CtEDO 07.05.2002 Auto

G.G. v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
07.05.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
G.G. v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42414/98 de către G.G. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 7 mai 2002 în calitate de Cameră compusă de dna Tulkens Președintele Lorenzen Doamna Vajić Levits Doamna Botoucharova Kovler Zagrebsky judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 10 februarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitant, După deliberare, decide după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1935 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl E. Baldi, un avocat practicant în Napoli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat E.F și apoi la văduva sa L.D’A. Într-o scrisoare din 7 noiembrie 1981, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 3 mai 1982. Ea a cerut chiriașului să abandoneze sediul până la data respectivă și l-a chemat să apară înaintea magistratului Naples. Prin decizia din 13 octombrie 1983, Magistratul Naples a susținut validitatea anunțului pentru a renunța și a ordonat ca sediul să fie concediat cu 3 Mai 1984. La 25 noiembrie 1983, E.F. s-a opus că expirarea contractului de închiriere la o altă dată. Prin decizia din 23 noiembrie 1984, Curtea de District din Napoli a respins recursul E.F. și i-a dat atenția că ordinul de posesie va fi executat la 17 mai 1990. La 22 februarie 1990, reclamantul a comunicat că locatarul i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 17 mai 1990. Între 17 mai 1990 și 15 decembrie 1998, judecătorul a făcut douăzeci și șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. În conformitate cu legea nr. 431/98, judecătorul de la Napoli a suspendat procedura de expulsie până la 15 mai 1999. La 1 iunie 1999, reclamantul a comunicat locatarului că ordinul de posesie ar fi aplicat de un judecător la 15 iunie 1999 între 15 iunie 1999 și 16 noiembrie 1999, judecătorul a făcut șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată din 2001, chiriașul a murit și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a se judeca în fondul cazului. Erik Fribergh Françoise Tulkens Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă