenu notamment des coûts et des difficultés techniques qu 'aurait comportés l'édification de tels ouvrages sur l'ensemble de la portion de route exposée à ces mêmes risques

; que, d'autre part, une signalisation appropriée avertissait les usagers du risque encouru et une surveillance régulière était exercée sur le tronçon dangereux par les agents des services de la direction départementale de l'équipement

; que, dans ces conditions, le département de l'Ain doit être regardé comme apportant la preuve, qui lui incombe, de l'entretien normal de la voie publique

;

(...)

»

16.

Le 17 mars 1997, les requérantes déposèrent une demande d'aide juridictionnelle pour former un pourvoi en cassation contre l'arrêt rendu par la cour administrative d'appel.

17.

Le 8 juillet 1997, le bureau d'aide juridictionnelle établi près le Conseil d'Etat rejeta cette demande au motif qu'aucun moyen de cassation sérieux n'était susceptible de convaincre le juge de cassation.

18.

Par des requêtes des 8 septembre 1997 et 7 janvier 1998, les requérantes se pourvurent en cassation devant le Conseil d'Etat.

19.

A l'audience du 7 avril 1998, le représentant des requérantes déposa une note en délibéré

pour faire valoir que le commissaire du Gouvernement avait à tort conclu au rejet du pourvoi en estimant qu'il n'y avait pas lieu d'assouplir la jurisprudence traditionnelle relative à la responsabilité sans faute d'une collectivité publique propriétaire d'un ouvrage exceptionnellement dangereux.

20.

Par un arrêt du 4 mai 1998, le Conseil d'Etat rejeta la requête au motif qu'aucun moyen n'était de nature à permettre son admission.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

A.

Durée de la procédure

21.

Les requérantes se plaignent de la durée de la procédure qui s'est déroulée devant les juridictions administratives. Elles allèguent une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

1.

Sur l'exception du Gouvernement

22.

Dans ses observations complémentaires du 21 juin 2002, le Gouvernement soulève une exception d'irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il estime que les requérantes disposaient en droit interne d'un recours efficace dans le cadre duquel elles pouvaient dénoncer la durée de la procédure et obtenir réparation. Selon lui, la jurisprudence du Conseil d'Etat ( Darmont, Ass., 29

décembre 1978, Rec. p.

542) admet qu'une faute lourde, commise par une juridiction administrative dans l'exercice de sa fonction juridictionnelle, est susceptible d'engager sa responsabilité. Il produit deux jugements prononcés en 1999 par le tribunal administratif de Paris (Magiera, 24

juin 1999 ; Lévy, 30

septembre 1999) qui indiqueraient que la durée d'une procédure est susceptible de mettre cette responsabilité en jeu. Le Gouvernement ajoute que, dans l'affaire Magiera, la cour administrative d'appel de Paris a, par un arrêt du 11 juillet 2001, pour la première fois fait droit à des conclusions indemnitaires en réparation de préjudices nés d'une méconnaissance de l'article 6 § 1 de la Convention quant au délai raisonnable sans exiger la démonstration de l'existence d'une faute lourde. La cour d'appel a en conséquence alloué au demandeur une indemnité de 30

000

FRF pour une procédure ayant duré sept ans et six mois. Le Gouvernement considère que le recours est clairement établi et que le grief est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes.

23.

Les requérantes contestent cette thèse et affirment que l'on ne saurait leur opposer un recours indemnitaire qui n'était pas effectif au moment des faits et de l'introduction de leur requête à Strasbourg.

24.

La Cour considère le Gouvernement forclos à présenter l'exception de non-épuisement après la décision partielle sur la recevabilité de l'affaire

rendue le 21 mars 2002. En conséquence, cette exception doit être rejetée.

2.

Sur le fond

25.

La période à prendre en considération débute le 24 juin 1988, date de la saisine du tribunal administratif de Lyon. Elle s'est achevée le 4 mai 1998, avec le prononcé de l'arrêt du Conseil d'Etat. Elle a donc duré neuf ans, dix mois et dix jours.

26.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, l'arrêt Pelissier et Sassi c. France du 25

mars 1999 [GC], n° 25444/94, CEDH 1999-II, § 67).

27.

Le Gouvernement admet que la durée de la procédure, en particulier devant le tribunal administratif de Lyon, ne peut être expliquée ni par la complexité de l'affaire ni par le comportement des requérantes et s'en remet à la sagesse de la Cour.

28.

La Cour prend acte de la déclaration du Gouvernement. Elle considère que la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du délai raisonnable.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

B.

L'équité de la procédure

29.

Les requérantes se plaignent de ce que le commissaire du Gouvernement, même s'il ne vote pas, assiste au délibéré de la formation de jugement. Elles allèguent une violation du droit à un procès équitable résultant du non-respect du principe de l'égalité des armes et du droit à une procédure contradictoire et invoquent l'article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

30.

Le Gouvernement affirme que le commissaire du Gouvernement est un magistrat appartenant à la juridiction devant laquelle il conclut. Il appartient à la formation de jugement, si l'on désigne par cette expression l'ensemble des juges qui concourent à la formation collégiale de la décision juridictionnelle, même s'il est de règle qu'il ne prend pas part au vote à la fin du délibéré. Le commissaire du Gouvernement est un juge indépendant car il n'est ni le représentant du Gouvernement ni celui d'une partie ni encore celui de l'opinion des autres membres de la formation de jugement.

La particularité de ses fonctions par rapport à celle des autres membres de la formation de jugement réside dans le fait qu'il prend la parole à l'audience. Son intervention orale a pour but d'éclairer ses collègues et les parties présentes sur les enjeux de l'affaire et de faire connaître sa conviction sur la solution qu'il convient d'apporter.

Cette intervention se situe dans tous les cas de figure après la clôture de l'instruction. Il est logique que le commissaire n'intervienne qu'après la fin du débat contradictoire entre les parties. La tâche qui lui est dévolue en sa qualité de juge consiste à rendre compte des argumentations que les parties ont développées à l'écrit et, le cas échéant, à l'audience, et à proposer ensuite la solution qui lui paraît appropriée. La conséquence de sa prise de parole est que, le commissaire ayant dévoilé sa conviction publiquement, il ne saurait voter au terme du délibéré, auquel cependant il participe. Cette règle s'explique par la conception française, particulièrement stricte, du secret du délibéré. D'après cette conception, nul ne doit pouvoir connaître le sens du vote de l'un des magistrats ayant adopté la décision

; en conséquence, celui des juges qui a exprimé son opinion publiquement ne prend pas part au vote. En conclusion, la présence du commissaire au délibéré ne saurait être critiquable, même du seul point de vue de l'apparence, qui, à elle seule, ne peut être tenue pour déterminante, car elle n'est rien d'autre que la présence au délibéré de l'un des juges parmi ses collègues.

31.

La Cour rappelle que, par un arrêt du 7 juin 2001 (

Kress c. France

[GC] n° 39594/98, §§ 77-87), elle a conclu à une violation de l'article

6 §

1 du fait de la participation du commissaire du Gouvernement au délibéré de la formation de jugement des juridictions administratives.

32.

En l'espèce, la Cour ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion distincte de celle de l'arrêt

Kress

précité. Dans ces conditions, la Cour considère qu'il y a eu violation de l'article

6 §

1 de la Convention.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

33.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

34.

La première requérante, agissant en son nom personnel, réclame 67

062,34 euros (EUR). Agissant en qualité d'administrateur légal de ses enfants mineurs, elle demande 66

201,81 EUR ainsi que 28

175,20 EUR au profit de la seconde requérante. Ces sommes sont réclamées au titre du préjudice moral et économique subi et à la perte de chance liée à la participation du commissaire du Gouvernement au délibéré de la formation de jugement.

35.

Le Gouvernement considère les demandes des requérantes excessives et estime qu'une somme de 6

000 euros suffirait à réparer une violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la durée excessive de la procédure.

36.

La Cour rappelle que s'agissant du grief relatif à l'équité de la procédure, elle a considéré que le dommage moral se trouve suffisamment compensé par le constat de violation de l'article 6 § 1 (arrêt

Kress

précité, §

96). En revanche, la Cour estime que les requérantes ont sans conteste subi un dommage moral du fait de la durée excessive de la procédure. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour leur alloue conjointement 10 000 euros à ce titre.

B.

Frais et dépens

37.

Les requérantes sollicitent 1

838,54 EUR correspondant aux honoraires liés à l'introduction de leur pourvoi en cassation devant le Conseil d'Etat.

38.

Avec le Gouvernement, la Cour estime que les frais réclamés n'ont pas été engagés pour prévenir ou faire corriger par la juridiction nationale la violation de la Convention. En conséquence, elle décide de ne rien allouer aux requérantes à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

39.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6

;

2.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser conjointement aux requérantes, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 10

000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 octobre 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président