Kind împotriva Germaniei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 44324/98) îndreptată împotriva Republicii Federale Germane și pe care un cetățean al acestui stat, Norbert Kind ("reclamantul"), o sesizase în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 28 septembrie 1998 în temeiul articolului 25 vechi al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de Meilicke, Hoffmann și asociați, avocați la Bonn (Germania). Guvernul german ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Klaus Stoltenberg, Ministerialdirigent, din ministerul federal de justiție.

Reclamantul susținea în special că durata procedurii în fața jurisdicțiilor civile nu răspundea exigenței "termenului rezonabil" prevăzute la art. 6 § 1 al Convenției.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită celei de-a patru secțiuni a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni remaniate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 23 mai 2002, camera a declarat cererea parțial admisibilă cu privire la durata procedurii.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului). Camera, după consultarea părților, a hotărât că nu este necesar să ție o audiere cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 3 in fine al regulamentului), și deci părțile au depus fiecare comentarii scrise cu privire la observațiile celeilalte. ÎN FAPT

Reclamantul, născut în 1944, locuiește la Bambach (Germania).

Prin decizie din 25 martie 1982, adunarea generală a societății în comandită cu acțiuni Wicküler-Küpper Brauerei ("societatea WBK") a hotărât transformarea acesteia într-o societate în comandită simplă, numită Wilhelm-Breuer KG, în conformitate cu articolele 9 și următoarele ale legii din 6 noiembrie 1969 privind transformarea (Umwandlungsgesetz – a se vedea mai jos Dreptul și practica interne relevante). Această transformare a fost înscrisă în registrul comerțului pe 31 martie 1982, împreună cu o schimbare anterioară de denumire a societății Wilhelm-Breuer KG în Wicküler-Küpper KG, și s-a făcut publică pe 28 aprilie 1982.

Consecința juridică a acestei transformări, hotărâte de majoritate, era că acționarii minoritari ai societății WBK, din care Norbert Kind făcea parte, trebuiau să-și cedeze acțiunile în schimbul unui plăți cu o indemnizație corespunzătoare (angemessene Abfindung).

Într-o primă fază, societatea WBK a propus acționarilor ieșiți o indemnizație în numerar (Barabfindung) de 825 Mărci Germane (DM) pe acțiune cu valoare nominală (Aktiennennbetrag) de 100 DM. 2. Procedura în fața jurisdicțiilor interne a. În fața tribunalului regional de Düsseldorf

Pe 23 iunie 1982, reclamantul și ceilalți acționari ieșiți ai societății WBK, considerând această sumă insuficientă, au cerut, în conformitate cu articolele 13 la 30 ale legii privind transformarea, fixarea judiciară a unei indemnizații corespunzătoare, incluzând de asemenea drepturile la daune-interese (Schadensersatzansprüche) pe care le putea invoca societatea WBK împotriva acționarilor majoritari ai acesteia. În fapt, potrivit reclamantului, societatea WBK acordase un drept de preemțiune (Vorerwerbsrecht) băncii Hypobank, una dintre cei doi acționari majoritari ai societății WBK, asupra acțiunilor unei alte societăți, Löwenbräu AG, prin contract din 4 februarie 1971. Ulterior, societatea WBK cedase aceste acțiuni băncii Hypobank la un preț sub prețul pieței prin contract din 26 noiembrie 1980, în schimbul achiziționării la un preț avantajos de acțiuni ale societății WBK de către familia Wehrhahn, alt acționar majoritar al societății WBK. S-ar fi vorbit, de fapt, despre un aranjament între acționarii majoritari Hypobank și Wehrhahn și conducerea societății WBK în detrimentul acționarilor minoritari.

Pe 18 noiembrie 1982, tribunalul regional (Landgericht) de Düsseldorf a numit un reprezentant comun pentru acționarii ieșiți, care a depus observațiile sale pe 5 ianuarie 1983, și pe care tribunalul le-a comunicat părților.

Ulterior, părțile au adresat trei cereri de informare cu privire la starea procedurii la grefa tribunalului regional, care a invocat supraîncărcarea actuală de lucru a camerei competente.

Printr-o ordine din 23 aprilie 1985, tribunalul regional a indicat că unii dintre reclamanți nu furnizaseră justificările necesare dovedind că sunt titulari de acțiuni ale societății pârâte, și pe 3 octombrie 1985 a respins cererea unuia dintre ei din acest motiv.

Pe 3 octombrie 1985, tribunalul regional a indicat părților intenția sa de a numi un expert pentru a depune un raport de expertiză.

Pe 26 august 1986, după consultarea părților, tribunalul regional a numit un cenzor de conturi (Wirtschaftsprüfer) ca expert.

Pe 11 februarie 1987, după o primă cerere a tribunalului regional, expertul a depus un raport intermediar, pe care l-a completat pe 27 aprilie 1987.

Tribunalul regional i l-a comunicat părților, care au solicitat o prelungire a termenului pentru a răspunde.

Printr-o decizie din 16 decembrie 1987, după ce ținuse o audiere, tribunalul regional de Düsseldorf a fixat la 934,08 DM suma indemnizației de plătit în numerar pe acțiune cu valoare nominală de 100 DM. După ce se pronunțase asupra stării actuale a patrimoniului societății pârâte, tribunalul regional a considerat că drepturile la daune-interese nu puteau fi luate în considerație într-o procedură privind fixarea sumei indemnizației în numerar (Spruchverfahren). b. În fața curții de apel de Düsseldorf

Părțile au cerut imediat apel la această decizie.

Pe 28 aprilie 1988, curtea de apel (Oberlandesgericht) de Düsseldorf a fixat un prim termen pentru depunerea observațiilor părților până pe 30 iunie 1988, termen pe care l-a prelungit la cererea reclamantului până pe 14 iulie 1988.

Printr-o ordine din 18 iulie 1988, curtea de apel a poruncit societății pârâte să-i furnizeze anumite documente, ceea ce aceasta a făcut doar după ce a fost pusă în vedere de mai multe ori de curtea de apel.

Pe 9 februarie 1989, curtea de apel a cerut societății pârâte să explice condițiile negocierii vânzării participației acesteia în societatea Löwenbräu, cu citărea de martori (Beweisantritt).

Pe 9 noiembrie 1989, după ce amânase audierile de mai multe ori la cererea părților, curtea de apel a audiat martorul citat de societatea pârâte, precum și expertul.

Pe 7 februarie 1990, curtea de apel a audiat alți martori.

Printr-o decizie din 16 octombrie 1990, curtea de apel a fixat la 835,90 DM suma indemnizației în numerar. Potrivit curții de apel, drepturile la daune-interese trebuiau în principiu luate în considerație la calculul indemnizației, deoarece, în virtutea articolului 12 § 1 al legii privind transformarea, suma indemnizației era calculată în funcție de situația patrimonială a întreprinderii la data de raportare, care cuprindea obligații și datorii. Aceste drepturi la daune-interese trebuiau luate în considerație chiar în procedura privind fixarea sumei indemnizației în numerar, pentru ca acționarul minoritar să nu rămână fără protecție față de o vătămare (Schädigung) a societății de către acționarii majoritari înainte de ziua evaluării acesteia. Curtea de apel a precizat cu toate acestea că, în prezenta cauză, asemenea drepturi la daune-interese, mărind valoarea întreprinderii, nu puteau să decurgă din contractul din 26 noiembrie 1980 în virtutea articolului 12 § 1 al legii privind transformarea, deoarece nu existase o disproporie între prestații și contraprestații furnizate la acea vreme. De altfel, eventualele drepturi la daune-interese susceptibile să decurgă din contractul din 4 februarie 1971 în virtutea articolului 117 § 1 al legii privind acțiunile (Aktiengesetz), nu puteau fi luate în considerație, deoarece au fost prescrise în virtutea articolului 117 § 6 al acestei legi (a se vedea mai jos Dreptul și practica interne relevante). c. În fața Curții Federale de Justiție

Reclamantul a sesizat atunci Curtea Federală de Justiție (Bundesgerichtshof).

Printr-o decizie din 4 februarie 1991, Curtea Federală de Justiție nu a reținut recursul în revizuire, cu motivul că nu era prevăzut de lege (unstatthaft). d. În fața Curții Constituționale Federale

Pe 17 noiembrie 1990, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht) cu un recurs constituțional, pe care l-a extins pe 19 februarie 1991 la decizia Curții Federale de Justiție.

Pe 9 martie 1995, Curtea Constituțională a comunicat recursul constituțional al reclamantului ministerului justiției din Renania de Nord-Westfalia, reprezentanților acționarilor ieșiți, precum și reprezentanților părții adverse.

Printr-o scrisoare din 14 iulie 1997, reclamantul a indicat grefei Curții Constituționale că la niciun moment nu încurajase aceasta să randă o decizie ("zu keinem Zeitpunkt habe er eine Entscheidung über die Verfassungsbeschwerde angemahnt") și că avea o înțelegere totală ("volles Verständnis") pentru problemele datorite supraîncărcării actuale de lucru a Curții Constituționale.

Printr-o decizie din 4 aprilie 1998, Curtea Constituțională Federală, pronunțânduse în comisie de trei membri, a decis să nu rețină recursul constituțional al reclamantului bazânduse pe o notă internă foarte lungă privind problemele juridice ridicate în această cauză. Curtea Constituțională a reamintit că transformarea unei societăți hotărâte de majoritate (Mehrheitsumwandlung), și pierderea statutului de acționar care putea rezulta din aceasta, nu era compatibilă cu protecția dreptului de proprietate decât dacă acționarii minoritari forțați să plece din societate obțineau o compensație economică integrală pentru pierderea statutului lor juridic (a se vedea mai jos Dreptul și practica interne relevante). Curtea Constituțională a mai adăugat că, în prezenta cauză, curtea de apel de Düsseldorf luase în considerare corespunzător necesitatea protecției particulare (besonderes Schutzbedürfnis) a acționarilor minoritari la transformarea societății hotărâte de majoritate, indicând că, în principiu, drepturile la daune-interese ale unei societăți trebuiau luate în considerație într-o procedură privind fixarea sumei indemnizației în numerar. Potrivit Curții Constituționale, faptul că, ulterior, curtea de apel ajungea la concluzia că drepturile la daune-interese mărind valoarea întreprinderii nu puteau rezulta din contractul din 26 noiembrie 1980 în virtutea articolului 12 § 1 al legii privind transformarea se baza pe o interpretare și aplicare a dreptului ordinar care scăpau controlului ei. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a precizat că faptul că curtea de apel estimase că nu existase o disproporie între prestații și contraprestații furnizate se baza pe o evaluare a condițiilor contractuale de atunci, al cărui rezultat nu avea legătură cu necesitatea protecției particulare a acționarilor minoritari. Curtea Constituțională a mai adăugat că opinia curții de apel potrivit căreia eventualele drepturi la daune-interese decurgând din contractul din 4 februarie 1971 au fost prescrise în virtutea articolului 117 § 6 al legii privind acțiunile nu conducea la o încălcare a necesității protecției particulare a acționarilor minoritari, dar corespundea unei interpretări admisibile (zulässige Auslegung) a dreptului acțiunilor (Aktienrecht). De altfel, Curtea Constituțională a estimat că raționamentul privind aceste două contracte urmat de curtea de apel nu era arbitrar (nicht willkürlich). A mai adăugat că absența unui răspuns din partea curții de apel la argumentul reclamantului, potrivit căruia posibilitatea pentru acționarii majoritari de a ridica excepția de prescripție (Verjährungsrede) constituia un abuz de drept (Rechtsmissbrauch), nu era nici ea arbitrară, deoarece nu era evident (offensichtlich) că invocarea acestei excepții de prescripție în prezenta cauză constituise un abuz de drept.

Într-o hotărâre de principiu din 7 august 1962, cunoscută sub numele hotărârii Feldmühle, Curtea Constituțională Federală a spus că transformarea unei societăți nu este compatibilă cu protecția dreptului de proprietate decât dacă acționarii minoritari forțați să plece din societate obțin o compensație economică integrală pentru pierderea statutului lor juridic (Amtliche Entscheidungssammlung der Entscheidungen des Bundesverfassungsgerichts, Culegere de hotărâri și decizii a Curții Constituționale Federale, vol. 14, pp. 263 și următoarele). 38. art. 117 § 1 al legii privind acțiunile prevede că o persoană folosind influența sa pentru a încuraja deliberat conducerea unei societăți să acționeze în detrimentul acestei societăți sau al acționarilor săi trebuie să verseze daune-interese ca compensație pentru dauna cauzată. În virtutea articolului 117 § 6 al acestei legi, asemenea drepturi la daune-interese sunt prescrise după un termen de cinci ani. GRIEF

Reclamantul susține că durata procedurii în fața jurisdicțiilor interne nu a răspuns exigenței "termenului rezonabil" prevăzute la art. 6 § 1 al Convenției. ÎN DREPT

Guvernul consideră ca argument principal că procedura de luat în considerație este doar cea care s-a desfășurat în fața jurisdicțiilor ordinare și a cărei durată globală a fost de 8 ani și 4 luni. Consideră că nu se poate lua în considerație nici durata procedurii în fața Curții Federale de Justiție, deoarece acest recurs nu era prevăzut în dreptul german, nici durata procedurii în fața Curții Constituționale Federale, aplicabilitatea articolului 6 § 1 al Convenției la acest tip de procedură fiind incompatibilă cu obiectul Convenției.

Reclamantul contestă toți argumentele Guvernului. Potrivit lui, art. 6 § 1 al Convenției este aplicabil procedurii în fața unei jurisdicții constituționale, și, în prezenta cauză, vorbindu-se de o decizie de respingere, Curtea Constituțională nu trebuia să stabilească faptele, ci pur și simplu să examineze dacă existase o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, așa cum a făcut Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea reaminteste că, potrivit jurisprudenței ei constante, o procedură intră sub incidența articolului 6 § 1 al Convenției chiar dacă se desfășoară în fața unei jurisdicții constituționale, dacă rezultatul ei este determinant pentru drepturi sau obligații de natură civilă (a se vedea în special hotărârea Mianowicz împotriva Germaniei, (secț. 4), nr. 42505/98, § 45, 18.10.2001). Or litigiul privind fixarea sumei indemnizațiilor acordate acționarilor minoritari ai unei societăți era de natură pecuniară și se referea incontestabil la un drept de natură civilă în sensul articolului 6. B. Cu privire la respectarea articolului 6 § 1 1. Perioada de luat în considerație

Curtea constată că procedura a început pe 20 iunie 1982, dată sesirii tribunalului regional de Düsseldorf de către reclamant, și s-a încheiat pe 4 aprilie 1998, dată la care Curtea Constituțională Federală a pronunțat hotărârea. A durat deci 15 ani și 9 luni. 2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Cu privire la procedura în fața jurisdicțiilor ordinare, Guvernul susține că nu a încălcat art. 6 § 1, ținând seama de complexitatea chestiunii fixării indemnizației acționarilor minoritari în caz de restructurare a societății lor, de numărul ridicat de reclamanți și de comportamentul părților. De altfel, tribunalul regional și curtea de apel de Düsseldorf ar fi demonstrat diligiență în organizarea procedurii, cu excepția unei întârzieri de doi ani între mai 1983 și aprilie 1985 datorită supraîncărcării de lucru. Cu privire la durata procedurii în fața Curții Constituționale Federale, Guvernul susține ca argument secundar că durata procedurii de 7 ani și 2 luni se justifica prin complexitatea cauzei, așteptarea unei modificări a legii privind transformarea, versiunea reamendată a căreia a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1995, și comportamentul reclamantului care, în particular prin scrisoarea sa din 14 iulie 1997, ar fi indicat că cauza nu prezenta un caracter urgent pentru el. De altfel, Curtea Constituțională Federală trebuia la acea vreme să se pronunțe într-un număr inumerabil de cauze de cea mai mare importanță legate de reunificarea germană.

Reclamantul consideră că chiar dacă Curtea Constituțională Federală a suferit de o suprasarcină de lucru din cauza numărului de cauze legate de reunificarea germană, aceasta nu justifica asemenea întârzieri. De altfel, modificarea legii privind transformarea nu ar fi avut nicio incidență asupra prezentei cauze, care se referea la examinarea prescripției manoperei efectuate în detrimentul acționarilor minoritari din unghiul dreptului de proprietate. În sfârșit, scrisoarea din 14 iulie 1997 ar fi constituit doar un simplu act de curtoazie din partea reclamantului, acesta din urmă având întotdeauna să-și facă cunoscute grefei Curții Constituționale dorița unei decizii rapide în cauza sa. Cu privire la procedura în fața jurisdicțiilor ordinare, reclamantul constată că, dincolo de cei doi ani de inactivitate ai tribunalului regional de Düsseldorf, menționați de Guvern, tribunalul regional de Düsseldorf nu demonstrase diligiența necesară. De fapt, acesta din urmă numise un expert abia patru ani jumătate după sesirii tribunalului, în timp ce este notoruu că procedurile privind fixarea indemnizațiilor acționarilor (Spruchverfahren) nu pot fi soluționate fără raport de expertiză. De altfel, procedura în fața Curții Federale de Justiție trebuia de asemenea luată în considerație, deoarece reclamantul era obligat să epuizeze toate recursurile la dispoziția sa, chiar dacă nu erau expres menționate în texte sau dacă erau controversate în practica judiciară. În sfârșit, cu privire la enjeu, reclamantul indică faptul că deținea 1.460 de acțiuni, și că, dacă cererea sa de daune-interese ar fi avut succes, ar fi obținut o indemnizație mai mare cu 700.000 DM (aproximativ 350.000 euro) decât cea efectiv primită.

Curtea reaminteste că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se aprecia în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, printre altele, hotărârile Metzger împotriva Germaniei, nr. 37591/97, § 36, și Mianowicz citat mai sus, nr. 42505/98, § 50).

Ea consideră că, în prezenta cauză, cauza prezenta o anumită complexitate, vorbindu-se de fixarea indemnizației acționarilor minoritari în caz de restructurare a unei societăți, care necesita numirea de experți, și ținând seama de numărul ridicat de părți la proces.

Cu privire la comportamentul reclamantului, nu apare că ar fi contribuit la durata procedurii. Este adevărat că, într-o comunicare adresată Curții Constituționale Federale pe 14 iulie 1997, reclamantul susținuse că nu insistase la niciun moment pentru obținerea unei decizii rapide și era plin de înțelegere pentru problemele datorite supraîncărcării actuale de lucru a Curții Constituționale. Cu toate acestea, această comunicare, care se asemăna mai mult cu un act de curtoazie, nu putea fi interpretată ca implicând o renunțare la dreptul de a se plânge de durata procedurii în fața Curții Constituționale Federale.

Cu privire la comportamentul jurisdicțiilor interne, Curtea constată că cele mai mari întârzieri au fost cauzate de procedura în fața tribunalului regional de Düsseldorf și de procedura în fața Curții Constituționale Federale. Astfel, tribunalul regional nu pronunțase hotărârea decât pe 16 decembrie 1987, adică aproximativ 5 ani și 5 luni după sesirii sale pe 23 iunie 1982, datorită în particular supraîncărcării de lucru. Cu privire la Curtea Constituțională Federală, procedura în fața ei duraseseră mai mult de șapte ani între extinderea recursului constituțional de către reclamant pe 19 februarie 1991 și decizia Curții Constituționale Federale din 4 aprilie 1998.

Chiar dacă Curtea Constituțională Federală consultase în această cauză ministerul justiției din Renania de Nord-Westfalia și trebuia să cunoască de alte numeroase cauze rezultate din reunificarea germană, o asemenea durată pare excesivă.

Curtea reaminteste la aceasta că art. 6 § 1 al Convenției obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât instanțele judecătorești să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, inclusiv obligația de a soluționa cauzele în termene rezonabile (a se vedea, printre altele, hotărârile Metzger citat mai sus, § 42, și Mianowicz citat mai sus, § 54). În prezenta cauză, procedura relevă întârzieri importante, care sunt imputabile jurisdicțiilor naționale.

Ținând seama de circumstanțele cauzei, care comandă o evaluare globală, Curtea consideră că durata procedurii litigioase este în mod clar excesivă și nu răspunde condiției termenului rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamantul susține că durata procedurii a adus o atingere directă dreptului lui la respectarea bunurilor sale. Pentru daune materiale, cere 11.776,36 de mărci germane (DEM) din cauza considerării insuficiente a drepturilor sale la dobânzi la plata tardivă a indemnizației. Cere de asemenea rambursarea a 150.000 DEM, deoarece, datorită duratei excesive a procedurii, jurisdicțiile naționale concluzionaseră că cererea sa de daune-interese fusese prescrisă. Chiar dacă este conștient că grievul său privind art. 1 al Protocolului nr. 1 a fost declarat inadmisibil, consideră că o satisfacție echitabilă trebuie să ia în considerație acest daune materiale, eventual și ca daune morale.

Guvernul consideră că sumele reclamate sunt excesive.

Curtea consideră că prejudiciul material susținut de reclamant nu-și găsește cauza în încălcarea constatată: nu poate deci fi reținut. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert datorită duratei procedurii litigioase. Ținând seama de circumstanțele cauzei și pronunțânduse în echitate așa cum se cuvine conform articolului 41, îi acordă 7.500 euro (EUR) din acest titlu. B. Cheltuieli și spese

Reclamantul cere 16.086,96 DEM pentru procedurile în fața Curții Federale de Justiție și Curții Constituționale Federale, și 15.660,00 DEM pentru procedurile în fața Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului, adică o sumă globală de 31.746,96 DEM, la care se adaugă dobânzi de 9,5% în valoare de 21.111,72 DEM.

Guvernul nu se pronunță în această privință.

Potrivit jurisprudenței ei constante, Curtea acorda rambursarea cheltuielilor și speselor doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată, au fost angajate real și necesar, și sunt rezonabile din punct de vedere al ratei (a se vedea, printre altele, Pammel împotriva Germaniei, hotărâre din 1 iulie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-IV, § 82, și Mianowicz citat mai sus, § 67). Cu privire la onorarii de avocat, Curtea reaminteste că nu este legată de schelele și practicile interne, chiar dacă se poate inspira din ele. Pronunțânduse în echitate, Curtea decide să-i acorde reclamantului 1.500 EUR. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata anuală a dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitațile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termenul de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 7.500 EUR (șapte mii cinci sute euro) pentru daune morale și 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli și spese, plus orice sumă putând fi datorată ca impozit; b) că, de la expirarea termenului menționat mai sus și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un procent egal cu rata dobânzii pentru facilitațile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 februarie 2002 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 44324/98) dirigée contre la République fédérale d'Allemagne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Norbert Kind (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 28 septembre 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M es Meilicke, Hoffmann et associés, avocats à Bonn (Allemagne). Le gouvernement allemand (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Klaus Stoltenberg, Ministerialdirigent , du ministère fédéral de la justice.

