CtEDO 05.11.2002 Auto

CASE OF MÜLLER v. SWITZERLAND

RESPONDENT
CHE
HOTĂRÂRE
05.11.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-1;Non-pecuniary damage - finding of violation sufficient;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF MÜLLER v. SWITZERLAND (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE MÜLLLER c. SWITZERLAND (Documentul nr. 41202/98) HOTĂRÂREA Strasburg 5 noiembrie 2002 FINAL 05/02/2003 Prezenta hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Müller c. Elveția, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Cameră compusă din: J.-P. Costa Președintele Wildhaber, Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych Dna Thomassen judecători și dna Dollé Registrarul Secțiunii, care s-a deliberat în privat la 5 martie și 8 octombrie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată în ultima dată menționată: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 41202/98) împotriva Elveției depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național elvețian, Josef Müller („reclamantul”), la 2 aprilie 1998. Guvernul elvețian („Guvernul”) a fost reprezentat în fața Curții de către agentul lor, dl P. Boillat, șeful Diviziei Afaceri Internaționale a Oficiului Federal de Justiție. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția cu privire la durata procedurii de compensare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11. 52 § 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Prin decizia din 12 aprilie 2001, Camera a hotărât să declare cererea parțial inadmisibilă. La 5 martie 2002, Camera a declarat restul cererii admisibile. După consultarea părților, Camera a hotărât că nu a fost necesară o audiere cu privire la fond (art. 59 § 2 în amendă La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din Regulamentul de procedură). Cererea de mai sus a fost reținută de a doua secțiune, nou compusă (art. 52 § 1). Reclamantul, Josef Müller, este un cetățean elvețian născut în 1924. Un om de afaceri de profesie, locuiește în Zurich în Elveția. 10. În 1957 și 1959 reclamantul a achiziționat trei proprietăți adiacente, utilizate în scopuri agricole, în Niederhasli, în apropierea aeroportului Zurich. Suprafața combinată a proprietăților este de aproximativ 25 500 m . În timpul procedurii în discuție, nu au existat, în afară de un depozit gol, construcții pe proprietăți. 11. În 1966, aceste proprietăți au fost atribuite zonei rezidențiale și în 1984 la zona comercială. 12. Între timp, în 1983, zona acestor proprietăți a fost desemnată în ceea ce privește aeroportul de Securitate I din Zurich și, prin urmare, înălțimea construcției oricărei noi clădiri a fost limitată la între 21 și 38 de metri. 13. La 8 iulie 1983, reclamantul a solicitat președintelui Comisiei Federale de Evaluare (Eidgenössische Schätzungskommission ) , cererea a fost refuzată de Comisie în 1984 și , prin recurs , de Curtea Federală ( Bundesgericht ) la 29 mai 1986 . La 7 martie 1986, reclamantul a depus o nouă cerere de compensare care a fost declarată inadmisibilă de către Comisie „deocamdată” (Zur Zeit ) la 4 februarie 1987, deși, după desemnarea noilor zone de protecție a zgomotului, Comisia a hotărât să relueze procedurile în 1988. Contra ambele hotărâri, reclamantul a depus apeluri administrative care au fost respinse de către Curtea Federală în 1989. 15. Între timp, reclamantul a solicitat compensații din partea municipiului Niederhasli pentru modificarea zonei proprietăților sale. Cazul a fost transmis succesiv Comisiei Federale de Evaluare, Consiliului Districtului Dielsdorf și Guvernul Cantonului Zurich, care în 1990 a ordonat municipalității Niederhasli să intenteze proceduri de compensare. În favoarea acestei ultime hotărâri, reclamantul a interzis un recurs la Curtea Administrativă a Cantonului Zurich, care în 1992 a constatat că este de competența Comisiei de evaluare cantonală, mai degrabă decât a municipiului Niederhasli, să desfășoare procedurile de compensare. Aceste proceduri au fost apoi inițiate în fața Comisiei de evaluare cantonală, deși la 30 iunie 1995, Comisia Federală de evaluare a hotărât să suspende procedura până când Curtea Federală și-a hotărât. 16. Între timp, Comisia Federală de evaluare a respins la 26 octombrie 1990 cererea de compensare a reclamantului din 7 martie 1986, printre altele, 17. La 6 februarie 1991, reclamantul a depus un recurs de drept administrativ (Verwaltungsgerichtsbeschwede ) cu Curtea Federală împotriva acestei decizii, solicitând compensarea pentru deprecierea valorii proprietăților sale din cauza prelungirii și operațiunilor aeroportului Zurich. De asemenea, el a contestat toate judecătorii Curții Federale, deoarece au stat anterior în alte proceduri referitoare la sine. 18. Prin decizia din 5 iunie 1991, Curtea Federală a respins provocarea reclamantului. 19. Curtea Federală a adus apoi apelul administrativ al reclamantului la atenția Guvernului Cantonului din Zurich, care, în observațiile sale, solicită instanței să respingă recursul. Comisia Federală de Evaluare s-a abținut de a depune observații. La cererea reclamantului, Curtea a autorizat un schimb suplimentar de observații între părți. 20. La 19 august 1993, o delegație a Curții Federale a vizitat proprietățile reclamantului și, în această ocazie, el a fost informat că alte cazuri referitoare la zonele de protecție a zgomotului de la aeroportul Geneva au ridicat probleme similare cu cazul reclamantului și că toate acestea au trebuit tratate împreună. 21. La 14 martie 1995, reclamantul a intrat în faliment. Acțiunea în fața Curții Federale a fost suspendată și biroul de faliment al municipiului Küsnacht a fost solicitată să informeze instanța dacă proprietatea falimentului, sau creditorii individuali, dorește să continue procedura. În urma prelungirii termenului, biroul de faliment Küsnacht și-a depus răspunsul la 29 ianuarie 1997, după care Curtea Federală a reluat procedurile. La 11 martie 1997, reclamantul a informat instanța că dorește să continue procedura. 22. La 4 iunie 1997, la cererea Curții Federale, Agenția Federală de Examinare a Materialelor și Cercetării (Eidgenössische Materialprüfungs- und Forschungsanstalt Prin scrisoarea din 11 iunie 1997, reclamantul și-a exprimat dezacordul cu raportul, în timp ce Guvernul Cantonului din Zurich l-a acceptat la 26 iunie 1997. 23. La 17 septembrie 1997, Curtea Federală a efectuat o audiere la care reclamantul a luat cuvântul, plângând, printre altele, Curtea a deliberat apoi în public, prin care raportorul (referintul ) a explicat considerațiile juridice ale raportului său și a propus respingerea apelului reclamantului. În continuarea dezbaterii, a inspirat faptul că ceilalți patru judecători au împărtășit avizul raportorului. Judecătorul președinte a citit apoi partea operativă a hotărârii. 24. Hotărârea, cu 30 de pagini, a fost transmisă reclamantului la 9 octombrie 1997. Curtea Federală a concluzionat că situația proprietăților reclamante nu justifică compensarea. Dinaintea Curții, reclamantul s-a plâns de durata procedurii. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție, care prevede, în măsura în care este relevant: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Perioada care trebuie luată în considerare 26. Reclamantul a susținut că perioada care urmează să fie considerată a durat peste 40 de ani. În opinia Guvernului, perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 7 martie 1986 când reclamantul a depus o cerere de compensare la Comisia Federală de Evaluare și s-a încheiat la 17 septembrie 1997 când Curtea Federală și-a citit hotărârea în public. 27. Curtea este de acord cu Guvernul. În consecință, procedurile care urmează să fie luate în considerare au durat 11 ani, 6 luni și 10 zile. Reclamantul a susținut că el nu a putut fi responsabil pentru întârzierile experimentate de Curtea Federală în ceea ce privește cazul său, de exemplu prin a-l grupa cu cauzele referitoare la aeroportul din Geneva. Într-adevăr, planurile federale de protecție a zgomotului și zonajului de securitate au fost finalizate până în 1987, iar Curtea Federală a încercat inutil să acopere lacunele legislației relevante. Reclamantul a subliniat, de asemenea, că utilizarea proprietăților sale era limitată în faptul că planurile de zonare a protecției sonore erau legate de o interdicție absolută a clădirii. 29. Guvernul a susținut că procedura în cauză nu depășește noțiunea de un timp rezonabil în sensul articolului 6 § 1 din convenție. Acțiunea de la Comisia Federală de Evaluare (1986-1991) și Curtea Federală (1991-1997) nu au fost excesiv de lungi. Comisia nu a putut fi responsabilă pentru suspendarea inițială a procedurii, atâta timp cât planurile privind zonele de protecție a zgomotului nu au intrat în vigoare juridică. În cele din urmă, atunci când Comisia a reluat procesul, reclamantul, surprinzător, a contestat hotărârea în fața Curții Federale. În ceea ce privește procedurile din fața instanței respective, Guvernul a considerat că reclamantul, la depunerea recursului său de drept administrativ, a contribuit la durata acestora prin contestarea imediată a tuturor judecătorilor Curții Federale. În plus, el nu a reacționat atunci când, la 19 august 1993, el a fost informat că Curtea Federală va grupa cazuri similare cu privire la un alt aeroport. Guvernul a susținut că, în lumina jurisprudenței Curții (a se vedea Hotărârea Süssmann v. Germania din 16 septembrie 1996, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996-IV, p. 1174, § 58 et seq.), Curtea Federală a putut decide în mod justificabil să procedeze în acest mod. Atunci când reclamantul a intrat în faliment în 1995, Curtea Federală a suspendat procedura, deși în timpul procedurii de faliment a angajat din nou toate mijloacele legale de la dispoziția sa, prelungind astfel procedura. 30. În opinia Guvernului, cazul a fost extraordinar de complex, deoarece se referă la probleme noi și fundamentale de compensare pentru expropriare din cauza problemelor de zgomot. Pe de o parte, legea statutară era incompletă atunci, iar Curtea Federală a fost invitată să acționeze ca „legislator” și a trebuit să examineze cu atenție diferitele aspecte factuale și juridice relevante. Pe de altă parte, putin nu a fost în joc pentru reclamant, deoarece procedura se referă numai la compensații pentru presupusele restricții privind utilizarea proprietăților sale agricole. 31. Curtea reamintește că raționalitatea lungii procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și al autorităților care se ocupă de caz, precum și ceea ce era în joc pentru reclamant (a se vedea printre alte autorități) Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Zimmermann și Steiner c. Elveția hotărârea din 13 iulie 1983, Serie A nr. 66, p. 11, § 24). 32. În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea constată că autoritățile interne au fost confruntate cu anumite chestiuni noi de compensare pentru presupusa depreciere în valoare a proprietăților reclamantului din cauza prelungirii și operațiunilor aeroportului Zurich. Curtea acceptă, prin urmare, că procedura în cauză a fost complexă. 33. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea constată, pe de o parte, că nu a avut nici o modalitate în temeiul legii elvețiene de accelerare a procedurii, în special în fața Curții Federale (a se vedea hotărârea Zimmermann și Steiner citată mai sus, p. 11, § 26). Pe de altă parte, reclamantul a contribuit într-o măsură la lungimea procedurii. De exemplu, atunci când au fost introduse noi zone de protecție a zgomotului și Comisia Federală de Evaluare a reluat procedurile în cazul reclamantului în 1988, el a depus, fără succes, apeluri de drept administrativ la Curtea Federală (a se vedea punctul 14). 17). Ca urmare a falimentului reclamantului, declarat la 14 martie 1995, Curtea Federală a suspendat procedura timp de aproximativ doi ani (punctul 21). 34. Curtea a examinat în continuare ceea ce era în joc pentru reclamant. Este adevărat că proprietățile reclamantului, o dată atribuite zonei rezidențiale și comerciale, au fost limitate în utilizarea lor, de exemplu în ceea ce privește înălțimea construcțiilor. Cu toate acestea, Curtea remarcă decizia Comisiei Federale de Evaluare din 26 octombrie 1990 în conformitate cu care încă există posibilități adecvate pentru reclamantul să își utilizeze proprietățile (a se vedea mai sus punctul 16). În ceea ce privește conduita autorităților, Curtea constată că acțiunea a fost mai întâi în suspensie pentru aproximativ patru ani și jumătate înaintea Comisiei Federale de Evaluare (7 martie 1986 până la 6 octombrie 1990). După aceea, mai mult de șase ani au trecut în fața Curții Federale până când aceasta din urmă și-a hotărât (6 februarie 1991 până la 17 septembrie 1997). Chiar dacă procedura a fost suspendată timp de doi ani după falimentul reclamantului, o mare parte din perioada rămasă în cadrul procedurii dinainte de Curtea Federală rămâne neprevăzută. Curtea constată, de exemplu, că, începând cu 5 iunie 1991, atunci când contestația reclamantului a fost respinsă, până la 14 Martie 1995 cand reclamantul a intrat in faliment, Curtea Federala, în afara vizitei proprietăților reclamantului, a întreprins doar câteva etape procedurale. 