SECȚIUNEA A TREIA CAUZA THIEME c. GERMANIA (solicitarea nr. 38365/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 octombrie 2002 DEFINITIVF 21/05/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Thieme c. Germania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Cabral Barreto președinte Ress Caflisch Kūris Türmen H.S. Greve Traja, judecători și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 septembrie 2002, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nr. 38365/97) adresată împotriva Republicii Federale Germania și al cărei resortisant al acestui stat, Henry Thieja ( Convenția: Guvernul german (adică guvernul german) este reprezentat de agentul său, Klaus Stoltenberg, Ministerialdigerent către Ministerul Federal al Justiției, reclamanta susținea că procedura civilă în fața instanțelor de muncă la care a participat a depășit termenul rezonabil. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o decizie din 15 noiembrie 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Guvernul a prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. La 1 august 1990, reclamantul a început să lucreze într-o clinică oftalmologică ca medic în curs de formare continuă (Arzt zur Weiterbildung) la Brunswick. După câteva luni, au apărut dispute între solicitant și angajatorul său. 11. La 27 februarie 1991, Tribunalul Muncii ( Arbeitsgericht ) de Brunswick a primit o cerere de plată a salariului convențional (Tariflohn ) de la reclamant împotriva angajatorului său (nr. 108/91). 12. La 8 martie 1991, angajatorul licencia reclamantul. Ulterior, la 11 martie 1991, reclamantul a depus o cerere la Tribunalul Muncii (nr. 134/91) pentru anularea concedierii (Kündigungsschutzklage La 27 martie 1991 a avut loc o audiere în fața Tribunalului Muncii în vederea unei soluționări amiabile (Güteverhandlung) la care părțile nu au reușit să ajungă. Reclamantul nu a fost prezent acolo. Tribunalul a stabilit data pentru o audiere la 26 iunie 1991. 13. La 28 aprilie 1991, reclamantul sesizează instanța de lucru cu privire la o cerere de măsuri provizorii. La 2 mai 1991, acesta a introdus o cerere privind despăgubirile și certificatul de muncă (nr. 217/91). La 24 mai 1991, angajatorul a concediat din nou reclamantul, după care acesta sesizează din nou Tribunalul Muncii (nr. 259/9114). La 26 iunie 1991, Tribunalul, la sugestia ambelor părți și din cauza observațiilor mari ale reclamantului, a anulat data audierii. 15. La 10 iulie 1991, angajatorul a desființat contractul de muncă pentru manevre frauduloase (arglistige Täuschung) al reclamantului. La 29 august 1991, Tribunalul a stabilit data ședinței la 27 noiembrie 1991. Ulterior, reclamantul a prezentat observații mari de două ori. 17. La 19 noiembrie 1991, Tribunalul a dat curs cererii reclamantului de a anula ședința și sugerând să se atașeze la dosarul procedurii din dosarele Tribunalului Muncii din Osnabrück. Ulterior, Tribunalul s-a concentrat asupra procedurii paralele (nr. 349/91) privind revocarea contractului de muncă al reclamantului. Tribunalul a considerat că problema validității revocării o implica pe cea a validității concedierii și, prin urmare, merita un tratament preferențial. 18. La 27 ianuarie 1993, instanța muncii a pronunțat hotărârea în cauza privind revocarea (nr. 349/91). Prin decizia din 10 februarie 1993, Tribunalul Muncii a stabilit ședința publică la 19 mai 1993 și a informat părțile că va mandata un expert independent de faptul că judecata din 27 ianuarie 1993 urma probabil să fie atacată 20. La 4 iunie 1993, după ce a ținut ședința la 19 mai 1993, tribunalul a decis să solicite unui expert să întocmească un raport cu privire la presupusele erori profesionale ale reclamantului care se bazau pe concediere. 21. La 28 septembrie 1993, tribunalul a mandatat un expert. 22. La 19 ianuarie 1994, Curtea de Apel a Muncii (Landesearbeitsgericht) La 28 aprilie 1994, expertul și-a prezentat raportul, care a făcut obiectul unor modificări și completări. 24. printr-o decizie din 20 iulie 1994, instanța muncii a prelungit până la 30 septembrie 1994 termenul stabilit pentru observațiile părților referitoare la raportul expertului. 25. La 20 octombrie 1994, după ce a primit oferte de patru ori de la reclamant, Tribunalul l-a informat că nu erau necesare alte observații în acest moment. 26. La 23 decembrie 1994, avocatul reclamantului a informat instanța că reclamantul urma să depună mărturie în cursul unui proces penal împotriva fostului său angajator în februarie și a solicitat instanței să nu țină o audiere înainte de această dată. La 1 februarie 1995, la ședința publică a acestei proceduri penale, reclamantul a recunoscut că a fost la originea plângerii anonime depuse împotriva angajatorului său în 1993. 27. La 13 februarie 1995, avocatul reclamantului a informat instanța că nu mai reprezenta Tribunalul. La 21 iunie 1995, noii reprezentanți ai reclamantului au trimis dosarul procedurii pe care îl solicitaseră în februarie. 28. La 3 iulie 1995, angajatorul și-a prezentat cererea de concediere și din cauza faptului că reclamantul a inițiat plângerea anonimă. 29. La 24 august 1995, instanța a stabilit data ședinței la 14 februarie 1996. 30. La 9 octombrie 1995, reclamantul a făcut o cerere de recuzare împotriva judecătorului însărcinat cu cauza pe care instanța a respins-o la 21 noiembrie 1995. 31. La 2 ianuarie 1996, reclamantul a făcut o a doua cerere de recuzare, referindu-se la ofertele sale care conțineau 230 de pagini. Tribunalul a respins cererea la 11 ianuarie 1996. 32. Între 23 ianuarie și 10 februarie 1996, reclamantul a trimis observații de cinci ori. 33. Printr-o hotărâre din 14 februarie 1996, Tribunalul Muncii a decis să se alăture celor două cereri ale reclamantului (nr. 259/91 și nr. 134/91, acesta din urmă fiind numărul dosarului) și a anulat concedierile din 8 martie și 24 mai 1991. În special, s-a considerat că presupusele erori profesionale ale reclamantului, astfel cum a explicat expertul mandatat, nu erau de natură să justifice concedierea reclamantului pentru incapacitate profesională. În schimb, acesta a primit cererea angajatorului și a retras contractul de la 1 iulie 1991, acordându-i în același timp reclamantului o indemnizație de 6 000 DEM, în conformitate cu art. 9 din Legea privind protecția împotriva concedierilor și a revocărilor (Kündigungsschutzschaft - a se vedea dreptul intern relevant de mai jos). Instanța își motivează decizia prin faptul că reclamantul depunea o plângere anonimă împotriva angajatorului său și, astfel, distrugea orice relație de încredere dintre acesta și angajatorul său. Hotărârea a fost comunicată reclamantului la 27 februarie 1996. 34. La 25 martie 1996, reclamantul a sesizat Curtea de Apel a Muncii din Saxonia Inferioară și a moționat acțiunea sa la 28 mai 1996. 35. La 14 august 1996, Curtea de Apel a Muncii a respins acțiunea și a decis să nu admită recursul în Casație (Nichtzulassung der Revision) în fața Curții Federale a Muncii. Hotărârea a fost notificată avocatului reclamantului la 15 ianuarie 1997. 36. La 27 ianuarie 1997, reclamantul a recurs împotriva acestei din urmă decizii. La 24 aprilie 1997, Curtea Federală a Muncii a confirmat decizia în cauză. 37. La 16 iunie 1997, reclamantul sesizează Curtea Constituțională Federală care, la 11 iulie 1997, hotărând în cadrul Comitetului de trei judecători, a decis să nu rețină acțiunea constituțională a reclamantului. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 38. art. 9 din Legea privind protecția împotriva concedierilor și a revocărilor (Kündigungsschutzschaft) prevede, în special, că, în cazul în care există motive care să presupună că continuarea ocupării forței de muncă nu contribuie la buna funcționare a întreprinderii, instanța trebuie, la cererea angajatorului, să anuleze contractul și să ordone acestuia să plătească o compensație echitabilă angajaților. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 39. Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii în fața instanțelor de muncă. El invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, a cărei parte relevantă se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare 40. Curtea constată că procedura a început la 11 martie 1991, data sesizării Tribunalului Muncii din Brunswick și s-a încheiat la 11 iulie 1991. 1997, data deciziei Curții Constituționale Federale de a nu reține acțiunea constituțională a reclamantului; prin urmare, durata se ridică la șase ani și patru luni. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 41. Reclamantul pune sub semnul întrebării în primul rând modul în care judecătorul însărcinat cu cauza a tratat procedura și întârzierile care decurg din aceasta. 42. Guvernul susține că durata se datorează parțial complexității cazului și subliniază că, în cursul procedurii, s-a dovedit necesar să se întocmească un raport de expertiză privind presupusele erori profesionale ale reclamantului care au condus la concedierea de către angajatorul său. Expertul mandatat a solicitat el însuși limitarea domeniului de aplicare a expertizei la cinci până la zece erori profesionale. În caz contrar, acesta nu ar fi putut accepta mandatul. În plus, în cursul procedurii, pârâtul a întemeiat concedierea și pe plângerea anonimă depusă de solicitant. În cele din urmă, Tribunalul Muncii trebuia să ia în considerare rezultatul cauzei 359/91 privind revocarea contractului de muncă de către angajator pentru manevră frauduloasă a reclamantului. 43. Guvernul consideră, de asemenea, că comportamentul reclamantului este într-o foarte mare măsură la originea duratei procedurii. 1996, reclamantul a prezentat, în plus față de două cereri de recuzare, observații de 34 de ori care conțin câteva sute de pagini, aproximativ 200 de atașamente și nenumărate cereri de probe; dosarul procedurii a depășit deja 1 200 de pagini. Pe de altă parte, comportamentul reclamantului nu se limitează la cazurile care fac obiectul prezentei cereri, după cum demonstrează mai multe proceduri pe care reclamantul le-a inițiat împotriva angajatorilor săi anteriori și numărul de cereri și recursuri la alte instituții; prin urmare, potrivit guvernului, reclamantul nu a demonstrat diligența pe care o putea aștepta de la acesta. 44. În ceea ce privește comportamentul autorităților, guvernul subliniază, printre altele, că Tribunalul Muncii a acordat părților termenele suplimentare solicitate de mai multe ori și trebuia să aștepte încheierea procedurii de reziliere a contractului de muncă. În plus, Tribunalul Muncii a așteptat ședința publică în cadrul procedurii penale împotriva angajatorului reclamantului, așa cum a sugerat acesta, și trebuia să aștepte ca noul reprezentant al reclamantului să trimită dosarul procedurii în iunie 1995. Guvernul concluzionează că întârzierile care au avut loc nu sunt imputabile instanțelor de muncă. 45. Reclamantul nu a răspuns la observațiile guvernului cu privire la durata procedurii în litigiu. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Mianowicz c. Germania, nr. 42555/98, 18 octombrie 2001, punctul 50). De asemenea, Comisia reamintește că, chiar și în sistemele juridice care consacră principiul desfășurării procesului de către părți (Parteimaxime), așa cum face procedura civilă germană, atitudinea persoanelor interesate nu scutește judecătorii de a asigura celeritatea dorită de art. 6 alineatul (1) din convenție (hotărârile Volkwein c. Germania, nr. 45181/99, 4 aprilie 2002, § 36, și Duclos c. Franța din 17 decembrie 1996, Rec., p. 2180, § 55. 47. Curtea consideră că cauza prezenta o anumită complexitate, în special din cauza existenței mai multor proceduri paralele care priveau relația profesională dintre solicitant și angajatorul său (a se vedea mutatis mutandis) , Hotărârile Obermeier c. Austria din 28 iunie 1990, seria A nr. 179, p. 23-24, § 72, și Diana c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 229-A, p. 10, § 17). 48. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea constată că acesta din urmă a solicitat de trei ori ca data ședinței publice să fie amânată sau amânată. În plus, Curtea subliniază că schimbarea avocatului reclamantului, precum și numeroasele sale observații au contribuit la întârzierile care au avut loc, în ceea ce privește cele două cereri de recuzare împotriva judecătorului Tribunalului Muncii însărcinat cu cauza, Curtea constată că acestea nu au provocat o întârzieri în măsura în care data ședinței publice și data pronunțării hotărârii fuseseră stabilite înainte de depunerea acestor cereri și nu au fost amânate ulterior. 49. În ceea ce privește comportamentul instanțelor, Curtea constată că patru instanțe au pronunțat o hotărâre în această cauză. În timp ce acțiunile de recurs și-au pronunțat fără întârziere deciziile - numai faptul că Curtea de Apel a Muncii a avut nevoie de aproape șase luni pentru a semnala hotărârea sa reclamantului (hotărârea Karakaya c. Franța din 26 august 1994, seria A nr. 289-B, p. 45, § 44) pregătită pentru critică - cazul reclamantului a rămas timp de aproape cinci ani în fața Tribunalului Muncii. Este adevărat că acesta a așteptat rezultatul a două proceduri paralele înainte de a-și pronunța sentința la 14 februarie 1996 dacă așteptarea rezultatului procedurii penale în februarie 1995, care arăta că reclamantul este autorul plângerii anonime depuse împotriva angajatorului său, pare să fie justificată în măsura în care instanța muncii s-a bazat pe această circumstanță pentru a-și justifica judecata, este diferit de procedura (nr. 359/91) privind revocarea contractului de muncă. Întradevăr, după ce instanța muncii a constatat, la 27 ianuarie, 1993, că contractul era valabil, i-a luat mai multe luni înainte de a ține ședința publică și înainte de a desemna un expert în procedura în speță. Curtea consideră, de asemenea, că acest argument nu este relevant. : În cazul în care rezultatul procedurii de revocare a fost decisiv pentru procedura în litigiu în speță, este îndreptățit să se întrebe de ce instanța muncii nu a așteptat ca cauza să fie soluționată definitiv, în special hotărârea Curții de Apel a Muncii din 19 ianuarie 1994 care a confirmat hotărârea pronunțată la 27 ianuarie 1993. Curtea observă, de asemenea, că între 28 aprilie 1994, data la care expertul și-a prezentat raportul, și 14 februarie 1996, data hotărârii, nu a putut fi constatată nicio activitate specială. 50. Având în vedere circumstanțele și având în vedere faptul că este necesară o diligență specială pentru conflictele de muncă (a se vedea recent Hotărârea Mianowicz § 55), Curtea consideră că durata procedurii în litigiu a fost excesivă și nu corespunde condiției termenului rezonabil. 51. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 52. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul nu a depus cereri în temeiul articolului 41 din convenție în urma deciziei privind admisibilitatea cererii. Cu toate acestea, în formularul depus la data depunerii cererii, reclamantul solicită o despăgubire pentru întârzierile procedurilor suferite. În ceea ce privește suma se bazează pe înțelepciunea Curții. 54. 55. Curtea nu consideră că este rezonabil să se considere că reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral ca urmare a duratei procedurii. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în mod echitabil, astfel cum prevede art. 41 din convenție, Curtea îi acordă 1 500 EUR în acest sens. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor sale. Prin urmare, nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Interese moratorii 57. Curtea consideră că rata anuală a dobânzilor moratorii trebuie să fie stabilită pe cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 1 500 EUR (mii cinci sute de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată anuală echivalentă cu rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 17 octombrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Moduleer Președinte
TROISIÈME SECTION
THIEME c. ALLEMAGNE
(Requête n° 38365/97)
ARRÊT
17 octobre 2002
21/05/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Thieme c. Allemagne,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
M.
G.
Ress
,
M.
L.
Caflisch
,
M.
P.
Kūris
,
M.
R.
Türmen
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 38365/97) dirigée contre la République fédérale d'Allemagne et dont un ressortissant de cet Etat, Henry Thieme («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 27
décembre
1996 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement allemand («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Klaus Stoltenberg,
Ministerialdirigent
au ministère fédéral de la Justice
3.
Le requérant alléguait que la procédure civile devant les juridictions du travail à laquelle il était partie avait dépassé le délai raisonnable.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1)
7.
Par une décision du 15 novembre 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
8.
Le Gouvernement a déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
9.
Le requérant est né en 1949 et réside à Vlotho (Allemagne).
10.
Le 1
er
août 1990, le requérant commença à travailler dans une clinique ophtalmologique en tant que médecin en formation continue (
Arzt zur Weiterbildung
) à Brunswick. Après quelques mois, des différends surgirent entre le requérant et son employeur.
11.
Le 27 février 1991, le tribunal du travail (
Arbeitsgericht
) de Brunswick reçut une demande en paiement de salaire conventionnel (
Tariflohn
) du requérant contre son employeur (n° 108/91).
12.
Le 8 mars 1991, l'employeur licencia le requérant. Par la suite, le 11
mars
1991, le requérant introduisit une demande auprès du tribunal du travail (n° 134/91) tendant à l'annulation du licenciement (
Kündigungsschutzklage
). Le 27 mars 1991 eut lieu une audience devant le tribunal du travail en vue d'un règlement amiable (
Güteverhandlung
) auquel les parties ne parvinrent pas. Le requérant n'y était pas présent. Le tribunal fixa la date pour une audience au 26 juin 1991.
13.
Le 28 avril 1991, le requérant saisit le tribunal du travail d'une demande de mesures provisoires.
Le 2 mai 1991, il introduisit une demande relative à des dommages-intérêts et à son certificat de travail (n° 217/91). Le 24 mai 1991, l'employeur licencia de nouveau le requérant, après quoi celui-ci saisit une nouvelle fois le tribunal du travail (n° 259/91).
14.
Le 26 juin 1991, le tribunal, sur la suggestion des deux parties et en raison des volumineuses observations du requérant, annula la date de l'audience.
15.
Le 10 juillet 1991, l'employeur résilia le contrat de travail pour manœuvres frauduleuses (
arglistige Täuschung
) du requérant. Le 18
juillet
1991, ce dernier introduisit une demande tendant à constater que le contrat de travail n'avait pas été valablement révoqué (n° 349/91).
16.
Le 29 août 1991, le tribunal fixa la date de l'audience au 27
novembre
1991.Par la suite, le requérant introduisit des observations volumineuses à deux reprises.
17.
Le 19 novembre 1991, le tribunal donna suite à la demande du requérant tendant à annuler l'audience et suggérant de joindre au dossier de la procédure des dossiers du tribunal du travail d'Osnabrück. Par la suite, le tribunal se concentra sur la procédure parallèle (n° 349/91) portant sur la révocation du contrat de travail du requérant. Le tribunal considéra que la question de la validité de la révocation l'emportait sur celle de la validité du licenciement et méritait dès lors un traitement préférentiel.
18.
Le 27 janvier 1993, le tribunal du travail rendit son jugement dans l'affaire concernant la révocation (n° 349/91). Il estima notamment que le contrat de travail était valide et accueillit ainsi la demande du requérant.
19.
Par une décision du 10 février 1993, le tribunal du travail fixa l'audience publique au 19 mai 1993. Il informa les parties qu'il allait mandater un expert indépendamment du fait que le jugement du 27
janvier
1993 allait probablement être attaqué.
20.
Le 4 juin 1993, après avoir tenu l'audience le 19 mai 1993, le tribunal décida de demander à un expert d'établir un rapport sur les alléguées fautes professionnelles du requérant qui étaient à la base du licenciement.
