- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 17 octombrie 2002
- Stat pârât
- AUT
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Prejudiciu material — cerere respinsă
- Cheltuieli de judecată — sumă acordată
Vostic împotriva Austriei
Traducere în română Auto
PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE VOSTIC v. AUSTRIA (Depunerea nr. 38549/97) HOTĂRÂREA STRASBOURG 17 octombrie 2002 FINAL 17/01/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Vostic v. Austria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), în calitate de Cameră compusă din: C.L.
Rozakis Președintele dnei Tulkens Bonello Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova dna Steiner, judecători și grefierul secțiunii E. Fribergh, care a deliberat în privat la 26 septembrie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 38549/97) împotriva Republicii Austria depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 38549/97) de către un național austriac Snjezana Vostic (nr. 22 septembrie 1997. Reclamantul a fost reprezentat de dl C. Schwab, avocat care practică în Wels. Guvernul austriac (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, Ambasadorul H. Winkler, șef al Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal al Afacerilor Externe.
Reclamantul a susținut că hotărârile judecătorilor în cadrul procedurii de compensare pentru detenție în închisoare au încălcat presunția de inocence. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată Curții a treia secțiune (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1. Prin hotărârea din 19 iunie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primei secțiuni.
Reclamantul și Guvernul au depus observații cu privire la fondul (art. 59 § 1). FACTELE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1966 și trăiește în Austria. 10. La 10 aprilie 1996, reclamantul a fost arestat și la 12 aprilie Curtea Regională de la Wels (Landesgericht ) a retras-o în custodie pentru suspiciune de crimă. Solicitațiile sale repetate de eliberare au rămas nefruntate. 11. La 13 decembrie 1996, Curtea Regională de la Wels, care stă în instanță asize, compusă din trei judecători profesioniști și un juriu membru, a achitați pe solicitant. Juriul a răspuns la întrebarea principală privind crima cu șase voturi „nu” și două voturi „da”. În consemnarea deliberărilor sale, juriul a dat următoarele motive pentru decizia sa: „Dovada produsă în proces nu este suficientă pentru a condamna acuzatul.
Deoarece martorii incriminatori nu au fost parțial credibile – achitarea în dubio După declararea achitării, reclamantul a fost eliberat. 12. Imediat după declararea achitării, în aceeași audiere, reclamantul a solicitat o compensare pentru detenția ei în reținere. Curtea regională Wels, cu aceeași compoziție ca mai sus, a respins cererea reclamantului. Acesta a constatat că, în afară de faptul că verdictul juriului nu a fost unanim, suspiciunile împotriva reclamantului nu au fost dispăreate. Astfel, nu s-au îndeplinit cerințele articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Legea privind compensarea (Criminal Procedings Act) 1969 (Strafrechtliches Entschädigungsgesetz 1969 – „Legea 1969”). În special, declarația părinților reclamanților că a petrecut noaptea crimei la domiciliu nu era credibilă.
În plus, ea deținea o armă care ar fi putut fi cea folosită pentru crimă și apărarea ei că nu a avut nici un contact cu victima cu puțin timp înainte de a fi fost refutat de declarațiile unui număr de martori. Hotărârea a fost acordată reclamantului după ce a devenit finală a achitarea ei la 17 decembrie 1996. 13. Reclamantul a depus un recurs la Curtea de Apel din Linz (Oberlandesgericht ). Ea a susținut că art. 2 alineatul (1) litera (b) din Legea din 1969 este incompatibil cu art. 6 § 2 din Convenție. În plus, suspiciunile principale împotriva ei au fost difuzate în timpul procesului. 14. La 20 iunie 1997, Curtea de Apel din Linz a respins recursul reclamantului.
Referindu-se la cazul Sekanina c. Austria (jurisprudența din 25 august) 1993, Seria A nr. 266-A), a considerat că numai o decizie care, după achitarea acuzatului, a exprimat opinia că el sau ea a fost vinovat ar putea încălca presunția de inocenție, în timp ce Curtea regională a constatat doar că există încă o suspiciune împotriva reclamantului. În continuare, se referă la Curtea Constituțională (Verfassungsgerichtshof ) Hotărârea din 29 septembrie 1994, a concluzionat că art. 2 alineatul (1) litera (b) din Legea din 1969 nu este în sine incompatibilă cu art. 6 § 2 din Convenție.
