SECȚIUNEA 1 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL OLBREGTS c. BELGIA (solicitarea nr. 50853/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 04/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Olbregts c. Belgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele meu, Tulkens Vajić Levits Botosarova dnii Kovler Zagrebelsky, judecători și al dlui S. Nielsen grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 50853/99) îndreptată împotriva Regatului Belgiei, printre care și o resortisantă a acestui stat, Christiane Olbregts ( (art. 52) este reprezentat de agentul său, Claude Debruulle, director general la Ministerul Justiției. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanta susținea că procedura civilă la care este parte a avut o durată excesivă. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 3 mai 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] și a prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură) și o cerere de satisfacție echitabilă. Guvernul și-a prezentat comentariile cu privire la această ultimă cerere. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII LA 8 mai 1991, ca urmare a unui accident de circulație care a avut loc la 4 noiembrie 1990, reclamanta a citat în fața instanței de primă instanță din Bruxelles asigurătorul șoferului responsabil pentru obținerea unei compensații; cauza a fost introdusă la ședința din 30 mai 1991 și retrimisă rolului. După schimbul și depunerea concluziilor scrise ale părților, ședința a avut loc la 14 octombrie 1994. Prin hotărârea din 18 noiembrie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles a acceptat parțial cererea recurentei, care la 6 februarie 1995 a făcut obiectul unei acțiuni. 10. În martie 1996, după depunerea concluziilor de apel, părțile au depus o cerere comună de fixare. Printr-o scrisoare din 22 aprilie 1996, grefa Curții de Apel din Bruxelles a informat recurenta că ședința a fost stabilită la 27 octombrie 1997. Printr-o scrisoare din 8 septembrie 1997, el a demisionat ședința, referindu-se la o scrisoare-model în care primul președinte al Curții de Apel a explicat că Curtea se confrunta cu dificultăți din cauza insuficienței cadrului său. 11. Ca răspuns la o scrisoare din 29 iulie 1999 a recurentei, grefa a informat că trebuia să se țină seama de o perioadă de așteptare de aproximativ 16 luni. La 30 iulie 1999, cauza a fost atribuită unei liste de așteptare a unei camere suplimentare. 12. Prin scrisoarea din 14 martie 2000, magistratul coordonator al Curții de Apel a propus să se recurgă la procedura scrisă. Pentru a câștiga timp, părțile și-au dat acordul cu privire la această procedură. Iunie 2001, Curtea de Apel a acordat pe deplin dreptul la acțiunea recurentei și i-a acordat valoarea prejudiciilor sale cu dobânzile compensatorii de la data producerii prejudiciului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 13. Astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)14. Guvernul se opune acestei afirmații și constată că miza cauzei pe baza cererii este mică. Întârzierea tratamentului ar fi cauzată de congestionarea pasagerului a rolului Curții de Apel din Bruxelles, însă s-ar fi luat măsuri importante pentru a reduce numărul de cauze pendinte, pentru a evita noi întârzieri în tratarea cauzelor și pentru a îmbunătăți astfel eficiența justiției. Prin urmare, guvernul ar fi făcut eforturile necesare pentru a anula întârzierea. Perioada care trebuie luată în considerare 15. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 mai 1991, data citării recurentei în fața Tribunalului de Primă Instanță și s-a încheiat la 29 iunie 2001 cu hotărârea Curții de Apel. 16. 17. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre altele, Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 18. Curtea consideră că cauza nu prezenta o complexitate specială. În ceea ce privește comportamentul recurentei, din dosar nu reiese că aceasta a provocat întârzieri semnificative. În schimb, în ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea constată în special că, în martie 1996, după schimbul concluziilor, a fost depusă o cerere de fixare și că Curtea de Apel, după stabilirea ședinței la 27 octombrie 1997, a anulat această ședință fără a stabili o nouă dată pe motivul că se confrunta cu probleme de cadru importante. În martie 2000, părțile și-au exprimat acordul pentru a recurge la o procedură scrisă. Prin urmare, o perioadă de latență de patru ani este regretabilă. În lumina hotărârilor recente pronunțate împotriva statului belgian (a se vedea, printre altele, Gillet c. Belgia, n 50859/99, 30 ianuarie 2003 Gökce și alții c. Belgia, n 50624/99, 30 ianuarie 2003, Lefebvre c. Belgia, n. 49546/99, 15 noiembrie 2002 și S.A. Sitram c. Belgia , n 49495/99, 15 noiembrie 2002), Curtea este de părere că nu a fost furnizată nicio explicație pertinentă a acestui termen de către guvern. În această privință, Curtea amintește că jurisprudența este constantă că aglomerarea cronică a rolului unei instanțe nu constituie o explicație valabilă (a se vedea Hotărârea Probstmeier c. Germania din 1 iunie 2008 6 alin. (1) obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (a se vedea Hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2633, alin. 33) 20. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că cauza recurentei nu a fost audiată într-un termen rezonabil; prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Având în vedere faptul că întârzierea despăgubirii, datorată imperiției statului belgian, trebuie să fie, în urma hotărârii Curții de Apel din 29 iunie 2001, remediată de partea pârâtă, recurenta se limitează la a aplica un franc belgian (BEF), respectiv 0,02 EUR (EUR), cu titlu de prejudiciu moral. 23. Pentru guvern, constatarea unei încălcări ar constitui o satisfacție echitabilă. 24. În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție constituie o satisfacție echitabilă suficientă în temeiul articolului 41 ( Buscarini c. San Marino, nr 24645/94, § 45, CEDO 1999-I). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 25. În scopul cererii în fața Curții, recurenta solicită 72 950 BEF, adică 1 808,38 EUR, reprezentând cheltuielile și onorariile consiliului său. La această cerere se anexează o situație a cheltuielilor și onorariilor. 26. Guvernul este de părere că lipsa unei înregistrări a orelor consacrate dosarului de către consiliul recurentei nu permite Curții să se pronunțe cu privire la caracterul rezonabil sau nu al sumei solicitate. 27. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34484/97, § 30, CEDO 1999 V. Curtea arată că cererea recurentei se referă la cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața acesteia. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile amintite, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată și acordarea acesteia recurentei. Interese moratorii 28. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral și că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 1 808,38 EUR (o mie opt sute opt euro și treizeci și opt de cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Grefier adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
OLBREGTS c. BELGIQUE
(Requête n
o
50853/99)
ARRÊT
4 décembre 2003
04/03/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Olbregts c. Belgique,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de M. S.
Nielsen
,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
50853/99) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Christiane Olbregts («
la requérante
»), a saisi la Cour le 11 juin 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au ministère de la Justice.
3.
Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante alléguait que la procédure civile à laquelle elle est partie a connu une durée excessive.
4.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
5.
Par une décision du 3 mai 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.
La requérante a déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement) et une demande de satisfaction équitable. Le Gouvernement a présenté ses commentaires sur cette dernière demande.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
8.
Le 8 mai 1991, suite à un accident de circulation survenu le 4
novembre 1990, la requérante cita à comparaître devant le tribunal de première instance de Bruxelles l'assureur de l'automobiliste responsable afin d'obtenir une indemnisation. L'affaire fut introduite à l'audience du 30
mai 1991 et renvoyée au rôle.
9.
Après échange et dépôt des conclusions écrites des parties, l'audience s'est tenue le 14 octobre 1994. Par un jugement du 18 novembre 1994, le tribunal de première instance de Bruxelles fit partiellement droit à la demande de la requérante, qui le 6 février 1995 releva appel.
10.
En mars 1996, après le dépôt des conclusions d'appel, les parties déposèrent une demande conjointe de fixation. Par une lettre du 22 avril 1996, le greffe de la cour d'appel de Bruxelles informa la requérante que l'audience était fixée au 27 octobre 1997. Par une lettre du 8 septembre 1997, il décommanda l'audience en se référant à une lettre-modèle dans laquelle le premier président de la cour d'appel expliquait que la cour était confrontée à des difficultés en raison de l'insuffisance de son cadre.
11.
En réponse à une lettre du 29 juillet 1999 de la requérante, le greffe l'informa qu'il fallait encore tenir compte d'une période d'attente d'environ seize mois. Le 30 juillet 1999, l'affaire fut attribuée à une liste d'attente d'une chambre supplémentaire.
12.
