SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL RANDAXHE c. BELGIA (solicitarea nr. 50172/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 noiembrie 2002 DEFINITIVF 15/02/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Randaxhe c. Belgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii Bonello Levits Botoutarova Kovler Steiner judecători și al dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 octombrie 2002 Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 50172/99) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și al cărei resortisant al acestui stat, dl Henri-Jacques Randaxhe ( reclamantul a sesizat Curtea la 11 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Invocând art. 6 din convenție, reclamantul susținea că procedura civilă la care a fost parte a avut o durată excesivă. Cererea a fost atribuită celei de a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 3 mai 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. Nici recurentul, nici guvernul nu au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 1 iunie 1993, două societăți l-au citat pe reclamant la 17 iunie 1993 în fața Tribunalului de Comerț din Nivelles. Acțiunea avea ca scop condamnarea părții interesate la plata diverselor sume legate de cheltuielile suportate pentru beneficiul său personal și nu pentru cel al întreprinderilor în cauză. Prin hotărârea din 3 martie 1994, tribunalul a trimis cauza Tribunalului de Comerț din Bruxelles. La 20 iulie 1994, reclamantul și-a prezentat concluziile, iar la 8 mai 1995 partea adversă le-a comunicat pe ale sale. Concluziile suplimentare au fost depuse la ședința de pledoarie din 3 iunie 1996. Printr-o hotărâre din 23 septembrie 1996, Tribunalul de Comerț din Bruxelles a primit parțial cererea celor două întreprinderi care au făcut obiectul acestei decizii la 27 mai 1997 și a solicitat în aceeași zi stabilirea termenelor pentru încheierea și a datei ședinței de audiere a pledoariilor. 10. Printr-o ordonanță din 30 iunie 1997, Curtea de Apel de la Bruxelles a stabilit termenele limită pentru încheierea cazului, care trebuia să fie în stare de funcționare la 31 decembrie 1997, precum și ședința din 23 octombrie 2000. La 21 aprilie 1998, referindu-se la legea din 9 iulie 1997 privind măsurile de soluționare a întârzierii judiciare în cadrul Curții de Apel, Curtea de Apel a demisionat data audierii, precizând că o nouă dată nu poate fi atribuită decât atunci când vor fi compuse efectiv noi camere. Aceaceasta a fost atribuită apoi unei liste de așteptare a unei camere suplimentare și ședința a fost stabilită în cele din urmă la 16 ianuarie 2002.11 printr-o hotărâre din 17 aprilie 2002, Curtea de Apel de la Bruxelles a anulat hotărârea atacată și l-a condamnat pe reclamant la plata unei sume de 13 287,69 EUR (EUR) plus dobânzile moratorii și judiciare începând cu 26 noiembrie 1992, data la care Consiliul celor două societăți apelante l-a pus pe reclamant în întârziere să plătească sumele în litigiu. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 12. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum este formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Guvernul se opune acestei afirmații. Miza cauzei nu ar fi importantă. Comportamentul reclamantului ar fi încetinit foarte mult procedura. În primă instanță, ar fi fost necesar doi ani pentru a pune cazul în stare de funcționare. În apel, având în vedere faptul că reclamantul se abținese de la a depune concluzii, partea pârâtă a trebuit să solicite o fixare judiciară. În ceea ce privește comportamentul autorităților, întârzierile în stabilirea ședinței de audiere a pledoariilor ar fi cauzate de o congestionare trecătoare a rolului Curții de Apel din Bruxelles, însă s-ar fi luat măsuri importante pentru a reduce numărul de cauze pendinte, pentru a evita noi întârzieri în tratarea cauzelor și pentru a îmbunătăți astfel eficiența justiției. Prin urmare, guvernul ar fi depus toate eforturile necesare pentru a anula întârzierea. Perioada care trebuie luată în considerare 14. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 iunie 1993 și s-a încheiat la 17 aprilie 2002 printr-o hotărâre a Curții de Apel. 15. Prin urmare, a durat opt ani, zece luni și 16 zile pentru două instanțe. Caracterul rezonabil al procedurii 16. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre altele, Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 17. Curtea consideră că cauza nu prezenta o complexitate deosebită. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, din dosar nu reiese că a provocat întârzieri notabile. 