Curtea de Apel a continuat după cum urmează: „Ni principiul presunției de nevinovăție nu împiedică autoritățile judecătorești să suspecteze În temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) din [Legea din 1969], refuzul unei cereri [pentru compensare] (pentru că suspectul nu a fost dispăreat) nu depinde de vinovăția dovedită, ci de posibilitatea ca persoana în cauză să fi comis infracțiunile și, prin urmare, de o suspiciune (persistente) ... În cazul instantaneu, a fost exact o astfel de suspiciune cu privire la Snjezana Vostic care nu a fost în totalitate dispărea, în special având în vedere faptul că este încă posibil ca arma Snjezana Vostic a fost arma crimei; în plus, inconsecvențele rămân nerezolvate.
Prin urmare, instanța de judecată a susținut corect că mărturia dată de părinții apelantului, al cărui alibi legat de noaptea din 31 martie până la 1 aprilie 1996, nu a fost credibilă; și Snjezana Vostic propria mărturie în ceea ce privește efectul că a văzut ultima dată Sejdo Nadarevic la mijlocul februarie 1996 a fost, în sfârșit, refutat de martorii care au dat dovezi la proces.” II.
HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRACTICĂ 15. Dispozițiile relevante ale Legii de Compensare (Criminal Procedinces Act) din 1969 se citesc după cum urmează: Secțiunea 2 „(1) Se produce un drept la compensare: ... (b) în cazul în care partea vătămată a fost plasată în detenție sau în custodie de către o instanță internă cu suspiciune de a fi comis o infracțiune care îl face să fie responsabil de urmărire penală în Austria ... și este ulterior achitată de presupusa infracțiune sau în alt mod eliberată de urmărire penală și suspiciunile că a comis infracția a fost dispăreată sau a fost exclusă din alte motive, în măsura în care aceste motive au existat atunci când a fost arestat; ...” Secțiunea “(2) O instanță care acceptă o persoană sau îl eliberează altfel de urmărire penală ... (punctul 2 alineatul (1) litera (b) sau (c) trebuie să decidă fie din propunerea sa, fie la cererea persoanei în cauză, fie în biroul procurorului public, dacă condițiile de compensare prevăzute la secțiunea 2 alineatul (1) litera (b) sau (c), (2) și (3) au fost îndeplinite sau dacă există un motiv de refuz în temeiul secțiunea 3. În cazul în care hotărârea a fost bazată pe verdictul unui juriu, banca decide împreună cu juriul…
(4) Odată ce hotărârea dictată în cadrul procedurii penale a devenit finală, decizia, care nu trebuie făcută publică, trebuie, ca parte a procedurii prevăzute la alineatul (2), să fie servită personal pe persoana deținută sau condamnată și pe procurorul public … 16. În hotărârea sa din 29 septembrie 1994 (VfSlg 13879) ) Curtea Constituțională a stat cu privire la constituționalitatea articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Legea din 1969. A constatat că această dispoziție în sine nu a încălcat art. 6 § 2 din Convenție care, în temeiul dreptului austriac, are forța dreptului constituțional. Având în vedere Sekanina v. Hotărârea Austria (citată mai sus), a susținut că nu a fost refuzul unei cereri de compensare care a fost contrar convenției, ci reexaminarea chestiunii de vinovăție după achitarea finală.
În opinia Curții Constituționale, numai reevaluarea separată a probelor pe baza conținutului întregului dosar de judecată ar putea încălca presunția de inocence. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a observat că ar fi de dorit să se modifice art. 1 alineatul (1) litera (b) din Legea din 1969 pentru a clarifica legea. Reclamantul s-a plâns că instanța nu a respectat presupunerea de nevinovăție atunci când a hotărât în cazul cererii de compensare după achitarea ei. Ea a invocat art. 6 § 2 din Convenție, care spune după cum urmează: „Toată persoana acuzată de o infracțiune penală este presupusă nevinovat până când nu se dovedește vinovat în conformitate cu legea.” Ea a susținut că atât Curtea Regională Wels, cât și Curtea de Apel din Linz și-au respins reclamația de compensare din cauza faptului că suspiciunile împotriva ei nu au fost dissipate, ceea ce este inadmisibil odată ce achitarea ei a devenit finală.
Ceea ce a fost decisiv în acest caz a fost faptul că instanțele, hotărând cu privire la reclamația de compensare, au evaluat întrebarea dacă suspiciunile împotriva acuzatului au fost dissipate pe baza dosarului, înlocuind astfel evaluarea probelor juriului. Cu toate acestea, în cazul în cauză, aceeași instanță de dimensiune care a pronunțat achitarea reclamantului a hotărât asupra cererii de compensare și a făcut nu mai mult decât repetarea verdictului juriului – adică achitarea în dubio pro reo – și motivele prezentate în înregistrarea deliberărilor juriului, fără a face declarații cu privire la vina reclamantului.
19. Curtea reamintește că, în cazul juriului Rushiti v. Austria (nr. 28389/95, 21.03.2000, § 31) a respins argumentul identic al Guvernului, constatând după cum urmează: „În orice caz, Curtea nu este convinsă de principalul argument al Guvernului, adică că o exprimare a suspiciunilor este acceptabilă în temeiul articolului 6 § 2, dacă aceste suspiciuni au fost deja exprimate în motivele achitării. Curtea constată că aceaceasta este o interpretare artificială a hotărârii Sekanina, care, în plus, nu ar fi în conformitate cu obiectivul general al presupunerii de nevinovăție, care este de a proteja acuzatul împotriva oricărei decizii judiciare sau a altor declarații ale funcționarilor de stat care constituie o evaluare a vinovăției reclamantului fără a fi fost anterior dovedit vinovat în conformitate cu legea (a se vedea Allenet de Ribemont c. Hotărârea Franței din 10 februarie 1995, Seria A nr. 308, p. 16, § 35, cu alte trimiteri.
Curtea nu poate decât să afirme decizia generală din hotărârea Sekanina că, după achitarea finală, chiar și a suspiciunilor referitoare la nevinovăția unui acuzat nu mai este admisibilă. Prin urmare, Curtea consideră că, odată ce un achitament a devenit final – fie că este un achitament care acordă acuzatului beneficiul îndoielii în conformitate cu art. 6 § 2 – exprimarea oricărei suspiciuni de vinovăție, inclusiv cele exprimate în motivele achitației, este incompatibilă cu presupunerea de nevinovăție.” Această linie de raționament a fost urmată în alte două cazuri recente care au susținut aceeași problemă juridică ( Lamanna c. Austria , nr. 28923/95, 10.07.2001, § 36 și Weixelbraun c. Austria, nr. 33730/96, 20.12.2001, § 25). 20. Curtea nu vede nimic pentru a distinge prezenta cerere de cazurile menționate mai sus.
Ceea ce este decisiv este că atât Curtea Regională de la Wels, cât și Curtea de Apel la Linz, au făcut declarații în cadrul procedurii de compensare după achitarea finală a reclamantului, exprimând opinia că există o suspiciune continuă împotriva ei, punând astfel îndoieli asupra nevinovăției ei. 21. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 6 § 2 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 179.662.67 Schilling-uri austriece (ATS), adică 13.056 euro (EUR) ca compensare pentru prejudiciu material, și anume pierderea câștigurilor suferite ca urmare a detenției ei la încarcerare.
24. Guvernul a afirmat că nu există nicio legătură cauzală între prejudiciile materiale reclamate și încălcarea convenției în cauză. 25. Curtea este de acord cu Guvernul și, prin urmare, nu face nicio atribuire în temeiul acestui șef. Costuri și cheltuieli 26. Reclamantul a solicitat 14,894,66 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și în cadrul procedurii Convenției. 27. Guvernul a subliniat că, în ceea ce privește procedura internă, numai costurile legate de procedura de compensare, dar nu cele legate de procedura penală pot fi rambursate. Cu toate acestea, acestea nu au specificat niciun sumă. În ceea ce privește costurile procedurii Convenției, Guvernul a observat că acestea sunt excesive.
28. Curtea, având în vedere sumele acordate în cazuri comparabile (Rushiti , citate mai sus §§ 37-38 , Lamanna , citate mai sus § 46 și Weixelbraun , citate mai sus § 35) și efectuarea unei evaluări echitabile, acordă o sumă totală de 5.000 EUR pentru costuri și cheltuieli. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, 5000 EUR (cincă mii de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 octombrie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos L. R ozakis Președintele grefierului
FIRST SECTION
CASE OF VOSTIC v. AUSTRIA (Application no. 38549/97) JUDGMENT STRASBOURG 17 October 2002 FINAL 17/01/2003 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Vostic v. Austria, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mrs E. Steiner, judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 26 September 2002, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 38549/97) against the Republic of Austria lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Austrian national, Snjezana Vostic (“the applicant”), on 22 September 1997.
The applicant was represented by Mr C. Schwab, a lawyer practising in Wels. The Austrian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ambassador H. Winkler, Head of the International Law Department at the Federal Ministry of Foreign Affairs.
The applicant alleged that the court decisions in compensation proceedings for detention on remand violated the presumption of innocence.
The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).
The application was allocated to the Third Section of the Court (Rule 52 § 1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1.
By a decision of 19 June 2001 the Court declared the application admissible.
On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.
