NETOLICKY et NETOLICKA contre la REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
NETOLICKY et NETOLICKA contre la REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2002)
A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 55727/00 prezentată de Jaromír NETOLICOCKprecum și Františka NETOLICOCKÁ împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are sediul la 12 noiembrie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen Mularoni, judecători Dolleoni graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 decembrie 1999, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: "În fapt, reclamanții, Jaromír Netolický și Františka Netolická sunt cetățeni cehi, născuți în 1933 și, respectiv, 1936, și rezidenți în Hlavatce. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul F. Penk, avocat în barou ceh. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 mai 1966, reclamanții încheie un contract de vânzare și de donație (kupní a darovací smlouva) cu M.V. și M.K., prin care acestea din urmă le-au vândut, la prețul convenit, 15.000 coroane cehoslovace (CSK), o clădire situată în Hlavatce. Prin același contract, reclamanții au achiziționat cu titlu gratuit terenurile acostate, exploatate de o organizație socialistă, a cărei valoare era de aproximativ 4.000 CSK. La 16 iunie 1966, acest contract a fost înregistrat de notariat da que que que quebor (státní notářství) La 30 august 1993, M.K. a intentat împotriva reclamanților o acțiune civilă bazată pe art. 8-4 din Legea nr. 229/1991 privind proprietatea asupra terenului, solicitând anularea părții din contractul de donare a terenurilor agricole. În plus, instanța de district din Tábor (okresní soud) a afirmat că ambele părți au încheiat contractul de bună credință și că dl K. nu a suferit nici un prejudiciu. La 30 octombrie 1996, Tribunalul de District din Tábor (okresní soud) a decis să anuleze contractul de vânzare și donare în partea referitoare la donarea de către M.K. a unei jumătăți ideale de teren în litigiu. Tribunalul a administrat numeroase dovezi scrise, și anume actele notariale, extrasele din registrul cadastral, fișele de proprietate, și au auzit ambele părți. M.K. a declarat că, în momentul faptelor, ea și mama sa M.V. (decedată între timp) nu au avut altă posibilitate decât să încheie un contract de donație, deoarece chiriașul terenului era plecat și nu le puteau exploata ele însele, dat fiind distanța și faptul că acestea își acopereau propria fermă. De asemenea, ea a pus la dispoziție faptul că terenurile erau lipsite de valoare la momentul respectiv și că erau exploatate de o cooperativă. Tribunalul a considerat, fără îndoială, că domnul K. în calitate de proprietar de origine al bunurilor era persoana care putea pretinde restituirea în sensul Legii privind proprietatea asupra terenurilor, legea al cărei obiectiv este de a reduce consecințele anumitor prejudicii patrimoniale suferite de proprietarii bunurilor agricole și forestiere între +46 și 1989. În ceea ce privește hotărârea Curții Constituționale (Ústavní soud) ÚS III 131/1994, s-a considerat că, în conformitate cu art. 8-4 din Legea privind proprietatea asupra terenului, anularea unei părți a contractului era posibilă fie în cazul în care proprietarul acordase teren sub presiune, fie în momentul în care le transferase cu titlu gratuit în momentul atribuirii contractului de vânzare a imobilului. În cel de-al doilea caz, legea nu ar cere să se demonstreze existența unei obligații, deoarece aceasta presupune că libertatea contractuală a proprietarilor de la momentul respectiv era limitată. Prin urmare, instanța concluzionează că nu era posibil să se respingă acțiunea M.K. pentru motivul prezentat de solicitanți, și anume că obligația la donație nu fusese dovedită. Cu toate acestea, el a respins acțiunea în partea referitoare la anularea donării efectuate de M.V., decedată între timp, considerând că numai proprietarul de origine însuși avea capacitatea de a introduce o astfel de acțiune. Cele două părți au intervenit în apelul acestei hotărâri. Reclamanții au susținut că, în conformitate cu hotărârea Curții Constituționale nr. ÚS III 131/1994, singurul motiv pentru restituire a fost la mai mult de un act, cauzat de limitarea libertății contractuale și a dus la un prejudiciu. Potrivit acestora, avizul Tribunalului, care constă în a afirma că legiuitorul presupune existența unei constrângeri în toate cazurile, ar reprezenta o sancțiune retroactivă pentru un act conform legii, deoarece în trecut au existat contracte de donație încheiate intenționat și intenționat. La momentul respectiv, mama sa nu mai avea interesul de a deține bunurile imobiliare în cauză și nu le puteau exploata. Ei au remarcat, de asemenea, că domnul K. a refuzat notarului să ceară pentru terenuri plata unui preț de cumpărare pe care reclamanții erau dispuși să îl plătească. La 6 iunie 1997, Curtea Regională a České Budějovice (krajský soud) a confirmat hotărârea în partea sa cu privire la anularea contractului, reformulând numai dispozitivul referitor la cheltuielile de procedură. Comisia a considerat că Tribunalul de Primă Instanță a administrat toate dovezile necesare pentru a stabili starea faptelor și că a explicat suficient diferența dintre cele două cazuri definite la art. 8-4 din Legea privind proprietatea asupra terenului. Curtea a considerat că, în conformitate cu jurisprudența constantă, nu era necesar să se ia în considerare existența unei constrângeri în momentul transferului gratuit al terenurilor acostate către o clădire vândută, deoarece legea presupunea într-adevăr o anumită lipsă de libertate în comportamentul părților contractuale. Prin urmare, un simplu transfer gratuit al terenurilor la momentul încheierii unui contract de vânzare a imobilului a fost suficient pentru a constata motivul restituirii, legea fiind univocă și fără alte condiții. La 16 octombrie 1997, reclamanții au atacat hotărârea Curții Regionale printr-o acțiune constituțională (ústavní stížnost) , susținând încălcarea drepturilor lor la procesul echitabil și respectarea bunurilor garantate prin articolele 11-4 și 36-1 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale (Listina základních práv a svobod) . Referindu-se încă o dată la hotărârea Curții Constituționale n III ÚS 131/94, aceștia au subliniat că singurul motiv al restituirii era la .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Prin urmare, un act de bună-credință și conform legii a fost sancționat retroactiv, iar reclamanții au fost exproprieți fără compensații. Susținând că procedura a fost încheiată, reclamanții au susținut că instanțele au refuzat să examineze circumstanțele de fapt ale cauzei, luând în considerare afirmațiile părților ca o formalitate, pentru a le înlocui cu ipotezele juridice cu privire la elaborarea legii. La 9 iunie 1999, Curtea Constituțională a respins acțiunea reclamanților, considerând că hotărârile instanțelor de drept comun nu au adus atingere drepturilor constituționale ale reclamanților și că au fost respectate toate cerințele procesului echitabil. Aceaceasta a fost de acord cu faptul că ei nu făceau decât să pună la îndoială opiniile instanțelor cu privire la interpretarea articolului 8-4 din Legea privind proprietatea asupra terenului și că obiecțiile lor concrete fuseseră deja respinse în considerentul deciziilor judecătorești, menționând că: Afirmațiile reclamanților potrivit cărora [M.K.] le-a dat terenurile, deoarece ea și mama sa nu le puteau exploata, având propria fermă și terenurile îndepărtate de domiciliul lor, nu pot fi sprijinite. În realitate, terenurile agricole au fost exploatate de o cooperativă și nu au avut valoare pentru proprietari, neraportându-le nici un profit. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională și-a exprimat deja punctul de vedere conform căruia, având în vedere existența directivelor privind înregistrarea contractelor de către notariații depeat și privind aprobarea transferurilor (...) unor clădiri de către comitetele naționale de district, emise la 19 mai 1964 de către Ministerul Justiției și Agriculturii și care pun în practică, în momentul transferului terenurilor de reședință, o constrângere contractuală privind terenurile agricole acostate, au fost încheiate diverse contracte mixte de care Ministerul Justiției și Agriculturii nu era decisiv pentru conținutul acestora. Curtea Constituțională și-a exprimat punctul de vedere cu privire la aceste contracte de donare sui generis, adică donație prin constrângere. Transferul forțat al terenurilor, devenit condiție obligatorie și indispensabilă pentru înregistrarea unui contract de vânzare, este numai dovada unei constrângeri fără ca aceasta să fie dovedită. Curtea concluzionează că nu se face în speță o expropriere, și anume o privare forțată de dreptul de proprietate cu efect ex nunc , ci de eliminarea la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe de altă parte, reclamanții subliniază că Õ hotărârea Curții Constituționale poartă data de 9 iunie 1999, deși au fost informați cu privire la pronunțarea sa publică prevăzută pentru 15 iunie 1999. Dreptul intern relevant Carta drepturilor și libertăților fundamentale Conform art. 11-4, exproprierea sau restricționarea forțată a dreptului de proprietate nu este posibilă decât în interesul public, și aceasta în temeiul legii și în schimbul unei despăgubiri. Art. 36-1 acordă fiecăruia dreptul de a solicita justiție, în conformitate cu o procedură prevăzută, la un tribunal independent și imparțial și, în anumite cazuri, la o altă autoritate. 229/1991 pe proprietatea funciară La art. 8-4 (fostul articol 8) îi dă celui care și-a dat terenurile unei persoane fizice aflate sub constrângere sau care le-a transferat cu titlu gratuit în momentul atribuirii contractului de vânzare a imobilului. Cu condiția ca aceste terenuri să fi fost în ziua intrării în vigoare a prezentei legi în posesia aceleiași persoane, dreptul de a solicita instanței fie anularea contractului în partea prin care terenurile au fost date sau transferate cu titlu gratuit unei persoane fizice, fie plata prețului terenului de către proprietar (sau moștenitorul acestuia) care le-a dobândit astfel, prețul fiind stabilit în conformitate cu normele prețurilor în vigoare la 24 iunie 1991. În cazul în care proprietarul terenului nu este de acord să plătească prețul în conformitate cu litera (b) de mai sus, instanța se va pronunța cu privire la anularea contractului în conformitate cu litera (a) de mai sus. C. Jurisprudența Curții Constituționale prin decizia n ÚS III 131/1994, Curtea Constituțională a respins cererea de anulare a articolului 8-4 din Legea privind terenurile, formulată de 41 de deputați. În motivele sale, Curtea a constatat că acest articol face posibilă exproprierea legală a persoanelor fizice și o restricție fără compensare a exercitării dreptului lor de proprietate, nu numai împotriva celor care au dobândit drepturile de proprietate pe baza avantajelor regimului socialist, ci și a celor care au dobândit aceste drepturi de proprietate cu bună credință. Aceasta a reamintit scopul legitim vizat de Legea privind terenurile și prioritatea acordată restituirii terenurilor, ale căror terenuri au fost private fără compensare între 1948 și 1989. Prin urmare, în această etapă, este posibil și echitabil să se solicite celui care a acceptat aceste bunuri cu titlu gratuit (deși vânzătorul era obligat să îi dea), să le restituie fără nicio compensație proprietarului de origine. GRIEFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil, susținând că rezultatul procedurii a fost dat în avans și că tribunalele nu au examinat circumstanțele concrete ale cauzei. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, ei se plâng că au fost privați de bunurile lor pe baza unei interpretări îndoielnice a legii și fără a se pune în discuție interesul public. ÎN Â 1. În primul rând, reclamanții se plâng de încălcarea de către instanțele naționale a dreptului lor la un proces echitabil, garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție, care dispune în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ei susțin că procedura în cauză a respectat în mod formal cerințele procesului echitabil, dat fiind că instanțele au aplicat o prezumție de constrângere în cazul lor, fără să fi examinat circumstanțele de fapt concrete și consideră că afirmațiile lor nu puteau schimba rezultatul procedurii care a fost dată în prealabil. Sarcina Curții constă aici în a verifica dacă procedura incriminată, considerată în ansamblu, a avut caracterul echitabil dorit de Convenție, având în vedere toate circumstanțele relevante, inclusiv natura litigiului și caracterul procedurii în cauză, modul în care au fost evaluate probele și punctul de a afla dacă procedura a oferit reclamanților o ocazie de a-și prezenta cauza în condițiile care nu îi pun într-o situație de dezavantaj net față de pârâtul său (a se vedea Hotărârea Helle c. Finlanda din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2930, § 53). În cazul de față, nu există dovezi care să ateste că nu au beneficiat de o procedură contradictorie, deoarece au participat la dezbateri, aceștia au avut posibilitatea de a se exprima cu privire la dovezile prezentate și de a contrazice argumentele părții pârâte. De asemenea, instanțelor naționale nu li se poate reproșa că nu și-au motivat suficient deciziile, decizii care nu prezintă un caracter arbitrar. Curtea nu este competentă să depășească această constatare, nici să înlocuiască instanțele interne în interpretarea elementelor de probă și nici să aprecieze relevanța acestora pentru decizia care trebuie pronunțată. În ceea ce privește cauza reclamanților referitoare la interpretarea de către instanțele judecătorești a articolului 8-4 din Legea privind proprietatea asupra terenului, în special în ceea ce privește prezumția de constrângere, și omisiunea acestora de a investiga circumstanțele concrete ale transferului de bunuri în cauză, Curtea consideră că este mai util să se examineze din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. În al doilea rând, reclamanții susțin încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 astfel de formulare. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (...) Ei consideră că au fost afectați de faptul că au fost obligați să restituie bunurile pe care le dobândiseră în 1966 de bună credință și de o donație de bună voie, fără ca proprietarul lor de origine să fi suferit o greșeală patrimonială care ar fi trebuit remediată astăzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte