AFFAIRE DE PLAEN c. BELGIQUE

AFFAIRE DE PLAEN c. BELGIQUE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA 1 DE PLAEN c. BELGIA (solicitarea nr. 49797/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 noiembrie 2002 DEFINITIVF 15/02/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Plaen c. Belgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii Bonello Levits Botoutarova Kovler Steiner judecători și al dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 24 octombrie 2002, înmânează hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 49797/99) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și al cărei resortisant al acestui stat, dl Michele de Plaen ( reclamanta a sesizat Curtea la 14 iulie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale (precum și Convenția privind dreptul omului). Recurenta este reprezentată în fața Curții de către domnul Pierre Lambert, avocat la Bruxelles. (art. 52) este reprezentat de agentul său, Claude Debruulle, director general la Ministerul Justiției. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanta susținea că procedura civilă la care este parte a avut o durată excesivă. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 3 mai 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. recurenta a prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) ] La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel cum a fost modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Printr-un citat din 26 decembrie 1991, reclamanta a pus sub semnul întrebării responsabilitatea arhitectului său în proiectarea casei pe care a construit-o, precum și în controlul executării lucrărilor și a pus sub semnul întrebării și responsabilitatea a două întreprinderi. ianuarie 1992, cauza a fost introdusă în fața Tribunalului de Primă Instanță din Nivelles, care a trimis-o înapoi pe Nivelles în așteptarea rezultatului expertizei, care fusese ordonat la 14 decembrie 1990 în cadrul unei proceduri provizorii și a tentativei de conciliere. La 11 iunie 1993, după încheierea expertizei și eșecul tentativei de conciliere, recurenta și-a prezentat concluziile la grefă și i-a invitat pe adversarii săi să transmită concluziile în termenul legal de o lună. În absența concluziilor în termenul legal, aceasta a solicitat, la 6 septembrie 1993, stabilirea, care i-a fost acordată pentru ședința din 28 septembrie 1993. ianuarie 1994. La 25 ianuarie 1994, reclamanta a prezentat concluzii suplimentare și a insistat asupra menținerii datei ședinței din 28 ianuarie 1994 în timp ce, la 26 ianuarie 1994, avocatul uneia dintre părțile adverse a solicitat predarea ședinței. Tribunalul a acceptat această ultimă cerere. 10. La 31 ianuarie 1994, recurenta a invitat partea pârâtă să comunice concluziile sale cât mai curând posibil. La 25 mai 1994, aceasta a depus o cerere pentru stabilirea cauzei, care a fost acordată până la 23 decembrie 1994. La 22 decembrie 1994, aceasta a scris grefei Tribunalului de Primă Instanță pentru a solicita acordarea unei priorități cauzei sale. Cu toate acestea, cauza nu a putut fi invocată la data prevăzută din cauza congestionării rolului și a fost trimisă la 5 mai 1995, data la care avocatul recurentei nu a putut să se prezinte la ședință, iar cazul a fost retrimis la rol. La 23 mai 1995, toate părțile au solicitat stabilirea cauzei în temeiul articolului 750 alineatul (1) din Codul judiciar. La 9 august 1995, avocatul recurentei a solicitat stabilirea unei date cât mai curând posibil. La 22 decembrie 1995 s-a acordat o fixare. La această ultimă dată, cauza nu a putut fi invocată din cauza absenței uneia dintre cele trei părți pârâte. În decembrie 1995, avocatul recurentei l-a rugat pe grefierul Tribunalului să trimită o culpă judiciară părților pârâte, în temeiul articolului 803 din Codul judiciar, pentru a-i avertiza cu privire la noua dată a pledoariilor. Prin hotărârea din 13 septembrie 1996, Tribunalul de Primă Instanță din Nivelles l-a condamnat pe arhitect la plata unei sume principale de 1 291 471 de franci belgieni (BEF), adică 32 014,73 de euro (EUR). 12. La 9 ianuarie 1997, arhitectul a interjetat apelul. La ședința de introducere din 13 februarie 1997, cauza a fost retrimisă rolului. La 20 mai 1997, recurenta a depus la grefă concluziile sale. La 6 iunie 1997, Consiliul recurentei a solicitat Consiliului apelantului să-i transmită concluziile sale. La 30 iunie 1997, el i-a adresat o rechemare. La 2 iulie 1997, Consiliul apelantului a indicat că urma să ajungă la o concluzie înainte de 15 iulie 1997. La 11 iulie 1997, el a comunicat că avea de gând să ajungă la o concluzie înainte de sfârșitul lunii. La 8 octombrie 1997, Consiliul recurentei i-a trimis o rechemare, iar la 30 octombrie 1997, părțile adverse rămase în imposibilitatea de a încheia două rechemări, el a înaintat grefei în temeiul articolului 751 din Codul judiciar o cerere de stabilire a termenelor de încheiere și de pledoarie. Această cerere a fost notificată la 12 decembrie 1997. Printr-o ordonanță din 2 februarie 1998, Curtea de Apel de la Bruxelles a stabilit părților termenele de încheiere, ultima dată fiind stabilită la 31 mai 1998, dar a suspendat stabilirea cauzei explicând că, în temeiul legii din 9 februarie 1998, iulie 1997 privind măsurile de soluționare a întârzierii judiciare în cadrul Curților de Apel, nu era necesar să se stabilească cazul său, deoarece această dată ar trebui să fie anulată. Cazul a fost atribuit unei liste de așteptare a unei camere suplimentare 13. La 4 mai 1999, ca răspuns la o scrisoare a avocatului recurentei, grefa Curții de Apel a răspuns că era imposibil să se prevadă o dată și că trebuia să se țină seama încă de un termen probabil de așteptare de 26 de luni. Prin scrisoarea din 23 ianuarie 2002, grefa Curții de Apel a informat recurenta că ședința de pledoarie era stabilită la 23 aprilie 2002. Cazul a fost apoi continuat la ședința din 10 septembrie 2002 și a fost luată în deliberare. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 14. Recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 15. Pentru reclamantă, procedura se referă la o chestiune clasică de drept al construcției. Chiar dacă hotărârea de primă instanță este executorie, el nu i-ar oferi nicio garanție și ar lăsa-o în incertitudine cu privire la rezultatul litigiului. 16. Guvernul se opune acestei tezei și constată că provocarea cauzei la baza cererii este mică. Întârzierea tratamentului ar fi cauzată de congestionarea pasagerului a rolului Curții de Apel din Bruxelles, însă s-ar fi luat măsuri importante pentru a reduce numărul de cauze pendinte, pentru a evita noi întârzieri în tratarea cauzelor și pentru a îmbunătăți astfel eficiența justiției. Prin urmare, guvernul ar fi depus toate eforturile necesare pentru a elimina întârzierea. Perioada care trebuie luată în considerare 17. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 decembrie 1991 și cazul este încă în curs de desfășurare. 18. Prin urmare, a durat deja aproape zece ani și zece luni. Caracterul rezonabil al procedurii 19. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre altele, Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 20. Curtea consideră că cauza nu prezenta o complexitate deosebită. În ceea ce privește comportamentul recurentei, nu reiese din dosar că aceasta a provocat întârzieri notabile, avocatul său fiind diligent în fața unei părți adverse necooperante. 21. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea constată în special că, la 30 octombrie 1997, având în vedere faptul că punerea în stare de consensală a cauzei în fața Curții de Apel nu a fost finalizată, recurenta a solicitat stabilirea termenelor pentru încheierea și pledarea în fața Curții de Apel. Curtea de Apel a stabilit termene limită pentru încheierea cazului, care trebuia să fie în stare de funcționare până la 31 mai 1998, dar a suspendat stabilirea pledoariilor invocând aglomerarea rolului. Ședința a fost în cele din urmă stabilită la 23 Aprilie 2002. O perioadă de inactivitate de aproape trei ani și unsprezece luni separă data de punere în aplicare de cea a ședinței. Nu a fost furnizată nicio explicație pertinentă a acestui termen de către guvern. În jurisprudența constantă, aglomerarea cronică a rolului unei instanțe nu constituie o explicație valabilă (a se vedea Hotărârea Probstmeier c. Germania din 1 iulie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1138, punctul 64. Într-adevăr, art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (a se vedea Hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2633, § 33.3 Având în vedere circumstanțele cauzei și având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că nu se poate considera că o perioadă de aproape zece ani și zece luni pentru o procedură încă pendinte în recurs nu poate fi considerată ca fiind o procedură pendinte. 22. Curtea concluzionează că cauza recurentei nu a fost audiată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 23. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Din cauza stării de neliniște, a neplăcerilor și a incertitudinilor legate de încălcarea termenului rezonabil, recurenta solicită alocarea unei sume de 300 000 BEF, adică 7 1100000 EUR, ca daune morale. 25. În ceea ce privește guvernul, în măsura în care nu s-a pronunțat nicio hotărâre în acest moment, Curtea nu poate aduce atingere întrebării dacă repararea care va fi eventual acordată de Curtea de Apel de la Bruxelles va șterge integral sau nu consecințele încălcării articolului 6 alineatul (1). (1) În aceste circumstanțe, constatarea încălcării convenției ar constitui în sine o satisfacție echitabilă cu privire la prejudiciul moral, cu atât mai mult cu cât hotărârea de primă instanță, prin care i s-a atribuit suma de 1 291 471 BEF, adică 32 014,73 EUR, drept daune materiale, a fost declarată executorie prin garanție, astfel încât i s-ar fi permis să execute judecata. 26. Curtea consideră că prelungirea procedurii dincolo de termenul rezonabil a cauzat, fără îndoială, recurentei un prejudiciu moral care justifică acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41, aceasta alocă suma solicitată 7 020881 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 27. Pentru nevoile cererii în fața Curții, recurenta solicită 75 000 BEF, adică 1 859,20 EUR, reprezentând cheltuielile și cheltuielile de judecată ale consiliului său. Un stat provizoriu detaliat al acestor cheltuieli și onorarii este atașat cererii. 28. Guvernul consideră că această situație provizorie a cheltuielilor și a onorariilor nu permite Curții să se pronunțe asupra caracterului său rezonabil sau nu, având în vedere lipsa raportului de ore consacrat dosarului. 29. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34484/97, § 30, CEDO 1999 V. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile amintite, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată și acordarea acesteia recurentei. Interese moratoriu 30. Curtea consideră că rata dobânzii moratorii care trebuie plătită pe sumele datorate exprimate în euro trebuie să se bazeze pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 7 Finanz81 EUR (șapte mii patru sute treizeci și șase de euro și optzeci de cenți) pentru daune morale și 1 859,20 EUR (o mie opt sute cincizeci și nouă de cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată care vor fi majorate d o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plată. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 noiembrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