The applicant and the Government each filed observations on the merits (Rule 59 § 1). THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
9. The applicant was born in 1966 and lives in Austria.
On 10 April 1996 the applicant was arrested and on 12 April the Wels Regional Court ( Landesgericht ) remanded her in custody on suspicion of murder. Her repeated requests for release remained unsuccessful.
On 13 December 1996 the Wels Regional Court, sitting as an assize court, composed of three professional judges and an eight member jury, acquitted the applicant. The jury answered the main question as to murder with six votes “no” and two votes “yes”. In the record of its deliberations, the jury gave the following reasons for its decision: “The evidence produced at the trial is not sufficient to convict the accused. As the incriminating witnesses were partially not credible – acquittal in dubio ”. Upon the pronouncement of the acquittal, the applicant was released.
Immediately after the pronouncement of the acquittal, at the same hearing, the applicant requested compensation for her detention on remand. The Wels Regional Court, with the same composition as above, dismissed the applicant’s claim. It found that, apart from the fact that the jury’s verdict had not been unanimous, the suspicion against the applicant had not been dispelled. Thus the requirements of section 2 (1)(b) of the Compensation (Criminal Proceedings) Act 1969 ( Strafrechtliches Entschädigungsgesetz 1969 – “ the 1969 Act”) were not met. In particular, the statement of the applicant’s parents that she had spent the night of the murder at their home was not credible. In addition, she had owned a weapon which could have been the one used for the murder and her defence that she had no contact with the victim shortly before the commission of the crime had been disproved by the statements of a number of witnesses. The decision was served on the applicant after her acquittal had become final on 17 December 1996.
The applicant lodged an appeal with the Linz Court of Appeal ( Oberlandesgericht ). She argued that section 2 (1)(b) of the 1969 Act was incompatible with Article 6 § 2 of the Convention. Furthermore, the main suspicion against her had been dispelled during the trial.
On 20 June 1997 the Linz Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal. Referring to the case of Sekanina v. Austria (judgment of 25 August 1993, Series A no. 266-A), it considered that only a decision which, following the accused’s acquittal, expressed the view that he or she was guilty could violate the presumption of innocence, whereas the Regional Court had only found that there was a remaining suspicion against the applicant. Further, referring to the Constitutional Court’s ( Verfassungsgerichtshof ) judgment of 29 September 1994, it found that section 2 (1)(b) of the 1969 Act was not in itself incompatible with Article 6 § 2 of the Convention. The Court of Appeal continued as follows: “Nor does the principle of the presumption of innocence prevent the prosecuting authorities from suspecting someone of having committed an offence. By section 2(1)(b) of the [1969 Act], refusal of a claim [for compensation] (on the ground that suspicion has not been dispelled) depends not on proven guilt but on the possibility that the person concerned may have committed the offence and therefore on a (persisting) suspicion ... In the instant case it was precisely such a suspicion concerning Snjezana Vostic that had not been wholly dispelled, particularly in view of the fact that it was still possible that Snjezana Vostic’s gun had been the murder weapon; furthermore, inconsistencies remain unresolved. The trial court thus rightly held that the testimony given by the parents of the appellant, whose alibi related to the night of 31 March to 1 April 1996, was not credible; and Snjezana Vostic’s own testimony to the effect that she had last seen Sejdo Nadarevic in mid-February 1996 was in the end disproved by the witnesses who gave evidence at the trial.” II.
RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE
15. The relevant provisions of the Compensation (Criminal Proceedings) Act 1969 read as follows: Section 2 “(1) A right to compensation arises: ... (b) where the injured party has been placed in detention or remanded in custody by a domestic court on suspicion of having committed an offence making him liable to criminal prosecution in Austria ... and is subsequently acquitted of the alleged offence or otherwise freed from prosecution and the suspicion that he committed the offence has been dispelled or prosecution is excluded on other grounds, in so far as these grounds existed when he was arrested; ...” Section 6 “(2) A court which acquits a person or otherwise frees him from prosecution ... (section 2 (1)(b) or (c)) must decide either of its own motion or at the request of the individual in question or the public prosecutor’s office whether the conditions for compensation under section 2 (1)(b) or (c), (2) and (3) have been satisfied or whether there is a ground for refusal under section 3. If the judgment was based on the verdict of a jury, the bench shall decide together with the jury…
(4) Once the judgment rendered in the criminal proceedings has become final, the decision, which need not be made public, must, as part of the proceedings provided for in paragraph 2, be served on the detained or convicted person personally and on the public prosecutor … ”
In its judgment of 29 September 1994 ( VfSlg 13879 ) the Constitutional Court ruled on the constitutionality of section 2 (1)(b) of the 1969 Act. It found that this provision in itself did not violate Article 6 § 2 of the Convention which, under Austrian law, has the force of constitutional law. In the light of the Sekanina v. Austria judgment (cited above), it held that it was not the refusal of a claim for compensation which was contrary to the Convention, but the re-examination of the question of guilt after a final acquittal. In the Constitutional Court’s view only the separate re-assessment of evidence on the basis of the contents of the whole court file was likely to infringe the presumption of innocence. Nevertheless, the Constitutional Court observed that it would be desirable to amend section 2 (1)(b) of the 1969 Act in order to clarify the law. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 2 OF THE CONVENTION
17. The applicant complained that the courts did not respect the presumption of innocence when deciding on her compensation claim following her acquittal. She invoked Article 6 § 2 of the Convention which reads as follows: “Everyone charged with a criminal offence shall be presumed innocent until proved guilty according to law.” She maintained that both, the Wels Regional Court and the Linz Court of Appeal, dismissed her compensation claim on the ground that the suspicion against her had not been dissipated, which was inadmissible once her acquittal had become final.