18. În ceea ce privește comportamentul autorităților competente, Curtea constată că, începând cu 31 decembrie 1997, cauza era în stare să fie invocată și că Curtea de Apel, după ce a stabilit ședința la 23 octombrie 2000, a decomandat-o fără a stabili o nouă dată pe motivul că se confrunta cu probleme de cadru importante. Ședința a fost în cele din urmă stabilită la 16 ianuarie 2002. Prin urmare, a trecut o perioadă de inactivitate de mai mult de patru ani între momentul în care cauza se afla în stare de a fi invocată și pledoariile. Nu a fost furnizată nicio explicație pertinentă a acestui termen de către guvern. Este o jurisprudență constantă că congestionarea cronică a rolului unei instanțe nu constituie o explicație valabilă (a se vedea Hotărârea Probstmeier c. Germania din 1 iulie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1138, punctul 64. Întradevăr, art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (a se vedea Hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Rec. 1998-VI, p. 2633, § 33.3 Având în vedere circumstanțele speței și având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că nu se poate considera că o perioadă de mai mult de opt ani și zece luni la două grade de jurisdicție nu poate fi considerată ca fiind rezonabilă. Curtea concluzionează că cauza reclamantului nu a fost audiată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 21. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisoarea care i-a fost adresată la 11 mai 2001, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul de procedură al Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde o sumă în temeiul articolului 41 din Convenție. 15 noiembrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
PREMIÈRE SECTION
RANDAXHE c. BELGIQUE
(Requête n
o
50172/99)
ARRÊT
15 novembre 2002
15/02/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Randaxhe c. Belgique,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
G.
Bonello
,
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2002
;
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
50172/99) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Henri-Jacques Randaxhe («
le requérant
»), a saisi la Cour le 11
juin 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au ministère de la Justice.
3.
Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant alléguait que la procédure civile à laquelle il était partie a connu une durée excessive.
4.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article
26 § 1 du règlement.
5.
Par une décision du 3 mai 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
6.
Ni le requérant ni le Gouvernement n'ont déposé d'observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).
7.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Le 1
er
juin 1993, deux sociétés citèrent le requérant à comparaître le 17
juin 1993 devant le tribunal de commerce de Nivelles. L'action avait pour objet d'entendre condamner l'intéressé au paiement de diverses sommes relatives à des frais engagés pour son bénéfice personnel et non pour celui des entreprises concernées. A l'audience d'introduction du 17
juin 1993, l'affaire fut renvoyée au rôle. Par un jugement du 3
mars 1994, le tribunal renvoya la cause devant le tribunal de commerce de Bruxelles.
9.
Le 20 juillet 1994, le requérant déposa ses conclusions et le 8
mai 1995, la partie adverse communiqua les siennes. Les conclusions additionnelles furent déposées à l'audience de plaidoirie du 3 juin 1996. Par un jugement du 23 septembre 1996, le tribunal de commerce de Bruxelles accueillit partiellement la demande des deux entreprises qui relevèrent appel de cette décision le 27 mai 1997 et demandèrent le même jour la fixation de délais pour conclure et de la date d'audience de plaidoirie.
10.
Par une ordonnance du 30 juin 1997, la cour d'appel de Bruxelles fixa les délais pour conclure, l'affaire devant être en état le 31
décembre 1997, ainsi que l'audience au 23 octobre 2000. Le dossier fut mis en état à la date prévue. Le 21 avril 1998, se référant à la loi du 9 juillet 1997 concernant des mesures en vue de résorber l'arriéré judiciaire dans les cours d'appel, la cour d'appel décommanda la date d'audience en précisant qu'une nouvelle date ne pourra être attribuée que lorsque de nouvelles chambres seront effectivement composées. L'affaire a dès lors été placée en attente pour être fixée ultérieurement. Elle a ensuite été attribuée à une liste d'attente d'une chambre supplémentaire et l'audience fut finalement fixée au 16
janvier 2002.
11.
Par un arrêt du 17 avril 2002, la cour d'appel de Bruxelles mit à néant le jugement attaqué et condamna le requérant au paiement d'une somme de 13
287,69 euros (EUR) augmentée des intérêts moratoires et judiciaires depuis le 26 novembre 1992, date à laquelle le conseil des deux sociétés appelantes avait mis le requérant en demeure de payer les sommes litigieuses.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable » tel que prévu à l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
13.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. L'enjeu de l'affaire ne serait pas important. Le comportement du requérant aurait fortement ralenti la procédure. En première instance, deux ans auraient été nécessaires aux parties pour mettre l'affaire en état. En appel, compte tenu du fait que le requérant s'était abstenu de déposer des conclusions, la partie adverse a dû demander une fixation judiciaire. Quant au comportement des autorités, le retard intervenu dans la fixation de l'audience de plaidoiries serait dû à un encombrement passager du rôle de la cour d'appel de Bruxelles. Toutefois, des mesures importantes auraient été prises afin de réduire le nombre d'affaires pendantes, d'éviter de nouveaux retards dans le traitement des affaires et d'améliorer ainsi l'efficacité de la justice. Le Gouvernement aurait donc fait les efforts nécessaires pour résorber l'arriéré.
A.
Période à prendre en considération
14.
La période à considérer a débuté le 1
er
juin 1993 et s'est terminée le 17
avril 2002 par un arrêt de la cour d'appel.
15.
Elle a donc duré huit ans, dix mois et seize jours pour deux instances.
B.
Caractère raisonnable de la procédure
16.
Le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres,
Comingersoll c. Portugal
[GC], n
o
Frydlender c. France
[GC], n
o
17.
La Cour estime que l'affaire ne présentait pas de complexité particulière. Quant au comportement du requérant, il ne ressort pas du dossier qu'il ait provoqué des retards notables.
18.
S'agissant du comportement des autorités compétentes, la Cour constate que dès le 31 décembre 1997, l'affaire se trouvait en état d'être plaidée et que la cour d'appel, après avoir fixé l'audience au 23
octobre 2000, l'a décommandée sans fixer de nouvelle date au motif qu'elle était confrontée à d'importants problèmes de cadre. L'audience a finalement été fixée au 16 janvier 2002. Une période d'inactivité de plus de quatre ans s'est donc écoulée entre le moment où l'affaire se trouvait en état d'être plaidée et les plaidoiries. Aucune explication pertinente de ce délai n'a été fournie par le Gouvernement. Il est de jurisprudence constante que l'encombrement chronique du rôle d'une juridiction ne constitue pas une explication valable (voir l'arrêt Probstmeier c. Allemagne du 1
er
juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV, p.
1138, §
64). En effet, l'article
6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir l'arrêt Portington c.
Grèce du 23
septembre 1998,
Recueil
1998-VI, p.
2633, §
33). Eu égard aux circonstances de l'espèce et compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l'on ne saurait considérer comme «
raisonnable
» une durée de plus de huit ans et dix mois pour deux degrés de juridiction.
19.
La Cour conclut que la cause du requérant n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
20.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
21.
Le requérant n'a présenté aucune demande de satisfaction équitable après la décision sur la recevabilité bien que, dans la lettre qui lui a été adressée le 11 mai 2001, son attention fût attirée sur l'article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l'article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné l'absence de réponse dans les délais fixés à la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'octroyer de somme au titre de l'article
41 de la Convention.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
Fait en français, puis communiqué par écrit le
15 novembre 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président