DE PLAEN c. BELGIQUE

(Requête n

o

49797/99)

ARRÊT

STRASBOURG

15 novembre 2002

DÉFINITIF

15/02/2003

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire de Plaen c. Belgique,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

G.

Bonello

,

E.

Levits

,

M

me

S.

Botoucharova

,

M.

A.

Kovler

,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2002,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

49797/99) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Michèle de Plaen («

la requérante

»), a saisi la Cour le 14 juillet 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante est représentée devant la Cour par M

e

Pierre Lambert, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au ministère de la Justice.

3.

Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante alléguait que la procédure civile à laquelle elle est partie a connu une durée excessive.

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article

52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article

26 § 1 du règlement.

5.

Par une décision du 3 mai 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.

6.

La requérante a déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article

59 §

1 du règlement) et a formulé une demande de satisfaction équitable. Le Gouvernement a présenté des observations sur cette dernière demande.

7.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

8.

Par une citation du 26 décembre 1991, la requérante mit en cause la responsabilité de son architecte dans la conception de la maison qu'elle avait fait construire ainsi que dans le contrôle de l'exécution des travaux. Elle mit également en cause la responsabilité de deux entreprises. Le 14

janvier 1992, la cause fut introduite devant le tribunal de première instance de Nivelles, qui renvoya celle-ci dans l'attente du résultat de l'expertise, qui avait été ordonnée le 14 décembre 1990 dans le cadre d'une procédure en référé, et de la tentative de conciliation.

9.

Le 11 juin 1993, après la clôture de l'expertise et l'échec de la tentative de conciliation, la requérante déposa ses conclusions au greffe et invita ses adversaires à lui faire parvenir leurs conclusions dans le délai légal d'un mois. En l'absence de conclusions dans le délai légal, elle demanda, le 6

septembre 1993, la fixation, qui lui fut accordée pour l'audience du 28

janvier 1994. Le 25 janvier 1994, la requérante déposa des conclusions additionnelles et insista pour le maintien de la date d'audience du 28 janvier 1994 tandis que, le 26 janvier 1994, l'avocat de l'une des parties adverses sollicita la remise de l'audience. Le tribunal fit droit à cette dernière demande.