Le requérant alléguait en particulier que la durée de la procédure devant les juridictions civiles ne répondait pas à l'exigence du « délai raisonnable » telle que prévue à l'article 6 § 1 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 23 mai 2002, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable quant à la durée de la procédure.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). La chambre ayant décidé après consultation des parties qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l'affaire (article 59 § 3 in fine du règlement), les parties ont chacune soumis des commentaires écrits sur les observations de l'autre. EN FAIT I.

Le requérant, né en 1944, réside à Bambach (Allemagne).

Par une décision du 25 mars 1982, l'assemblée générale de la société en commandite par actions Wicküler-Küpper Brauerei (« la société WBK ») décida de transformer cette dernière en une société en commandite simple, dénommée Wilhelm-Breuer KG, conformément aux articles 9 et s. de la loi du 6 novembre 1969 sur la transformation ( Umwandlungsgesetz – voir ci-dessous Droit et pratique internes pertinents). Cette transformation fut inscrite au registre du commerce le 31 mars 1982 en même temps qu'un changement de dénomination antérieur de la société Wilhelm-Breuer KG en Wicküler-Küpper KG, et rendue publique le 28 avril 1982.

La conséquence juridique de cette transformation, décidée par la majorité, était que les actionnaires minoritaires de la société WBK, dont le requérant faisait partie, devaient céder leurs actions contre le versement d'une indemnité appropriée ( angemessene Abfindung ).

Dans un premier temps, la société WBK proposa aux actionnaires sortants, conformément à l'article 12 § 1 de la loi sur la transformation, une indemnité en numéraire ( Barabfindung ) de 825 Deutsch Mark (DM) par action d'une valeur nominale ( Aktiennennbetrag ) de 100 DM. 2. La procédure devant les juridictions internes a. Devant le tribunal régional de Düsseldorf

Le 23 juin 1982, le requérant et les autres actionnaires sortants de la société WBK, estimant cette somme insuffisante, demandèrent, conformément aux articles 13 à 30 de la loi sur la transformation, la fixation judiciaire d'une indemnité appropriée, comprenant également les droits à des dommages-intérêts ( Schadensersatzansprüche ) que la société WBK pouvait faire valoir à l'encontre des actionnaires majoritaires de celle-ci. En effet, d'après le requérant, la société WBK avait accordé un droit de préemption ( Vorerwerbsrecht ) à la banque Hypobank, un des deux actionnaires majoritaires de la société WBK, sur des actions d'une société tierce, la société Löwenbräu AG, par contrat du 4 février 1971. Par la suite, la société WBK avait cédé ces actions à la banque Hypobank à un prix inférieur au prix du marché par contrat du 26 novembre 1980, en contrepartie de l'acquisition à un prix avantageux d'actions de la société WBK par la famille Wehrhahn, autre actionnaire majoritaire de la société WBK. Il se serait en fait agi d'un arrangement entre les actionnaires majoritaires Hypobank et Wehrhahn et la direction de la société WBK au détriment des actionnaires minoritaires.

Le 18 novembre 1982, le tribunal régional ( Landgericht ) de Düsseldorf nomma un représentant commun pour les actionnaires sortants, qui soumit ses observations le 5 janvier 1983, et que le tribunal communiqua aux parties.

Par la suite, les parties adressèrent trois demandes de renseignements sur l'état de la procédure au greffe du tribunal régional, qui invoqua la surcharge de travail actuelle de la chambre compétente.

Par une ordonnance du 23 avril 1985, le tribunal régional indiqua que certains des requérants n'avaient pas fourni les justifications nécessaires prouvant qu'ils étaient titulaires d'actions de la société défenderesse et, le 3 octobre 1985, il rejeta la demande de l'un d'entre eux à ce titre.

Le 3 octobre 1985, le tribunal régional indiqua aux parties son intention de nommer un expert afin qu'il soumette un rapport d'expertise.

Le 26 août 1986, après avoir consulté les parties, le tribunal régional nomma un commissaire aux comptes ( Wirtschaftsprüfer ) en tant qu'expert.

Le 11 février 1987, après une première demande du tribunal régional, l'expert rendit un rapport intermédiaire, qu'il compléta le 27 avril 1987.

Le tribunal régional le communiqua aux parties, qui sollicitèrent une prorogation du délai pour y répondre.

Par une décision du 16 décembre 1987, après avoir tenu une audience, le tribunal régional de Düsseldorf fixa à 934,08 DM le montant de l'indemnité à verser en numéraire par action d'une valeur nominale de 100 DM. Après avoir statué sur l'état actuel du patrimoine de la société défenderesse, le tribunal régional considéra que les droits à des dommages ‑ intérêts ne pouvaient être pris en compte dans une procédure portant sur la fixation du montant de l'indemnité en numéraire ( Spruchverfahren ). b. Devant la cour d'appel de Düsseldorf

Les parties interjetèrent immédiatement appel de cette décision.

Le 28 avril 1988, la cour d'appel ( Oberlandesgericht ) de Düsseldorf fixa un premier délai pour la soumission des observations des parties jusqu'au 30 juin 1988, délai qu'elle prorogea à la demande du requérant jusqu'au 14 juillet 1988.