21.
Le 28 septembre 1993, le tribunal mandata un expert.
22.
Le 19 janvier 1994, la cour d'appel du travail (
Landesarbeitsgericht
) rendit son arrêt dans la procédure portant sur la révocation du contrat de travail (n° 359/91).
23.
Le 28 avril 1994, l'expert rendit son rapport qui fut l'objet de quelques modifications et compléments.
24.
Par une décision du 20 juillet 1994, le tribunal du travail prolongea jusqu'au 30 septembre 1994 le délai fixé pour les observations des parties relatives au rapport d'expert.
25.
Le 20 octobre 1994, après avoir reçu des soumissions du requérant à quatre reprises, le tribunal l'informa que d'autres observations n'étaient pas nécessaires pour le moment.
26.
Le 23 décembre 1994, l'avocat du requérant informa le tribunal que le requérant allait témoigner au cours d'un procès pénal contre son ancien employeur en février et demanda au tribunal de ne pas tenir une audience avant cette date. Le 1er février 1995, lors de l'audience publique de cette procédure pénale, le requérant avoua être à l'origine de la plainte anonyme déposé contre son employeur en 1993.
27.
Le 13 février 1995, l'avocat du requérant informa le tribunal qu'il ne le représentait plus. Le 21 juin 1995, les nouveaux représentants du requérant renvoyèrent le dossier de la procédure qu'ils avaient demandé en février.
28.
Le 3 juillet 1995, l'employeur motiva sa demande de licenciement aussi par le fait que le requérant était à l'origine de la plainte anonyme.
29.
Le 24 août 1995, le tribunal fixa la date de l'audience au 14
février
1996.
30.
Le 9 octobre 1995, le requérant fit une demande de récusation contre le juge chargé de l'affaire que le tribunal rejeta le 21 novembre 1995.
31.
Le 2 janvier 1996, le requérant fit une deuxième demande de récusation en se référant à ses soumissions comprenant 230 pages. Le tribunal rejeta la demande le 11 janvier 1996.
32.
Entre le 23 janvier et le 10 février 1996, le requérant envoya des observations à cinq reprises.
33.
Par un jugement du 14 février 1996, le tribunal du travail décida de joindre les deux demandes du requérant (n° 259/91 et n° 134/91, ce dernier étant le n° du dossier désormais) et annula les licenciements des 8 mars et 24 mai 1991. Il estima notamment que les fautes professionnelles alléguées du requérant, comme l'avait exposé l'expert mandaté, n'étaient pas de nature à justifier le licenciement du requérant pour incapacité professionnelle. En revanche, il accueillit la demande de l'employeur et résilia le contrat à partir du 1er juillet 1991 tout en accordant au requérant une indemnité de 6
000 DEM, conformément à l'article 9 de la loi sur la protection contre les licenciements et révocations (
Kündigungsschutzgesetz -
voir droit interne pertinent ci-dessous). Le tribunal motiva sa décision par le fait que le requérant avait déposé une plainte anonyme contre son employeur et avait ainsi détruit toute relation de confiance entre lui et son employeur. Le jugement fut signifié au requérant le 27 février 1996.
34.
Le 25 mars 1996, le requérant saisit la cour d'appel du travail de Basse-Saxe et motiva son recours le 28 mai 1996.
35.
Le 14 août 1996, la cour d'appel du travail rejeta le recours et décida de ne pas admettre de pourvoi en cassation (
Nichtzulassung der Revision
) devant la Cour fédérale du travail. L'arrêt fut signifié à l'avocat du requérant le 15 janvier 1997.
36.
Le 27 janvier 1997, le requérant recourut contre cette dernière décision.
Le 24 avril 1997, la Cour fédérale du travail confirma la décision entreprise.
37.
Le 16 juin 1997, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale qui, le 11 juillet 1997, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant.
II.
38.
L'article 9 de la loi sur la protection contre les licenciements et révocations (
Kündigungsschutzgesetz
) prévoit notamment que s'il existe des raisons donnant à supposer que la continuation de l'emploi ne contribue pas au bon fonctionnement de l'entreprise, le tribunal doit, si l'employeur le demande, résilier le contrat et ordonner à celui-ci de payer une indemnité équitable au salarié.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
39.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions du travail. Il allègue une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit comme suit:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Période à prendre en considération
40.
La Cour note que la procédure a débuté le 11 mars 1991, date de la saisine du tribunal du travail de Brunswick, et s'est terminée le 11
juillet
1997, date de la décision de la Cour constitutionnelle fédérale de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant. La durée s'élève donc à six ans et quatre mois.
B.
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
41.
Le requérant met avant tout en cause la manière dont le juge chargé de l'affaire a traité la procédure et les retards en découlant.
42.
Le Gouvernement soutient que la durée est due en partie à la complexité de l'affaire. Il souligne à cet effet qu'au cours de la procédure, il s'est avéré nécessaire d'établir un rapport d'expert portant sur les prétendues fautes professionnelles du requérant qui étaient à l'origine du licenciement par son employeur. L'expert mandaté avait lui-même demandé à limiter l'étendue de l'expertise à cinq à dix fautes professionnelles. A défaut, il n'aurait pas été en mesure d'accepter le mandat. En outre, au cours de la procédure, la partie défenderesse avait fondé le licenciement aussi sur la plainte anonyme déposée par le requérant. Le tribunal du travail devait enfin tenir compte de l'issue de l'affaire 359/91 portant sur la révocation du contrat de travail par l'employeur pour manœuvre frauduleuse du requérant.
43.
Le Gouvernement estime en outre que le comportement du requérant est dans une très large mesure à l'origine de la durée de la procédure. Il relève que jusqu'au jugement du tribunal du travail le 14
août
1996, le requérant a soumis, outre deux demandes de récusation, des observations à 34
reprises comprenant plusieurs centaines de pages, environ 200
pièces jointes et d'innombrables demandes de preuves. Le dossier de la procédure a d'ores et déjà dépassé 1 200 pages. Par ailleurs, le comportement du requérant ne se limite pas aux affaires qui sont l'objet de la présente requête, comme en témoignent plusieurs procédures que le requérant a engagées contre ses précédents employeurs et le nombre de pétitions et recours devant d'autres institutions. Selon le Gouvernement, le requérant n'a donc pas fait preuve de la diligence que l'on pouvait attendre de lui.
44.
Quant au comportement des autorités, le Gouvernement relève notamment que le tribunal du travail a accordé aux parties des délais supplémentaires demandés à plusieurs reprises et devait attendre l'issue de la procédure portant sur la résiliation du contrat de travail. En outre, le tribunal du travail a attendu l'audience publique dans la procédure pénale contre l'employeur du requérant comme celui-ci l'avait suggéré, et devait attendre que le nouveau représentant du requérant renvoyât le dossier de la procédure en juin 1995. Le Gouvernement conclut que les retards survenus ne sont pas imputables aux juridictions du travail.
45.
Le requérant n'a pas répondu aux observations du Gouvernement au sujet de la durée de la procédure litigieuse.
46.
La Cour rappelle que caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres,
Mianowicz c. Allemagne
, n°
42505/98, 18 octobre 2001, § 50).
Elle rappelle aussi que même dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties (
Parteimaxime
), comme le fait la procédure civile allemande, l'attitude des intéressés ne dispense pas les juges d'assurer la célérité voulue par l'article 6 §
1 de la Convention (arrêts
Volkwein c. Allemagne
, n°
45181/99, 4 avril 2002, § 36, et Duclos c. France du 17 décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-VI, p. 2180, § 55).
47.
La Cour considère que l'affaire présentait une certaine complexité du fait notamment de l'existence de plusieurs procédures parallèles qui portaient sur la relation professionnelle entre le requérant et son employeur (voir
mutatis mutandis
, les arrêts Obermeier c. Autriche du 28 juin 1990, série A n° 179, pp. 23-24, § 72, et Diana c. Italie du 27 février 1992, série A n° 229-A, p. 10, § 17).
48.
Pour ce qui est du comportement du requérant, la Cour note que ce dernier a demandé à trois reprises que la date de l'audience publique soit reportée ou retardée. Elle relève en outre que le changement d'avocat du requérant ainsi que ses nombreuses observations ont contribué aux retards survenus. Quant aux deux demandes de récusation contre le juge du tribunal du travail chargé de l'affaire, la Cour note qu'elles n'ont pas provoqué de
retards dans la mesure où la date de l'audience publique et celle du prononcé du jugement avaient été fixées avant l'introduction de ces demandes et n'ont pas été reportées par la suite.
49.
En ce qui concerne le comportement des juridictions, la Cour note que quatre juridictions ont statué dans cette affaire. Alors que celles de recours ont rendu leurs décisions sans délai - seul le fait qu'il a fallu à la cour d'appel du travail presque six mois pour signifier son arrêt au requérant (arrêt Karakaya c. France du 26 août 1994, série A n° 289-B, p. 45, § 44) prête à la critique -, l'affaire du requérant est restée pendante durant presque cinq ans devant le tribunal du travail. Il est vrai que celui-ci a attendu l'issue de deux procédures parallèles avant de rendre son jugement le 14
février
1996.Si l'attente du résultat de la procédure pénale en février
1995, qui révélait que le requérant était l'auteur de la plainte anonyme déposée contre son employeur, semble être justifiée dans la mesure où le tribunal du travail s'est appuyé sur cette circonstance pour motiver son jugement, il en va différemment de la procédure (n° 359/91) portant sur la révocation du contrat de travail. En effet, après que le tribunal du travail eut constaté, le 27
janvier
1993, que le contrat était valide, il lui a fallu plusieurs mois avant de tenir l'audience publique et avant de désigner un expert dans la procédure en l'espèce. La Cour considère par ailleurs que cet argument manque de pertinence
: si l'issue de la procédure relative à la révocation était décisive pour la procédure litigieuse en l'espèce, on est en droit de se demander pourquoi le tribunal du travail n'a pas attendu que l'affaire soit définitivement tranchée, et notamment l'arrêt de la cour d'appel du travail du 19 janvier 1994 qui confirmait le jugement entrepris du 27 janvier 1993. La Cour note en outre qu'entre le 28 avril 1994, date où l'expert avait rendu son rapport, et le 14 février 1996, date du jugement, aucune activité particulière n'a pu être constatée.
50.
Eu égard aux circonstances et compte tenu du fait qu'une diligence particulière est requise pour les conflits du travail (voir dernièrement l'arrêt
Mianowicz
précité § 55), la Cour considère que la durée de la procédure litigieuse a été excessive et ne répond pas à la condition du délai raisonnable.
51.
Il y a eu, partant, violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
52.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
53.
Le requérant n'a pas présenté de demandes au titre de l'article 41 de la Convention à la suite de la décision sur la recevabilité de la requête. Cependant, dans le formulaire déposé lors de l'introduction de la requête, le requérant réclame une indemnisation pour les retards de procédure subis. Pour ce qui est du montant il s'en remet à la sagesse de la Cour.
54.
Le Gouvernement ne s'est pas prononcé à ce sujet.
55.
La Cour n'estime pas déraisonnable de penser que le requérant a subi un certain tort moral du fait de la durée de la procédure. Compte tenu des circonstances de la cause, et statuant en équité, comme le veut l'article
41 de la Convention, elle lui octroie 1 500 euros à ce titre.
B.
Frais et dépens
56.
La Cour note que le requérant n'a pas réclamé le remboursement de ses frais. Partant, il n'y a pas lieu de lui accorder une somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
57.
La Cour considère que le taux annuel des intérêts moratoires doit être calqué sur celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
2
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
b)
que ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux annuel équivalant au taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
17 octobre 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Ireneu
Cabral Barreto
Greffier
Président