10.

Le 31 janvier 1994, la requérante invita la partie adverse à communiquer ses conclusions dans les meilleurs délais. Le 25 mai 1994, elle introduisit une requête pour la fixation de l'affaire, laquelle fut accordée pour le 23 décembre 1994. Le 22 décembre 1994, elle écrivit au greffe du tribunal de première instance pour demander qu'une priorité soit accordée à son affaire. Toutefois, l'affaire ne put être plaidée à la date prévue en raison de l'encombrement du rôle et fut renvoyée au 5 mai 1995, date à laquelle l'avocat de la requérante ne put se rendre à l'audience et l'affaire fut une nouvelle fois renvoyée au rôle. Le 23 mai 1995, l'ensemble des parties demanda la fixation de l'affaire sur base de l'article 750 § 1 du code judiciaire. Le 9 août 1995, l'avocat de la requérante sollicita la fixation d'une date dans les meilleurs délais. Une fixation fut accordée pour le 22

décembre 1995. A cette dernière date, l'affaire ne put être plaidée en raison de l'absence d'une des trois parties défenderesses. Le 27

décembre 1995, l'avocat de la requérante pria le greffier du tribunal d'envoyer un pli judiciaire aux parties défenderesses, sur la base de l'article 803 du code judiciaire pour les avertir de la nouvelle date de plaidoiries. Sans nouvelle du greffe, il réitéra sa requête le 17 avril 1996. L'affaire a été plaidée le 14

juin 1996.

11.

Par un jugement du 13 septembre 1996, le tribunal de première instance de Nivelles condamna l'architecte au paiement d'une somme principale de 1

291

471

francs belges (BEF), soit 32

014,73 euros (EUR).

12.

Le 9 janvier 1997, l'architecte interjeta appel. A l'audience d'introduction du 13

février 1997, l'affaire fut renvoyée au rôle. Le 20

mai 1997, la requérante déposa au greffe ses conclusions. Le 6 juin 1997, le conseil de la requérante demanda au conseil de l'appelant de lui transmettre ses conclusions. Le 30 juin 1997, il lui adressa un rappel. Le 2 juillet 1997, le conseil de l'appelant indiqua qu'il allait conclure avant le 15 juillet 1997. Le 11 juillet 1997, il communiqua qu'il allait conclure avant la fin du mois. Le 8 octobre 1997, le conseil de la requérante lui envoya un rappel et le 30

octobre 1997, les parties adverses restant en défaut de conclure nonobstant deux rappels, il déposa au greffe en application de l'article

751 du code judiciaire une requête en fixation des délais pour conclure et pour plaider. Cette requête fut notifiée le 12 décembre 1997. Par une ordonnance du 2 février 1998, la cour d'appel de Bruxelles fixa aux parties des délais pour conclure, la dernière échéance étant fixée au 31 mai 1998, mais suspendit la fixation de l'affaire en expliquant qu'en vertu de la loi du 9

juillet 1997 concernant des mesures en vue de résorber l'arriéré judiciaire dans les cours d'appel, il ne convenait pas de fixer son affaire puisque cette date devrait être décommandée. L'affaire fut attribuée à une liste d'attente d'une chambre supplémentaire.

13.

Le 4 mai 1999, en réponse à une lettre de l'avocat de la requérante, le greffe de la cour d'appel répondit qu'il était impossible de prévoir une date et qu'il fallait encore tenir compte d'un délai probable d'attente de 26

mois. Par une lettre du 23 janvier 2002, le greffe de la cour d'appel informa la requérante que l'audience de plaidoirie était fixée au 23

avril 2002. L'affaire a alors été mise en continuation à l'audience du 10

septembre 2002 et prise en délibéré.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

14.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu à l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

15.

Pour la requérante, la procédure porte sur une question classique de droit de la construction. Même si le jugement de première instance est exécutoire, il ne lui offrirait aucune garantie et la laisserait dans l'incertitude quant à l'issue du litige.

16.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et constate que l'enjeu de l'affaire à la base de la requête est peu important. Le retard intervenu dans son traitement serait dû à un encombrement passager du rôle de la cour d'appel de Bruxelles. Toutefois, des mesures importantes auraient été prises afin de réduire le nombre d'affaires pendantes, d'éviter de nouveaux retards dans le traitement des affaires et d'améliorer ainsi l'efficacité de la justice. Le Gouvernement aurait donc fait les efforts nécessaires pour résorber l'arriéré.

A.

Période à prendre en considération

17.

La période à considérer a débuté le 26 décembre 1991 et l'affaire est à ce jour encore pendante.

18.

Elle a donc déjà duré près de dix ans et dix mois.

B.

Caractère raisonnable de la procédure

19.

Le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres,

Comingersoll c. Portugal

[GC], n

o

35382/97, § 19, CEDH 2000-IV,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

20.

La Cour estime que l'affaire ne présentait pas de complexité particulière. Quant au comportement de la requérante, il ne ressort pas du dossier qu'elle ait provoqué des retards notables, son avocat ayant fait preuve de diligence face à une partie adverse peu coopérative.

21.

Quant au comportement des autorités judiciaires, la Cour observe en particulier que le 30 octobre 1997, compte tenu du fait que la mise en état consensuelle de l'affaire devant la cour d'appel n'avait pas abouti, la requérante demanda la fixation de délais pour conclure et pour plaider. La cour d'appel fixa des délais pour conclure, l'affaire devant être en état au plus tard le 31 mai 1998, mais elle suspendit la fixation pour plaidoiries en invoquant l'encombrement du rôle. L'audience a finalement été fixée au 23

avril 2002. Une période d'inactivité de près de trois ans et onze mois sépare la date de la mise en état de celle de l'audience. Aucune explication pertinente de ce délai n'a été fournie par le Gouvernement. Il est de jurisprudence constante que l'encombrement chronique du rôle d'une juridiction ne constitue pas une explication valable (voir l'arrêt Probstmeier c. Allemagne du 1

er

juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, p.

1138, §

64). En effet, l'article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir l'arrêt Portington c.

Grèce du 23 septembre 1998,

Recueil

1998-VI, p.

2633, §

33). Eu égard aux circonstances de la cause et compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l'on ne saurait considérer comme «

raisonnable

» une durée de près de dix ans et dix mois pour une procédure encore pendante en appel.

22.

La Cour conclut que la cause de la requérante n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

23.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

24.

En raison de l'état d'angoisse, des désagréments et des incertitudes liées à la violation du délai raisonnable, la requérante sollicite l'allocation d'un montant de 300

000 BEF, soit 7

436,81 EUR, à titre de son dommage moral.

25.

Pour le Gouvernement, dans la mesure où aucun arrêt n'est intervenu à l'heure actuelle, la Cour ne saurait préjuger de la question de savoir si la réparation qui sera éventuellement octroyée par la cour d'appel de Bruxelles effacera ou non intégralement les conséquences de la violation de l'article

6 §

291

471 BEF, soit 32

014,73 EUR, à titre de dommage matériel, a été déclaré exécutoire par provision. Il lui aurait donc été loisible de faire exécuter le jugement.

26.

La Cour estime que le prolongement de la procédure au-delà du délai raisonnable a sans nul doute causé à la requérante un tort moral justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, elle alloue la somme demandée 7

436,81

EUR.

B.

Frais et dépens

27.

Pour les besoins de la requête devant la Cour, la requérante sollicite 75

000

BEF, soit 1

859,20 EUR, représentant les frais et dépens de son conseil. Un état provisionnel détaillé de ces frais et honoraires est joint à la demande.

28.

Le Gouvernement estime que cet état provisionnel des frais et honoraires ne permet pas à la Cour de se prononcer sur son caractère raisonnable ou non, compte tenu de l'absence du relevé des heures consacrées au dossier.

29.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n

o

34884/97, § 30, CEDH 1999

‑

V). Compte tenu des éléments en sa possession et des critères rappelés, la Cour estime raisonnable la somme demandée et l'accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

30.

La Cour considère que le taux des intérêts moratoires à payer sur les montants dus exprimés en euros doit être basé sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 §

2 de la Convention, 7

436,81 EUR (sept mille quatre cent trente-six euros et quatre-vingt-un centimes) pour dommage moral et 1

859,20 EUR (mille huit cent cinquante-neuf euros et vingt centimes) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

'

un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l

'

expiration dudit délai et jusqu

'

au versement.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

15 novembre 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président