CtEDO 24.10.2002 Auto

G.A. v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
24.10.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
G.A. v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 40453/98 de către G.A. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 24 octombrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și dl. E. Fribergh având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 6 februarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitant, După deliberare, decide după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1935 și locuiește în Napoli. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Baldi, un avocat practicant în Napoli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat să-l facă A.M. Într-o scrisoare înregistrată din 27 noiembrie 1978, ea a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 3 iunie 1979 și i-a cerut să părăsească sediul până la data respectivă. La 30 iunie 1980, ea a servit un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar el a refuzat să plece. Într-o scrisoare din 5 martie 1981, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Napoli. La audiere din 5 mai 1981, A.M. s-a opus că expirarea termenului la 31 ianuarie 1984. Magistratul a declarat incompetența sa și a trimis părțile la Tribunalul de la Napoli. Prin decizia din 13 februarie 1985, care a fost făcută executivă la 11 martie 1987, Tribunalul de la Napoli a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 20 februarie 1986. La audiere din 21 iunie 1985, A.M. s-a opus, susținând expirarea termenului la o altă dată. La 12 decembrie 1986, Tribunalul de la Napoli a respins recursul. La 15 noiembrie 1989, reclamantul a făcut o notificare cu privire la chiriaș informand-l că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 13 iunie 1990. La 17 ianuarie 1990, reclamantul a făcut o declarație legală că ea a cerut urgent ca locație pentru fiica sa. Între 13 iunie 1990 și 13 octombrie 1997, judecătorul a făcut douăzeci și șase încercări de recuperare a posesiunii. La 18 iunie 2002, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că, între timp, reclamantul a încheiat o nouă închiriere cu chiriașul. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă