Thieme împotriva Germaniei

Rezoluția ResDH(2004)10 privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 17 octombrie 2002 (definită la 21 mai 2003) în cauza Thieme împotriva Germaniei (adoptată de Comitetul de Miniștri la 24 februarie 2004, cu ocazia celei de-a 871-a ședințe a delegaților miniștrilor) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11 (denumită în continuare "Convenția") Având în vedere hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 17 octombrie 2002 în cauza Thieme și transmisă definitiv Comitetului miniștrilor în temeiul articolelor 44 și 46 din Convenție Reamintind că hotărârea Curții a devenit definitivă la 21 mai 2003, în măsura în care, la acea dată, guvernul statului pârât a fost informat cu privire la respingerea cererii de trimitere în fața Marii Camere Reamintind faptul că, la originea acestei cauze, se află o cerere (nr. 3836zz) adresată împotriva Germaniei, introdusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 27 decembrie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenție, de domnul Henry Thieme, resortisant german, și că Curtea, sesizată cu această cauză în temeiul articolului 5 alineatul (2) din protocol 11,

a declarat admisibilă cauza privind durata excesivă a unei proceduri privind drepturile și obligațiile cu caracter civil în fața instanțelor muncii considerate că, în hotărârea sa din 17 octombrie 2002, Curtea, în unanimitate, a declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție a spus că guvernul statului pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, 1 500 EUR pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit și care ar crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plată; a respins pretențiile reclamantului în materie de satisfacție echitabilă pentru surplus, având în vedere normele adoptate de Comitetul de Miniștri privind aplicarea articolului 46 alineatul (2) din Convenția de invitare a guvernului statului pârât la mai multe informații cu privire la măsurile luate ca urmare a hotărârii din 17 octombrie 2002, având în vedere obligația pe care o are Germania de a se conforma în conformitate cu art. 46 alineatul (1) din Convenție, având în vedere faptul că, în momentul examinării acestei cauze de către Comitetul de Miniștri,

guvernul statului pârât a indicat că hotărârea Curții a fost transmisă autorităților direct implicate În cazul în care, la 18 august 2003, guvernul statului pârât a plătit reclamantului suma prevăzută în hotărârea din 17 octombrie 2002, Declară, după examinarea informațiilor furnizate de Guvernanța Germaniei, că a îndeplinit atribuțiile care îi revin în temeiul articolului 46 alineatul (2) din convenție în prezenta cauză.

Résolution ResDH(2004)10 relative à l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme du 17 octobre 2002 (définitif le 21 mai 2003) dans l’affaire Thieme contre l’Allemagne (adoptée par le Comité des Ministres le 24 février 2004, lors de la 871e réunion des Délégués des Ministres) Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales telle qu’amendée par le Protocole n° 11 (ci-après dénommée «la Convention»), Vu l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme rendu le 17 octobre 2002 dans l’affaire Thieme et transmis une fois définitif au Comité des Ministres en vertu des articles 44 et 46 de la Convention ; Rappelant que l’arrêt de la Cour est devenu définitif au 21 mai 2003 dans la mesure où, à cette date, le gouvernement de l’Etat défendeur a été informé du rejet de la demande de renvoi devant la Grande Chambre ; Rappelant qu’à l’origine de cette affaire se trouve une requête (n° 38365/97) dirigée contre l’Allemagne, introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27 décembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention, par M. Henry Thieme, ressortissant allemand, et que la Cour, saisie de cette affaire en vertu de l’article 5, paragraphe 2, du Protocole n° 11,

a déclaré recevable le grief concernant la durée excessive d’une procédure concernant des droits et obligations de caractère civil devant les juridictions du travail ; Considérant que dans son arrêt du 17 octobre 2002 la Cour, à l’unanimité : - a dit qu’il y avait eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention ; - a dit que le gouvernement l’Etat défendeur devait verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif, 1 500 euros pour préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, et que ce montant serait à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement; - a rejeté les prétentions du requérant en matière de satisfaction équitable pour le surplus ; Vu les Règles adoptées par le Comité des Ministres relatives à l’application de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention ; Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures prises à la suite de l’arrêt du 17 octobre 2002, eu égard à l’obligation qu’a l’Allemagne de s’y conformer selon l’article 46, paragraphe 1, de la Convention ; Considérant que lors de examen de cette affaire par le Comité des Ministres,

le gouvernement de l’Etat défendeur a indiqué que l’arrêt de la Cour avait été transmis aux autorités directement concernées ; S’étant assuré que le 18 août 2003, dans le délai imparti, le gouvernement de l’Etat défendeur avait versé au requérant la somme prévue dans l’arrêt du 17 octobre 2002, Déclare, après avoir examiné les informations fournies par le Gouvernement de l’Allemagne, qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire.