SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL C. BELGIA (solicitarea nr. 50857/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 martie 2004 DEFINITIVF 11/06/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Lenaerts c. Belgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele meu Tulkens Vajić Levits Botoutarova dnii Kovler Zagrebelsky judecători și al dlui S. Nielsen grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 19 februarie 2004, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 50857/99) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și al cărei resortisant al acestui stat, dl Nicole Lenaerts ( reclamanta a sesizat Curtea la 2 septembrie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( (art. 52) este reprezentat de agentul său, Claude Debruulle, director general la Ministerul Justiției. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanta declară că procedura civilă la care a fost parte a avut o durată excesivă. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 3 mai 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. La 15 iulie 1994, domnul M. a introdus în fața Tribunalului de Comerț din Bruxelles o acțiune în justiție împotriva S.A. Citibank pentru a-l condamna la plata contravalorii a două titluri în valoare totală de 10 La 30 ianuarie 1995, recurenta a depus o cerere de intervenție împotriva domnului M. care intenționa să declare că deține ambele obligații și că Citibank trebuia să îi plătească domnului M. valoarea acestor două bonuri, iar prin hotărârea din 25 martie 1996, instanța a demisionat reclamanta, care a făcut obiectul acestei decizii la 23 mai 1996. 10. La 6 decembrie 1996, avocatul recurentei a solicitat fixarea pentru a obliga adversarii să încheie și a pus concluzii principale. Printr-o scrisoare din 10 februarie 1997, grefa Curții de Apel din Bruxelles a informat recurenta că cauza fusese stabilită în ședința din 3 iunie 1997, în cursul căreia nu putea fi invocată, ședința având ca obiect numai verificarea depunerii concluziilor părților adverse; acestea din urmă și-au retras concluziile la 8 și, respectiv, 10 aprilie 1997. În ședința din 3 iunie 1997, nimeni nu s-a prezentat și, întrucât concluziile fuseseră depuse în termenul legal, cauza a fost retrimisă la rol. La 4 septembrie 1997, recurenta a comunicat concluzii suplimentare. Citibank a făcut același lucru la 17 septembrie 1997. În decembrie 1997, recurenta a solicitat stabilirea cauzei. Cazul a fost stabilit la 22 ianuarie 1998 pentru a permite Consiliului recurentei să nu își îndeplinească obligațiile. Cu toate acestea, domnul M. M. a prezentat concluzii suplimentare la 30 decembrie 1997 astfel încât, în ședința din 22 ianuarie 1998, cauza a fost repusă în aplicare din nou. La 9 februarie 1998, avocații celor trei părți au solicitat în comun stabilirea pledoariilor. La 17 februarie 1998, grefa Curții de Apel le-a răspuns că nu i se putea comunica o dată. Ca răspuns la o scrisoare din 4 noiembrie 1998 a unuia dintre avocați, grefa a informat că cazul a fost plasat pe o listă de așteptare a uneia dintre camerele suplimentare instituite în temeiul legii din 9 iulie 1997. 12. Ședința în fața Curții de Apel a avut loc la 25 mai 2000. Prin hotărârea din 18 ianuarie 2001, Curtea de Apel a anulat hotărârea atacată și a primit pretențiile recurentei, ordonând Citibanki să îi plătească valoarea celor două titluri, cu dobânda contractuală pentru această sumă și, pe de altă parte, dobânda moratorie începând cu 25 noiembrie 1989, precum și dobânda judiciară. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 13. recurenta susține că durata procedurii, în special a celei de apel, a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. Guvernul se opune acestei teze, considerând, printre altele, că miza cauzei era pur pecuniară. În ceea ce privește nivelul de apel, părțile adverse ar fi rămas în imposibilitatea de a concluziona, astfel încât recurenta ar fi trebuit să solicite, de două ori, o fixare pentru a le obliga să încheie o astfel de întârziere și nu ar fi putut fi imputată autorităților. Expusă că întârzierea stabilită pentru stabilirea pledoariilor cauzei în gradul de apel ar fi cauzată de congestionarea pasagerului a rolului Curții de Apel de la Bruxelles, acesta susține că a luat măsurile necesare pentru a elimina această întârziere. Perioada care trebuie luată în considerare 15. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 ianuarie 1995, data cererii de intervenție a recurentei și s-a încheiat la 18 ianuarie 2001 cu hotărârea Curții de Apel și, prin urmare, a durat aproape șase ani pentru două instanțe. Caracterul rezonabil al procedurii 16. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre altele, Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 17. Curtea consideră că cauza nu prezenta o complexitate deosebită. În ceea ce privește comportamentul recurentei, din dosar nu reiese că aceasta a provocat întârzieri semnificative. 18. În schimb, în ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare la nivelul procedurii de apel, Curtea constată în special că au trecut mai mult de doi ani și trei luni între cererea de stabilire a ședinței de apel depusă la 9 februarie 1998 de către cele trei părți (punctul 11 de mai sus) și organizarea acesteia la 25 mai 2000 (punctul 12 de mai sus). Având în vedere recentele hotărâri pronunțate împotriva statului belgian (a se vedea, printre altele, Gillet c. Belgia, n 50859/99, 30 ianuarie 2003 Gökce și alții c. Belgia, n 50624/99, 30 ianuarie 2003, Lefebvre c. Belgia, n 49546/99, 15 noiembrie 2002 și S.A. Sitram c. Belgia, 49495/99, 15 noiembrie 2002), Curtea este de părere că nu a fost furnizată nicio explicație relevantă a acestui termen de către guvern. În această privință, Curtea amintește că este o jurisprudență constantă că congestionarea cronică a rolului unei instanțe nu constituie o explicație valabilă (a se vedea Hotărârea Probstmeier c. Germania din 1 iulie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (a se vedea Hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2633, punctul 33) 19. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că cauza recurentei nu a fost audiată într-un termen rezonabil; prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parti contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 22. Guvernul, având în vedere conținutul hotărârii Curții de Apel din 18 ianuarie 2001 de acordare a unui câștig de cauză recurentei, este de părere că eventuala constatare prin hotărâre ar constitui în sine o satisfacție echitabilă ca prejudiciu moral. 23. Curtea consideră că prelungirea procedurii dincolo de termenul rezonabil a cauzat, fără îndoială, recurentei un prejudiciu moral care justifică acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, îi alocă 2 500 EUR. Cheltuieli și cheltuieli 24. Pentru nevoile cererii în fața Curții, recurenta solicită 50 000 BEF, adică 1 239,47 EUR, reprezentând cheltuielile și onorariile consiliului său. Un raport detaliat al cheltuielilor și onorariilor, întocmit la 5 iulie 2001, se anexează la această cerere în valoare de 31 145 BEF, adică 772,06 EUR. 25. Guvernul nu se pronunță în mod explicit cu privire la problema cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. 26. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34484/97, § 30, CEDO 1999 V. Curtea arată că cererea recurentei se referă la cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața acesteia. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile amintite, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată și acordă recurentei 1240 EUR. Interese moratorii 27. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3 740 EUR (trei mii șapte sute patruzeci de euro) pentru daune morale și proaspete și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe suma respectivă decât de la data expirării termenului menționat și până la data la care a expirat termenul respectiv. la plată, această sumă va majora dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 martie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.
PREMIÈRE SECTION
LENAERTS c. BELGIQUE
(Requête n
o
50857/99)
ARRÊT
11 mars 2004
11/06/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Lenaerts c. Belgique,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
juges
,
et de M. S.
Nielsen
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 février 2004,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
50857/99) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Nicole Lenaerts («
la requérante
»), a saisi la Cour le 2 septembre 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée devant la Cour par M
e
Jean van Rossum, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au ministère de la Justice.
3.
Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante allègue que la procédure civile à laquelle elle était partie a connu une durée excessive.
4.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
5.
Par une décision du 3 mai 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.
Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Le 15 juillet 1994, M. M. a introduit devant le tribunal de commerce de Bruxelles une action en justice contre la S.A. Citibank pour l'entendre condamner à lui payer la contre-valeur de deux titres d'un montant total de 10
000 dollars néo-zélandais. Le 30 janvier 1995, la requérante a formé une demande en intervention contre M. M. tendant à la déclarer propriétaire des deux obligations et que la Citibank devait lui payer et non à M. M. la contre-valeur de ces deux bons.
9.
Par un jugement du 25 mars 1996, le tribunal débouta de son action la requérante, qui releva appel de cette décision le 23 mai 1996.
10.
Le 6 décembre 1996, l'avocat de la requérante demanda la fixation pour obliger les adversaires à conclure et déposa des conclusions principales. Par un courrier du 10 février 1997, le greffe de la cour d'appel de Bruxelles informa la requérante que l'affaire avait été fixée à l'audience du 3 juin 1997, au cours de laquelle elle ne pouvait être plaidée, l'audience ayant uniquement pour objet de vérifier le dépôt des conclusions des parties adverses. Ces dernières déposèrent respectivement leurs conclusions les 8 et 10 avril 1997. A l'audience du 3 juin 1997, personne ne comparut et, comme les conclusions avaient été déposées dans le délai légal, l'affaire fut renvoyée au rôle. Le 4 septembre 1997, la requérante communiqua des conclusions additionnelles. La Citibank en fit de même le 17 septembre 1997. Par une lettre du 11
décembre 1997, la requérante demanda la fixation. L'affaire fut fixée au 22 janvier 1998 pour permettre au conseil de la requérante de prendre défaut. Toutefois, M. M. déposa des conclusions additionnelles le 30 décembre 1997 de telle sorte que, lors de l'audience du 22 janvier 1998, l'affaire fut de nouveau remise
sine die
.
11.
Le 9 février 1998, les avocats des trois parties demandèrent conjointement la fixation pour plaidoiries. Le 17 février 1998, le greffe de la cour d'appel leur répondit qu'il lui était impossible de communiquer une date. En réponse à une lettre du 4 novembre 1998 de l'un des avocats, le greffe l'informa que l'affaire était placée sur une liste d'attente d'une des chambres supplémentaires instituées en application de la loi du 9 juillet 1997.
12.
L'audience devant la cour d'appel se tint le 25 mai 2000. Par un arrêt du 18 janvier 2001, la cour d'appel mit à néant le jugement attaqué et fit droit aux prétentions de la requérante en ordonnant à la Citibank de lui payer la valeur des deux titres, avec les intérêts contractuels sur cette somme et, sur le tout, les intérêts moratoires à partir du 25 novembre 1989 ainsi que les intérêts judiciaires.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
La requérante allègue que la durée de la procédure, en particulier celle d'appel, a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu à l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
14.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse, relevant entre autres que l'enjeu de l'affaire était purement pécuniaire. En degré d'appel, les parties adverses seraient restées en défaut de conclure, de telle sorte que la requérante aurait dû demander, à deux reprises, une fixation en vue de les obliger de conclure. Un tel retard ne pourrait être imputé aux autorités. Exposant que le retard intervenu pour la fixation pour plaidoiries de l'affaire en degré d'appel serait dû à un encombrement passager du rôle de la cour d'appel de Bruxelles, il soutient avoir pris les mesures nécessaires pour résorber cet arriéré.
A.
Période à prendre en considération
15.
La période à considérer a débuté le 30 janvier 1995, date de la demande en intervention de la requérante, et s'est terminée le 18
janvier 2001 avec l'arrêt de la cour d'appel. Elle a donc duré presque six ans pour deux instances.
B.
Caractère raisonnable de la procédure
16.
Le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres,
Comingersoll c. Portugal
[GC], n
o
Frydlender c. France
[GC], n
o
17.
La Cour estime que l'affaire ne présentait pas de complexité particulière. Quant au comportement de la requérante, il ne ressort pas du dossier qu'elle ait provoqué des retards notables.
18.
En revanche, s'agissant du comportement des autorités judiciaires au niveau de la procédure d'appel, la Cour constate notamment que plus de deux ans et trois mois se sont écoulés entre la demande de fixation de l'audience d'appel déposée le 9 février 1998 par les trois parties (paragraphe
11 ci-dessus) et la tenue de celle-ci en date du 25 mai 2000 (paragraphe 12 ci-dessus). A la lumière des arrêts récemment rendus en la matière contre l'Etat belge (voir, entre autres,
Gillet c. Belgique
, n
o
50859/99, 30
janvier 2003
;
Gökce et autres c. Belgique
, n
o
50624/99, 30
janvier 2003,
Lefebvre c. Belgique
, n
o
49546/99, 15 novembre 2002 et
S.A. Sitram c.
Belgique
, n
o
49495/99, 15 novembre 2002), la Cour est d'avis qu'aucune explication pertinente de ce délai n'a été fournie par le Gouvernement. A cet égard, la Cour rappelle qu'il est de jurisprudence constante que l'encombrement chronique du rôle d'une juridiction ne constitue pas une explication valable (voir l'arrêt
Probstmeier c. Allemagne
du 1
er
juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV, p. 1138, § 64). En effet, l'article 6 §
1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir l'arrêt
Portington c.
Grèce
du 23
septembre 1998,
Recueil
1998-VI, p. 2633, § 33)
19.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause de la requérante n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
20.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
21.
La requérante évalue son dommage moral à 100
000
francs belges (BEF), soit 2
478,94
euros (EUR).
22.
Le Gouvernement, au vu du contenu de l'arrêt de la cour d'appel du 18 janvier 2001 donnant gain de cause à la requérante, est d'avis que la constatation éventuelle par voie d'arrêt constituerait en soi une satisfaction équitable à titre de dommage moral.
23.
La Cour estime que le prolongement de la procédure au-delà du délai raisonnable a sans nul doute causé à la requérante un tort moral justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, elle lui alloue 2
500
EUR.
B.
Frais et dépens
24.
Pour les besoins de la requête devant la Cour, la requérante sollicite 50
000 BEF, soit 1
239,47 EUR, représentant les frais et honoraires de son conseil. Un état détaillé des frais et honoraires, dressé le 5 juillet 2001, est joint à cette demande à concurrence d'un montant de 31
145
BEF, soit 772,06
EUR.
25.
Le Gouvernement ne se prononce pas explicitement sur la question des frais et dépens.
26.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n
o
‑
V). La Cour relève que la demande de la requérante porte sur les frais et dépens de la procédure devant elle. Compte tenu des éléments en sa possession et des critères rappelés, elle estime raisonnable la somme demandée et accorde à la requérante 1240 EUR.
C.
Intérêts moratoires
27.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 3
740 EUR (trois mille sept cent quarante euros) pour dommage moral et frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme
;
b)
qu'à compter de l
'
expiration dudit délai et jusqu
'
au versement, ce montant sera à majorer d
'
un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
11 mars 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président