Par courrier du 14 mars 2000, le magistrat coordinateur de la cour d'appel proposa d'avoir recours à la procédure écrite. Pour gagner du temps, les parties marquèrent leur accord sur cette procédure. Par un arrêt du 29
juin 2001, la cour d'appel fit intégralement droit à l'action de la requérante et lui alloua le montant de ses dommages avec les intérêts compensatoires à dater de la survenance du dommage.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu à l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
14.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et constate que l'enjeu de l'affaire à la base de la requête est peu important. Le retard intervenu dans son traitement serait dû à un encombrement passager du rôle de la cour d'appel de Bruxelles. Toutefois, des mesures importantes auraient été prises afin de réduire le nombre d'affaires pendantes, d'éviter de nouveaux retards dans le traitement des affaires et d'améliorer ainsi l'efficacité de la justice. Le Gouvernement aurait donc fait les efforts nécessaires pour résorber l'arriéré.
A
Période à prendre en considération
15.
La période à considérer a débuté le 8
mai 1991, date de la citation de la requérante devant le tribunal de première instance, et s'est terminée le 29
juin 2001 avec l'arrêt de la cour d'appel.
16.
Elle a donc duré plus de dix ans et un mois.
B
Caractère raisonnable de la procédure
17.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres,
Comingersoll c. Portugal
[GC], n
o
Frydlender c. France
[GC], n
o
18.
La Cour estime que l'affaire ne présentait pas de complexité particulière. Quant au comportement de la requérante, il ne ressort pas du dossier qu'elle ait provoqué des retards notables.
19.
En revanche, s'agissant du comportement des autorités judiciaires, la Cour constate notamment qu'en mars 1996, après échange des conclusions, une demande de fixation a été introduite et que la cour d'appel, après avoir fixé l'audience au 27 octobre 1997, a décommandé cette audience sans fixer de nouvelle date au motif qu'elle se trouvait confrontée à d'importants problèmes de cadre. En mars 2000, les parties marquèrent leur accord pour recourir à une procédure écrite. Une période de latence de quatre ans est donc à déplorer. A la lumière des arrêts récemment rendus en la matière contre l'Etat belge (voir, entre autres,
Gillet c. Belgique
, n
o
50859/99, 30
janvier 2003
;
Gökce et autres c. Belgique
, n
o
50624/99, 30
janvier 2003,
Lefebvre c. Belgique
, n
o
49546/99, 15 novembre 2002 et
S.A. Sitram c.
Belgique
, n
o
49495/99, 15 novembre 2002), la Cour est d'avis qu'aucune explication pertinente de ce délai n'a été fournie par le Gouvernement. A cet égard, la Cour rappelle qu'il est de jurisprudence constante que l'encombrement chronique du rôle d'une juridiction ne constitue pas une explication valable (voir l'arrêt
Probstmeier c. Allemagne
du 1
er
juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV, p. 1138, § 64). En effet, l'article 6 §
1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir l'arrêt
Portington c.
Grèce
du 23
septembre 1998,
Recueil
1998-VI, p. 2633, § 33)
20.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause de la requérante n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
22.
Compte tenu du fait que le retard apporté à l'indemnisation, dû à l'impéritie de l'Etat belge, doit être, à la suite de l'arrêt de la cour d'appel du 29 juin 2001, réparé par la partie adverse, la requérante se borne à postuler un franc belge (BEF), soit 0,02 euro (EUR), à titre du dommage moral.
23.
Pour le Gouvernement, la constatation d'une violation constituerait une satisfaction équitable.
24.
Dans les circonstances de la cause, la Cour estime que le constat de violation de l'article 6 § 1 de la Convention constitue une satisfaction équitable suffisante aux termes de l'article 41 (
Buscarini c. Saint-Marin
[GC], n
o
B.
Frais et dépens
25.
Pour les besoins de la requête devant la Cour, la requérante sollicite 72
950
BEF, soit 1
808,38
EUR, représentant les frais et honoraires de son conseil. Un état des frais et honoraires est joint à cette demande.
26.
Le Gouvernement est d'avis que l'absence de relevé des heures consacrées au dossier par le conseil de la requérante ne permet pas à la Cour de se prononcer sur le caractère raisonnable ou non du montant demandé.
27.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n
o
‑
V). La Cour relève que la demande de la requérante porte sur les frais et dépens de la procédure devant elle. Compte tenu des éléments en sa possession et des critères rappelés, elle estime raisonnable la somme demandée et l'accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
28.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois
points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que le présent arrêt constitue en lui-même une satisfaction équitable suffisante quant au préjudice moral allégué et que l
'
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 1
808,38 EUR (mille huit cent huit euros et trente-huit centimes) pour frais et dépens
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
4 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président