36. Guvernul, referindu-se la Süssmann c. Germania Hotărârea (citată mai sus), a justificat totuși această perioadă cu circumstanțe speciale care se confruntă cu Curtea Federală. Astfel, în acel moment, legislația elvețiană privind chestiunile juridice în cauză era incompletă, iar Curtea Federală a fost solicitată să acționeze ca „legislator” și să examineze cu atenție diferitele aspecte factuale și juridice relevante, de asemenea, în ceea ce privește aeroportul Geneva. 37. Cu toate acestea, în opinia Curții, cazul Süssmann, care implică proceduri în fața Curții Federale Constituționale Germane cu durată de trei ani și aproximativ cinci luni, se referă la „contextul politic unic al reunificației germane” (ibid. p. 1174, § 60) și, prin urmare, se distinge în importanța sa singulară de cea actuală. 38. Având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa și având în vedere toate circumstanțele cazului, Curtea consideră că durata procedurii reclamate, în special cea a procedurii în fața Curții Federale între 1991 și 1995, a fost excesivă și nu a îndeplinit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție. 39. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 40. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 41. Reclamantul a solicitat următoarele elemente de prejudicii materiale: între 700 și 1000 franci elvețieni (CHF)/m (echivalent cu între 479 și 684 euro) pentru expropierea de facto a celor trei proprietăți ale sale; CHF 200.000 (echivalent cu 138.813 euro) pentru costurile juridice pentru diferitele proceduri pe care le conducea în Elveția din 1983; o sumă neespecificată pentru daunele întâmpinate în legătură cu falimentul său; și CHF 83.400 (echivalent cu 57.059 euro) pentru diferitele amenzi pe care Curtea Federală le-a impus în cursul diferitelor proceduri. De asemenea, reclamantul a solicitat prejudicii morale, fără a specifica o sumă. 42. Guvernul nu a văzut nicio legătură de cauzalitate între posibila constatare a unei încălcări și prejudiciile materiale reclamate. În ceea ce privește prejudiciile morale, Guvernul a solicitat Curtea să declare că constatarea unei încălcări constituie suficientă satisfacție. 43. În opinia Curții, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea plângută și prejudiciile materiale presupuse. În ceea ce privește orice prejudicii morale, Curtea consideră că aceasta este suficient de compensată prin constatarea unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție. Costuri și cheltuieli 44. Reclamantul a solicitat 3,261,50 CHF (echivalent cu 2.231 euro) pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii în fața Curții. Guvernul nu a contestat această sumă. 45. Aplicarea principiilor prevăzute în jurisprudența sa și având în vedere faptul că numai o parte din cererea sa a fost declarată admisibilă, Curtea constată că suma de 2.000 de euro este rezonabilă și îi acordă reclamantului. Dobânzile implicite 46. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui fixate la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cu șase voturi pentru una că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de solicitant; deține în unanimitate (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2000 EUR (2 mii de euro) pentru costurile și cheltuielile care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat, la rata aplicabilă la data decontare; (b) dobânzile simple la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale se plătesc de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; anulează în unanimitate restul cererilor reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 5 noiembrie 2002, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dollé J.-P. Președintele grefierului Costa, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenția și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, avizul parțial dezacordat al dlui Loucaides este anexat la prezenta hotărâre. J.-P.C. S.D. PART CONCURRING CONCURRING OPINIONIE DISCENTĂ A JUDGE LOUCAIDES Sunt de acord cu concluzia că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz în care procedurile în cauză au durat 11 ani, 6 luni și 10 zile. Durata procedurii în fața Curții Federale între 1991-1995 s-a dovedit a fi deosebit de excesivă. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu faptul că, în ceea ce privește prejudiciile morale, constatarea unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție este suficientă. Cred că, în circumstanțele cazului, ținând seama, în special, de durata procedurii, pe care reclamantul ar trebui acordată daune. În acest sens, țin cont de practica Curții în cazuri comparabile.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă