- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 7 noiembrie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Franceschetti împotriva Italiei
Traducere în română Auto
PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE FRANCESCHETTI v. ITALY (Declararea nr. 35001/97) JUGUL (Resoluție în adevăr) STRASBOURG 7 noiembrie 2002 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Franceschetti v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: C.L. Președintele Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Dna Botoucharova Doamna Steiner judecă doamna Del Tufo, judecătorul hoc și dl S. Nielsen, grefierul adjunct, care s-a deliberat în privat la 17 octombrie 2002, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (nu.
35001/97) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Ilaria Franceschetti („reclamantul”), la 22 noiembrie 1995. Reclamantul a fost reprezentat de dna S. Gatta, un avocat practicant la Florența. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea ei prelungită – prin lipsa de asistență de poliție – de a recupera posesia apartamentului ei și de durata procedurii de evacuare. Cazul a fost transferat Curții la 1 noiembrie 1998 în temeiul articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție.
La 4 octombrie 2001, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă La 2 august 2002 și, la 18 septembrie 2002, respectiv, reclamantul și Guvernul au prezentat declarații oficiale care acceptă o soluționare prietenoasă a cauzei. FACTELE În 1964, reclamantul a moștenit de la tatăl ei titlul de peste un apartament din Florența; mama ei L. a moștenit o viață și a controla interesul în acest apartament, adică dreptul de a-l utiliza și de a obține beneficii de la aceasta. lăsați apartamentul în D.D.C. Locația a fost datorată expirării la 31 decembrie 1987. Într-un apartament servit pe chiriașul din 9 ianuarie 1986, L. a comunicat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Florenței.
La 12 februarie 1986, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1988. Această decizie a fost făcută executivă la 21 martie 1988. La 5 octombrie 1990, L. a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 14 noiembrie 1990, l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 21 noiembrie 1990. 10. Între 21 noiembrie 1990 și 19 noiembrie 1996, judecătorul a făcut unsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit nefruntat, deoarece L. nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 11. Între timp, la 28 februarie 1991, reclamantul în calitate de proprietar al apartamentului, a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent cazare pentru fiul său.
12. La 28 noiembrie 1996 L. a murit și reclamantul a dobândit interesul în apartament. A continuat procedura în numele ei. 13. Între 17 martie 1997 și 22 ianuarie 1999, judecătorul a făcut cinci încercări suplimentare de recuperare a posesiunii, care nu au avut succes din cauza lipsei de asistență de poliție. 14. În conformitate cu noua Lege 431/1998, chiriașul a propus reclamantului să înceapă o nouă închiriere. La 1 iulie 1999, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să recapete apartamentul. 15. La 27 iulie 1999, chiriașul a solicitat Curtea de District din Florența, în conformitate cu art. 6 din Legea 431/98, să stabilească o nouă dată pentru expulzie. 16. La 27 decembrie 1999, încheierea unui acord prietenos cu chiriașul, reclamantul a recuperat posesia apartamentului ei.
„Declar că Guvernul Italiei oferă să plătească 9 000 de euro doamnei Ilaria Franceschetti în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate în temeiul nr. 35001/97. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită în termen de trei luni de la notificarea hotărârii pronunțate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz.
Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 18. La 2 august 2002, Curtea a primit următoarea declarație semnată de solicitant: „Not că Guvernul Italiei este pregătit să plătească o sumă totală de 9 000 (noi mii de euro) care acoperă prejudiciu material și costuri pentru doamna Ilaria Franceschetti, în vederea asigurării unei soluționari prietenoase a cererii nr. 35001/97, pe care le aștepta Curtea. Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele prezentei cereri. Declar că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamantul le-au atins.
În plus, mă asum să nu solicit sesizarea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 19. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție) și este convins că soluția se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție sau în protocolele sale (art. 37 § 1 în amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulile Curții). 20. În consecință, cazul ar trebui scos din listă. Decide să scoată cazul din listă; ia act de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Adoptat în engleză și notificat în scris la 7 noiembrie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului
FIRST SECTION
CASE OF FRANCESCHETTI v. ITALY (Application no. 35001/97) JUDGMENT (Friendly settlement) STRASBOURG 7 November 2002 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Franceschetti v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mrs E. Steiner , judges , Mrs M. Del Tufo, ah hoc judge , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 17 October 2002, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 35001/97) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mrs Ilaria Franceschetti (“the applicant”), on 22 November 1995.
The applicant was represented by Mrs S. Gatta, a lawyer practising in Florence. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-agent, Mr V. Esposito.
The applicant complained about her prolonged inability – through lack of police assistance – to recover possession of her apartment and about the duration of the eviction proceedings.
The case was transferred to the Court on 1 November 1998 by virtue of Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention.
On 4 October 2001, having obtained the parties’ observations, the Court declared the application admissible
On 2 August 2002 and on 18 September 2002 the applicant and the Government respectively submitted formal declarations accepting a friendly settlement of the case. THE FACTS
In 1964 the applicant inherited from her father the title over an apartment in Florence; her mother L. inherited a life and controlling interest in that apartment, i.e. the right to use it and derive any benefits therefrom. L. let the apartment to D.D.C. The lease was due to expire on 31 December 1987. In a writ served on the tenant on 9 January 1986, L. communicated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.
On 12 February 1986, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988. That decision was made enforceable on 21 March 1988.
On 5 October 1990, L. served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 14 November 1990, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 21 November 1990.
Between 21 November 1990 and 19 November 1996, the bailiff made eleven attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as L. was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.
In the meantime, on 28 February 1991, the applicant in her capacity as the owner of the apartment, made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for her son.
On 28 November 1996 L. died and the applicant acquired the interest in the apartment. She pursued the proceedings in her own name.
Between 17 March 1997 and 22 January 1999, the bailiff made five further attempts to recover possession, which attempts were unsuccessful due to the lack of police assistance.
Under the newly enacted Law 431/1998, the tenant proposed to the applicant that they enter into a new lease. On 1 July 1999, the applicant informed the tenant that she intended to repossess the apartment.
On 27 July 1999, the tenant requested the Florence District Court, under Section 6 of Law 431/98, to set a new date for the eviction.
On 27 December 1999, reaching a friendly agreement with the tenant, the applicant recovered possession of her apartment. THE LAW
On 18 September 2002 the Court received the following declaration from the Government: “I declare that the Government of Italy offer to pay 9,000 (nine thousand) Euros to Mrs Ilaria Franceschetti with a view to securing a friendly settlement of the application registered under no. 35001/97. This sum shall cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, and it will be payable within three months starting from the notification of the judgment delivered by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. This payment will constitute the final resolution of the case. This declaration does not entail any acknowledgement by the Government of a violation of the European Convention on Human Rights in the present case. The Government further undertake not to request the referral of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention.”
On 2 August 2002 the Court received the following declaration signed by the applicant: “I note that the Government of Italy are prepared to pay a sum totalling 9,000 (nine thousand) Euros covering both pecuniary and non-pecuniary damage and costs to Mrs Ilaria Franceschetti with a view to securing a friendly settlement of application no. 35001/97 pending before the Court. I accept the proposal and waive any further claims in respect of Italy relating to the facts of this application. I declare that the case is definitely settled. This declaration is made in the context of a friendly settlement which the Government and the applicant have reached. I further undertake not to request the referral of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention after the delivery of the Court’s judgment.”
The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article 39 of the Convention). It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article 37 § 1 in fine of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).
Accordingly, the case should be struck out of the list.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Decides to strike the case out of the list; 2. Takes note of the parties’ undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber. Done in English, and notified in writing on 7 November 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President