Lai împotriva Italiei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 5676/00 prezentate de Antonio și Angelo Lai împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 24 octombrie 2002 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Kūris Zupančič Hedigan Tsatsa-Nikolovska dnii Traja judecători G. Rimondi judecător ad-hoc, și de domnul Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 12 mai 1997, Având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții, Angelo și Antonio Lai, sunt resortisanți italieni, născuți în 1919 și, respectiv, 1924 și reședința în Cagliari.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: La data de 30 noiembrie 1983, reclamanții au atribuit la adresa unității sanitare locale din Cagliari și municipalitatea Cagliari în fața tribunalului din Cagliari pentru a obține plata unei sume de bani echivalentă cu valoarea proprietăii reclamanților și ocupată de un spital public. februarie 1984. După numeroase audieri, parțial dedicate numirii experților, cauza a fost retrimisă la 15 decembrie 2000. Cu toate acestea, la 12 septembrie 2000, reclamanții au semnat o înțelegere amiabilă prin care au renunțat la cauză. Reclamanții se plâng de durata procedurii civile pe care au inițiat-o în fața Tribunalului din Cagliari.

Ei au depus o plângere la art. 6 alineatul (1) din convenție. ÎN DREPT Reclamanții se plâng de durata procedurii civile pe care au inițiat-o în fața Tribunalului din Cagliari. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că nu au fost epuizate căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, dat fiind că nu au încercat remediul prevăzut de Legea nr. 89 din 24 martie 2001, și anume Legea Pinto.

Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu legea Pinto, persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nu patrimonial pot sesiza instana judecătorească competentă pentru a face să se constate încălcarea Conveniei pentru nerespectarea termenului rezonabil al articolului 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacie echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), n 69789/01, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia (dec.), 34969/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.

Nu denotă nicio circumstană care determină luarea unei decizii diferite în cazul de față, Curtea consideră că cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 alineatul (1) și a articolului 4 din Convenie. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 56076/00 présentée par Antonio et Angelo LAI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 octobre 2002 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , P. Kūris , B. Zupančič , J. Hedigan , M me M. Tsatsa-Nikolovska , MM. K. Traja , juges , G. R aimondi , juge ad hoc, et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 mai 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Angelo et Antonio Lai, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1919 et 1924 et résidant à Cagliari.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 30 novembre 1983, les requérants assignèrent l’Unité sanitaire locale de Cagliari et la commune de Cagliari devant le tribunal de Cagliari afin d’obtenir le paiement d’une somme d’argent équivalente à la valeur de l’immeuble de propriété des requérants et occupé par un hôpital public. La mise en état de l’affaire commença le 16 février 1984. Après de nombreuses audiences, en partie consacres à la nomination d’experts, l’affaire fut renvoyée au 15 décembre 2000. Cependant, le 12 septembre 2000, les requérants signèrent un règlement amiable par lequel ils abandonnèrent l’affaire. GRIEF Les requérants se plaignent de la durée de la procédure civile qu’ils ont entamée devant le tribunal de Cagliari.

Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention. EN DROIT Les requérants se plaignent de la durée de la procédure civile qu’ils ont entamée devant le tribunal de Cagliari. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement estime que les requérants n’ont pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné qu’ils n’ont pas tenté le remède prévu par la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Les requérants s’opposent à cette thèse.

La Cour note que selon la loi Pinto les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention pour non-respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Giacometti c. Italie (déc.), n o 34969/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président