Par une ordonnance du 18 juillet 1988, la cour d'appel enjoignit à la société défenderesse de lui fournir certains documents, ce que cette dernière ne fit qu'après avoir été mise en demeure à plusieurs reprises par la cour d'appel.

Le 9 février 1989, la cour d'appel demanda à la société défenderesse d'exposer les conditions de négociation de la vente par la société de la participation dans la société Löwenbräu, avec citation de témoins ( Beweisantritt ).

Le 9 novembre 1989, après avoir reporté l'audition à plusieurs reprises à la demande des parties, la cour d'appel entendit le témoin cité par la société défenderesse ainsi que l'expert.

Le 7 février 1990, la cour d'appel entendit d'autres témoins.

Par une décision du 16 octobre 1990, la cour d'appel fixa à 835,90 DM le montant de l'indemnité en numéraire. D'après la cour d'appel, les droits à des dommages-intérêts devaient être en principe pris en compte lors du calcul de l'indemnité, car, en vertu de l'article 12 § 1 de la loi sur la transformation, le montant de l'indemnité était calculé en fonction de la situation patrimoniale de l'entreprise au jour J, qui comprenait les obligations et les dettes. Ces droits à des dommages-intérêts devaient être pris en considération même dans une procédure portant sur la fixation du montant de l'indemnité en numéraire, afin que l'actionnaire minoritaire ne se retrouve pas sans protection face à une lésion ( Schädigung ) de la société par les actionnaires majoritaires avant le jour de l'évaluation de celle-ci. La cour d'appel précisa cependant qu'en l'espèce, de tels droits à des dommages-intérêts, augmentant la valeur de l'entreprise, ne sauraient découler du contrat du 26 novembre 1980 en vertu de l'article 12 § 1 de la loi sur la transformation, car il n'y avait pas eu disproportion entre les prestations et les contre-prestations fournies à l'époque. Par ailleurs, d'éventuels droits à des dommages-intérêts, susceptibles de découler du contrat du 4 février 1971 en vertu de l'article 117 § 1 de la loi sur les actions ( Aktiengesetz ), ne sauraient être considérés, car ils étaient prescrits en vertu de l'article 117 § 6 de cette même loi (voir ci-dessous Droit et pratique internes pertinents). c. Devant la Cour fédérale de justice

Le requérant saisit alors la Cour fédérale de justice ( Bundesgerichtshof ).

Par une décision du 4 février 1991, la Cour fédérale de justice ne retint pas son recours en révision, au motif qu'il n'était pas prévu par la loi ( unstatthaft ). d. Devant la Cour constitutionnelle fédérale

Le 17 novembre 1990, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale ( Bundesverfassungsgericht ) d'un recours constitutionnel, qu'il élargit le 19 février 1991 à la décision de la Cour fédérale de justice.

Le 9 mars 1995, la Cour constitutionnelle communiqua le recours constitutionnel du requérant au ministère de la justice de Rhénanie du Nord ‑ Westphalie, aux représentants des actionnaires sortants ainsi qu'aux représentants de la partie adverse.

Par une lettre du 14 juillet 1997, le requérant indiqua au greffe de la Cour constitutionnelle qu'à aucun moment il n'avait mis en demeure cette dernière de rendre une décision (« zu keinem Zeitpunkt habe er eine Entscheidung über die Verfassungsbeschwerde angemahnt ») et qu'il avait une totale compréhension (« volles Verständnis ») pour les problèmes dus à la surcharge de travail actuelle de la Cour constitutionnelle.

Par une décision du 4 avril 1998, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois membres, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant en se basant sur une très longue note interne relative aux problèmes juridiques posés dans cette affaire. La Cour constitutionnelle rappela que la transformation d'une société décidée par la majorité ( Mehrheitsumwandlung ), et la perte du statut d'actionnaire qui pouvait en résulter, n'étaient compatibles avec la protection du droit de propriété que si les actionnaires minoritaires contraints de quitter la société obtenaient une compensation économique intégrale pour la perte de leur statut juridique (voir ci-dessous Droit et pratique internes pertinents). La Cour constitutionnelle ajouta qu'en l'espèce la cour d'appel de Düsseldorf avait dûment pris en compte le besoin de protection particulier ( besonderes Schutzbedürfnis ) des actionnaires minoritaires lors de la transformation de la société décidée par la majorité, en indiquant qu'en principe les droits à des dommages-intérêts d'une société devaient être pris en compte dans une procédure portant sur la fixation du montant de l'indemnité en numéraire. D'après la Cour constitutionnelle, le fait que par la suite la cour d'appel était parvenue à la conclusion que des droits à des dommages-intérêts augmentant la valeur de l'entreprise ne sauraient résulter du contrat du 26 novembre 1980 en vertu de l'article 12 § 1 de la loi sur la transformation, reposait sur une interprétation et une application du droit ordinaire qui échappaient à son contrôle. Cependant, la Cour constitutionnelle précisa que le fait que la cour d'appel avait estimé qu'il n'y avait pas eu disproportion entre les prestations et les contre-prestations fournies reposait sur une évaluation des conditions contractuelles de l'époque, dont le résultat n'avait pas de lien avec le besoin de protection particulier des actionnaires minoritaires. La Cour constitutionnelle ajouta que l'opinion de la cour d'appel d'après laquelle d'éventuels droits à des dommages-intérêts résultant du contrat du 4 février 1971 étaient prescrits en vertu de l'article 117 § 6 de la loi sur les actions ne conduisait pas à une méconnaissance du besoin de protection particulier des actionnaires minoritaires, mais correspondait à une interprétation admissible ( zulässige Auslegung ) du droit des actions ( Aktienrecht ). Par ailleurs, la Cour constitutionnelle estima que le raisonnement relatif à ces deux contrats suivi par la cour d'appel n'était pas arbitraire ( nicht willkürlich ). Elle ajouta que l'absence de réponse de la part de la cour d'appel à l'argument du requérant, suivant lequel la possibilité pour les actionnaires majoritaires de soulever l'exception de prescription ( Verjährungsrede ) constituait un abus de droit ( Rechtsmissbrauch ), n'était pas non plus arbitraire, car il n'était pas manifeste ( offensichtlich ) que l'invocation de cette exception de prescription avait en l'espèce constitué un abus de droit. II.

L'article 12 § 1 de cette loi prévoit que les actionnaires sortants doivent percevoir une indemnité appropriée en numéraire et détermine les modalités de calcul de celle-ci.

Dans un arrêt de principe du 7 août 1962, connu sous le nom d'arrêt Feldmühle, la Cour constitutionnelle fédérale a dit que la transformation d'une société n'est compatible avec la protection du droit de propriété que si les actionnaires minoritaires contraints de quitter la société obtiennent une compensation économique intégrale pour la perte de leur statut juridique ( Amtliche Entscheidungssammlung der Entscheidungen des Bundesverfassungsgerichts , Recueil des arrêts et décisions de la Cour constitutionnelle fédérale, vol. 14, pp. 263 et s.).

L'article 117 § 1 de la loi sur les actions prévoit qu'une personne usant de son influence afin d'inciter délibérément la direction d'une société à agir au détriment de cette société ou de ses actionnaires doit verser des dommages ‑ intérêts en compensation du dommage causé. En vertu de l'article 117 § 6 de cette même loi, de tels droits à dommages intérêts sont prescrits après un délai de cinq ans. GRIEF

Le requérant soutient que la durée de la procédure devant les juridictions internes n'a pas répondu à l'exigence du “délai raisonnable” tel que prévu à l'article 6 § 1 de la Convention. EN DROIT I.

Le Gouvernement estime à titre principal que la procédure à prendre en compte est uniquement celle qui s'est déroulée devant les juridictions ordinaires et dont la durée globale a été de 8 ans et de 4 mois. Il considère que l'on ne saurait prendre en compte ni la durée de la procédure devant la Cour fédérale de justice, car cette voie de recours n'était pas prévue en droit allemand, ni la durée de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale, l'applicabilité de l'article 6 § 1 de la Convention à ce type de procédure étant incompatible avec l'objet de la Convention.

Le requérant conteste tous les arguments du Gouvernement. D'après lui, l'article 6 § 1 de la Convention est applicable à la procédure devant une juridiction constitutionnelle, et, en l'espèce, s'agissant d'une décision de rejet, la Cour constitutionnelle n'avait pas à établir les faits, mais simplement à examiner s'il y avait eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1, comme ce fut le cas pour la Cour européenne des Droits de l'Homme.

La Cour rappelle que d'après sa jurisprudence constante, une procédure relève de l'article 6 § 1 de la Convention même si elle se déroule devant une juridiction constitutionnelle, si son issue est déterminante pour des droits ou obligations de caractère civil (voir notamment l'arrêt Mianowicz c. Allemagne , (sect. 4), n o 42505/98, § 45, 18.10.2001). Or le litige relatif à la fixation du montant des indemnités à accorder aux actionnaires minoritaires d'une société était de nature pécuniaire et concernait indubitablement un droit de caractère civil au sens de l'article 6. B. Sur l'observation de l'article 6 § 1 1. Période à prendre en considération

La Cour note que la procédure a débuté le 20 juin 1982, date de la saisine du tribunal régional de Düsseldorf par le requérant, et qu'elle s'est achevée le 4 avril 1998, date à laquelle la Cour constitutionnelle fédérale a rendu sa décision. Elle a donc duré 15 ans et 9 mois. 2. Caractère raisonnable de la durée de la procédure

En ce qui concerne la procédure devant les juridictions ordinaires, le Gouvernement soutient qu'elle n'a pas méconnu l'article 6 § 1, compte tenu de la complexité de la question de la fixation de l'indemnité d'actionnaires minoritaires lors d'une restructuration de leur société, du nombre élevé de demandeurs et du comportement des parties. De plus, le tribunal régional et la cour d'appel de Düsseldorf auraient fait preuve de diligence dans l'organisation de la procédure, à l'exception d'un délai de deux ans entre mai 1983 et avril 1985 dû à une surcharge de travail. En ce qui concerne la durée de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale, le Gouvernement soutient à titre subsidiaire que la durée de la procédure de 7 ans et 2 mois se justifiait par la complexité de l'affaire, l'attente d'une modification de la loi sur la transformation, dont la version amendée entra en vigueur le 1 er janvier 1995, et le comportement du requérant qui, notamment dans sa lettre du 14 juillet 1997, aurait indiqué que l'affaire ne revêtait pas pour lui de caractère urgent. De plus, la Cour constitutionnelle fédérale devait à l'époque statuer dans d'innombrables affaires de la plus haute importance liées à la réunification allemande.

Le requérant considère que même si la Cour constitutionnelle fédérale a souffert d'un surcroît de travail en raison du nombre d'affaires liées à la réunification allemande, cela ne justifiait pas de tels retards. Par ailleurs, la modification de la loi sur la transformation n'aurait eu aucune incidence sur le présent cas, qui portait sur l'examen de la prescription de manoeuvres effectuées au détriment des actionnaires minoritaires sous l'angle du droit de propriété. Enfin, la lettre du 14 juillet 1997 aurait constitué un simple acte de courtoisie de la part du requérant, ce dernier ayant toujours fait savoir au greffe de la Cour constitutionnelle qu'il souhaitait une décision rapide dans son affaire. Pour ce qui est de la procédure devant les juridictions ordinaires, le requérant relève qu'au-delà des deux années d'inactivité du tribunal régional de Düsseldorf, mentionnées par le Gouvernement, le tribunal régional de Düsseldorf n'a pas fait preuve de la diligence requise. En effet, ce dernier n'a désigné un expert que quatre ans et demi après la saisine du tribunal, alors qu'il est notoire que les procédures en matière de fixation d'indemnités d'actionnaires ( Spruchverfahren ) ne peuvent être tranchées sans rapport d'expertise. Par ailleurs, la procédure devant la Cour fédérale de justice devrait également être prise en compte, car le requérant était tenu d'épuiser toutes les voies de recours à sa disposition, même si elles n'étaient pas expressément mentionnées dans les textes ou si elles étaient controversées dans la pratique judiciaire. Enfin, quant à l'enjeu de la procédure, le requérant indique qu'il détenait 1 460 actions, et que si sa demande de dommages intérêts avait abouti, il aurait obtenu une indemnité supérieure de 700 000 DM (environ 350 000 euros) à celle effectivement reçue.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts Metzger c. Allemagne , n o 37591/97, § 36, et Mianowicz précité, n o 42505/98, § 50).

Elle considère qu'en l'espèce l'affaire présentait une certaine complexité, s'agissant de la fixation de l'indemnité d'actionnaires minoritaires lors de la restructuration d'une société, qui nécessitait la nomination d'experts, et compte tenu du nombre élevé de parties au procès.

Pour ce qui est du comportement du requérant, il n'apparaît pas qu'il ait contribué à la durée de la procédure. Il est vrai que, dans une communication adressée à la Cour constitutionnelle fédérale le 14 juillet 1997, le requérant a affirmé n'avoir insisté à aucun moment pour obtenir une décision rapide et être plein de compréhension pour les problèmes dus à la surcharge de travail actuelle de la Cour constitutionnelle. Cependant, cette communication, qui s'apparentait plutôt à un acte de courtoisie, ne saurait être interprétée comme impliquant une renonciation au droit de se plaindre de la durée de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale.

Quant au comportement des juridictions internes, la Cour note que les retards les plus importants ont été causés par la procédure devant le tribunal régional de Düsseldorf et par la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale. Ainsi, le tribunal régional n'a rendu sa décision que le 16 décembre 1987, soit environ 5 ans et 5 mois après sa saisine le 23 juin 1982, en raison notamment d'une surcharge de travail. Quant à la Cour constitutionnelle fédérale, la procédure devant elle a duré plus de sept ans entre la demande d'élargissement du recours constitutionnel par le requérant le 19 février 1991 et la décision de la Cour constitutionnelle fédérale du 4 avril 1998.

Même si la Cour constitutionnelle fédérale a consulté dans cette affaire le ministère de la justice de Rhénanie du Nord-Westphalie et qu'elle a eu à connaître de nombreuses autres affaires issues de la réunification allemande, une telle durée paraît excessive.

La Cour rappelle à cet égard que l'article 6 § 1 de la Convention oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les cours et tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, y compris l'obligation de trancher les causes dans des délais raisonnables (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts Metzger précité, § 42, et Mianowicz précité, § 54). En l'espèce, la procédure fait apparaître des retards importants, qui sont imputables aux juridictions nationales.

Eu égard aux circonstances de la cause, qui commandent une évaluation globale, la Cour considère que la durée de la procédure litigieuse est clairement excessive et ne répond pas à la condition du délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant soutient que la durée de la procédure a directement porté atteinte à son droit au respect de ses biens. Pour dommage matériel, il réclame 11 776, 36 marks allemands (DEM) en raison de la prise en compte insuffisante de ses droits à intérêts lors du paiement tardif de son indemnité. Il demande également le remboursement de 150 000 DEM, car en raison de la durée excessive de la procédure, les juridictions nationales avaient conclu que sa demande de dommages-intérêts était prescrite. Même s'il est conscient que son grief relatif à l'article 1 du Protocole n o 1 a été déclaré irrecevable, il considère qu'une satisfaction équitable doit prendre en compte ce dommage matériel, le cas échéant aussi à titre de dommage moral.

Le Gouvernement estime que les sommes réclamées sont excessives.

La Cour considère que le préjudice matériel allégué par le requérant ne trouve pas sa cause dans la violation constatée : il ne saurait donc être retenu. En revanche, la Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain du fait de la durée de la procédure litigieuse. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l'article 41, elle lui octroie 7 500 euros (EUR) à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant réclame 16 086,96 DEM pour les procédures devant la Cour fédérale de justice et la Cour constitutionnelle fédérale, et 15 660,00 DEM pour les procédures devant la Commission et la Cour européennes des Droits de l'Homme, soit une somme globale de 31 746,96 DEM, à laquelle viennent s'ajouter les intérêts de 9,5 % à hauteur de 21 111, 72 DEM.

Le Gouvernement ne se prononce pas à ce propos.

D'après sa jurisprudence constante, la Cour n'accorde le remboursement des frais et dépens que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée, ont été réellement et nécessairement encourus, et sont raisonnables quant à leur taux (voir, parmi beaucoup d'autres, Pammel c. Allemagne , arrêt du 1er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ IV, § 82, et Mianowicz précité, § 67). Quant aux honoraires d'avocat, la Cour rappelle qu'elle n'est pas liée par les barèmes et pratiques internes, même si elle peut s'en inspirer. Statuant en équité, la Cour décide d'octroyer 1 500 EUR au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux annuel des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 7 500 EUR (sept mille cinq cents euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, majoré de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 février 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Greffier Président