The Government contended that the present case had to be distinguished from the above-cited Sekanina v. Austria case. What was decisive in that case was that the courts, deciding on the compensation claim assessed the question whether the suspicion against the accused had been dissipated on the basis of the file, thereby replacing the jury’s evaluation of the evidence. In the present case, however, the same assize court which had pronounced the applicant’s acquittal decided on the compensation claim and did no more than repeat the verdict of the jury – i.e. the acquittal in dubio pro reo – and the reasons given in the record of the jury’s deliberations, without making statements about the applicant’s guilt.
The Court recalls that, in the case of Rushiti v. Austria (no. 28389/95, 21.03.2000, § 31) it refuted the Government’s identical argument, finding as follows: “In any case, the Court is not convinced by the Government’s principal argument, namely that a voicing of suspicions is acceptable under Article 6 § 2 if those suspicions have already been expressed in the reasons for the acquittal. The Court finds that this is an artificial interpretation of the Sekanina judgment, which would moreover not be in line with the general aim of the presumption of innocence which is to protect the accused against any judicial decision or other statements by State officials amounting to an assessment of the applicant’s guilt without him having previously been proved guilty according to law (see the Allenet de Ribemont v. France judgment of 10 February 1995, Series A no. 308, p. 16, § 35, with further references). The Court cannot but affirm the general rule stated in the Sekanina judgment that, following a final acquittal, even the voicing of suspicions regarding an accused’s innocence is no longer admissible. The Court, thus, considers that once an acquittal has become final – be it an acquittal giving the accused the benefit of the doubt in accordance with Article 6 § 2 – the voicing of any suspicions of guilt, including those expressed in the reasons for the acquittal, is incompatible with the presumption of innocence.” This line of reasoning was followed in two other recent cases raising the same legal issue ( Lamanna v. Austria , no. 28923/95, 10.07.2001, § 36 and Weixelbraun v. Austria, no. 33730/96, 20.12.2001, § 25).
The Court sees nothing to distinguish the present application from the above-mentioned cases. What is decisive is that both, the Wels Regional Court and the Linz Court of Appeal, made statements in the compensation proceedings following the applicant’s final acquittal, expressing the view that there was a continuing suspicion against her, thus, casting doubt on her innocence.
Accordingly, there has been a violation of Article 6 § 2 of the Convention. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
22. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicant claimed 179,662.67 Austrian schillings (ATS), i.e. 13,056 euros (EUR) as compensation for pecuniary damage, namely the loss of earnings suffered as a result of her detention on remand.
The Government asserted that there was no causal link between the pecuniary damage claimed and the breach of the Convention at issue.
The Court agrees with the Government and, therefore, makes no award under this head. B. Costs and expenses
The applicant claimed EUR 14,894.66 for costs and expenses incurred in the domestic proceedings and in the Convention proceedings.
The Government pointed out that, in so far as the domestic proceedings are concerned, only costs related to the compensation proceedings but not those related to the criminal proceedings may be reimbursed. However, they did not specify any amount. As to the costs of the Convention proceedings, the Government commented that they were excessive.
The Court, having regard to the amounts awarded in comparable cases ( Rushiti , cited above, §§ 37-38, Lamanna , cited above, § 46 and Weixelbraun , cited above, § 35) and making an assessment on an equitable basis, awards a total amount of EUR 5,000 for costs and expenses. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Holds that there has been a violation of Article 6 § 2 of the Convention; 2. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, EUR 5,000 (five-thousand euros) in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 3. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 17 October 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Erik Fribergh Christos L. R ozakis Registrar President