SECȚIUNEA I CAUZA ROOBAERT c. BELGIA (solicitarea nr. 52231/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 iulie 2004 DEFINITIVF 29/10/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Roobaert c. Belgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L.
Rozakis președinte Lorenzen Bonello mis Tulkens Vajić Steiner Hajiyev, judecători și Quesada grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 iulie 2004, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 52231/99) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și a cărei resortisantă a acestui stat, domnul Gisele Roobaert ( reclamanta a sesizat Curtea la 11 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor de la Invocând art. 6 din convenție, recurenta susține că durata procedurii civile la care a fost parte a încălcat principiul termenului rezonabil. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].
În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 3 mai 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Nici consiliul recurentei, nici consiliul nu au depus informări scrise suplimentare cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Primul nu a prezentat nici în termenul acordat pretențiilor în temeiul articolului 41 din Convenție.
La 25 octombrie 1991, recurenta, agent imobiliar, a introdus în fața Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles o acțiune de plată a unei sume referitoare la o comisie care i-ar fi datorat ca urmare a vânzării unei clădiri. Pârâtul și-a prezentat concluziile la data de 12 martie 1992 și reclamanta la data de 1 martie 1992. în iulie 1992. Ca răspuns la o cerere comună în fixare, grefa Tribunalului, printr-o scrisoare primită la 30 noiembrie 1992, a fixat la tribunal la 22 martie 1994. La 25 august 1994, pârâtul a intervenit în apel. A la que que la que que la que la que la que la que lait d'intration din 7 octombrie 1994, cauza a fost retrimisă la rol. 11. În lipsa unor concluzii ale apelantului care s-a angajat să încheie primul, recurenta a depus, la 24 aprilie 1996, o cerere de fixare a termenelor.
Prin ordonanța din 17 iunie 1996, instanța de apel de la Bruxelles a modificat termenele pentru încheierea și stabilirea la tribunal la 1 decembrie 1997. În iulie 1996, reclamanta și-a prezentat observațiile la 19 decembrie 1996 și a comunicat concluziile suplimentare la 20 ianuarie 1997. 12. Printr-o scrisoare din 26 septembrie 1997, grefa instanței judecătorești din cauza eliminării camerei, la cauza stabilită la ședința din 1 iulie 1997. În această scrisoare, grefa instanței a inclus o anexă care explică faptul că instanța se afla de mult timp în fața unor probleme de cadru importante și că, în aplicarea unei legi menite să rezilieze dreptul la justiție în cadrul Curților de apel, cazul său urma să fie atribuit camerelor suplimentare create pentru a procesa culmile.
În data de 7 iunie 1999, după două demersuri nerecuperabile, recurenta a încheiat o nouă procedură. La data de 28 februarie 2000, cauza a fost stabilită la ședința din 15 iunie 2000 în care a fost invocată. La 22 iunie 2000, Curtea a pronunțat o hotărâre înainte de a pronunța drept care pune părților câteva întrebări și care dispune redeschiderea dezbaterilor la ședința din 12 octombrie 2000. La această ședință, cauza a fost înălțată și pusă în deliberare. La 22 martie 2001, Curtea de apel a pronunțat hotărârea sa. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ÎNALGATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE15, recurenta susține că durata procedurii, în special cea a procedurii de recurs, a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 16. În opinia recurentei, este necesar să se constate că măsurile luate de guvern pentru rezolvarea problemei s-au dovedit a fi deosebit de ineficiente și că aceasta a solicitat stabilirea termenelor la 24 aprilie 1996 și că cauza nu a fost invocată decât la 15 iunie 2000, în timp ce aceasta ar fi trebuit să fie data de 1 iunie 2000. Decembrie 1997. L Â Â ar considera cauza sa în lipsa cronică de magistrați profesioniști la tribunalul de apel de la Bruxelles, și anume de magistrați care își încredințează activitatea funcției lor de magistrat.
17. În plus, reclamantul a așteptat mai mult de un an și jumătate de la data la care reclamantul a primit o hotărâre executorie în temeiul unei căi de atac, prin care a putut să revoca o cale de atac fără a aștepta la încheierea procedurii de recurs. În plus, o astfel de perioadă nu ar putea fi imputată autorităților. Această întârziere ar fi, de asemenea, cauzată de o congestionare trecătoare a rolului instanței de apel din Bruxelles, însă ar fi fost luate măsurile necesare pentru a elimina această întârziere. Perioada care trebuie luată în considerare 18. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 octombrie 1991 cu sesizarea instanței de primă instanță și se încheie la 22 martie 2001 cu arestarea instanței judecătorești și, prin urmare, a durat aproape nouă ani și cinci luni pentru două instanțe.
Caracter rezonabil al procedurii 19. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează cauza și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentului și cel al autorităților competente, precum și dreptul la litigiul în care se soluționează litigiul (a se vedea, printre altele, Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, și Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 20. Curtea consideră că cauza nu prezenta nicio complexitate. În ceea ce privește comportamentul recurentei, aceasta amintește că numai lentorii imputabili autorităților judiciare competente pot determina o depășire a termenului rezonabil contrar convenției.
În acest sens, chiar dacă părțile au contribuit la prelungirea procedurii prin faptul că nu au ajuns la o concluzie, întârzierea cauzată de aceasta nu este suficientă pentru a explica durata procedurii. 21. În schimb, în ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare la nivelul procedurii de recurs, Curtea constată în special că reclamanta a solicitat o fixare la 24 aprilie 1996 (punctul 11 de mai sus), că cauza sa este găsită în stare bună la 20 ianuarie 1997 (punctul 11 de mai sus) și că cauza a fost în cele din urmă invocată la 15 iunie 2000 (punctul 14 de mai sus), ca urmare a anulării hotărârii din 1 ianuarie 1997 decembrie 1997. În special, au trecut aproape trei ani și cinci luni între 20 ianuarie 1997, data la care a fost găsită cauza și 15 iunie 2000, data la care are loc ședința de pledoarii (punctul 14 de mai sus).
Având în vedere hotărârile recente pronunțate în acest domeniu împotriva statului belgian (a se vedea, printre altele, Daliel c. Belgia 50855/99, 30 ianuarie 2003, Gökce și alții c. Belgia, n 50624/99, 30 ianuarie 2003, Lefebvre c. Belgia, n 49546/99, 15 noiembrie 2002, S.A. Sitram c. Belgia, n 49495/99, 15 noiembrie 2002, și Willekens c. Belgia, 50859/99, 24 aprilie 2003), Curtea este de acord cu faptul că mai mult decât atât, nicio explicație pertinentă a acestui termen în cursul căruia procedura a stagnat nu a fost furnizată de guvern.
În această privință, Curtea reamintește că este de jurisprudență constantă că înălțimea cronică a rolului unei instanțe nu constituie o explicație valabilă (a se vedea Probstmeier c. Germania, Hotărârea din 1 iulie 1997, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1138, punctul 64. Într-adevăr, art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (a se vedea Portington c. Grecia, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2633, punctul 33). Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că cauza recurentei nu a fost ascultată într-un termen rezonabil.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 23. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 24. Consiliul recurentei nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisoarea care i-a fost adresată la 11 mai 2001, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul.
Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se dea o sumă în temeiul articolului 41 din convenție ( Willekens, citată anterior, alineatul 27) … 29 iulie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Christos Rozakis Modulul Președinte adjunct
AFFAIRE ROOBAERT c. BELGIQUE (Requête n o 52231/99) ARRÊT STRASBOURG 29 juillet 2004 DÉFINITIF 29/10/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Roobaert c. Belgique, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , M mes F. Tulkens , N. Vajić , E. Steiner , M. K. Hajiyev, juges , et de M. S. Quesada , greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2004, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 52231/99) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Gisèle Roobaert (« la requérante »), a saisi la Cour le 11 juin 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante est représentée devant la Cour par M e G. Kaisin, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au ministère de la Justice.
3.Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante allègue que la durée de la procédure civile à laquelle elle a été partie a méconnu le principe du délai raisonnable.
4.La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.Par une décision du 3 mai 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
6.Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.Ni le conseil de la requérante ni le Gouvernement n’ont déposé d’observations écrites complémentaires sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). Le premier n’a pas non plus présenté dans le délai imparti des prétentions au titre de l’article 41 de la Convention. EN FAIT I.
8 Le 25 octobre 1991, la requérante, agent immobilier, introduisit devant le tribunal de première instance de Bruxelles une action tendant au paiement d’une somme relative à une commission qui lui serait due suite à la vente d’un immeuble. L’affaire fut introduite à l’audience du 7 novembre 1991 et renvoyée au rôle pour permettre aux parties de conclure.
9.Le défendeur déposa au greffe ses conclusions le 12 mars 1992 et la requérante le 1 er juillet 1992. En réponse à une demande conjointe en fixation, le greffe du tribunal, par un courrier reçu le 30 novembre 1992, fixa l’audience au 22 mars 1994. L’audience se tint à cette date et, par un jugement exécutoire nonobstant recours du 14 juin 1994, le tribunal condamna le vendeur à payer à la requérante la somme de 865 800 francs belges augmentée des intérêts judiciaires et légaux.
10.Le 25 août 1994, le défendeur interjeta appel. A l’audience d’introduction du 7 octobre 1994, l’affaire fut renvoyée au rôle.
11.A défaut de conclusions de l’appelant qui s’était engagé à conclure le premier, la requérante déposa, le 24 avril 1996, une requête en fixation des délais. Par une ordonnance du 17 juin 1996, la cour d’appel de Bruxelles aménagea des délais pour conclure et fixa l’audience au 1 er décembre 1997. La requérante déposa ses conclusions le 12 juillet 1996, l’appelant formula les siennes le 19 décembre 1996 et la requérante communiqua des conclusions additionnelles le 20 janvier 1997.
12.Par un courrier du 26 septembre 1997, le greffe de la cour d’appel écrivit qu’en raison de la suppression de la chambre, l’affaire fixée à l’audience du 1 er décembre 1997 était décommandée. A cette lettre, le greffe de la cour joignit une annexe expliquant que la cour se trouvait confrontée depuis longtemps à d’importants problèmes de cadre et qu’en application d’une loi destinée à résorber l’arriéré judiciaire dans les cours d’appel, son affaire allait être attribuée aux chambres supplémentaires créées pour traiter l’arriéré.
13.En date du 7 juin 1999, après deux démarches infructueuses, la requérante en effectua une nouvelle. Le greffe l’informa du fait que l’affaire se trouvait sur une liste d’attente et qu’elle serait fixée pour plaidoiries d’ici onze mois environ.
14.Le 28 février 2000, l’affaire fut fixée à l’audience du 15 juin 2000 où elle fut plaidée. Le 22 juin 2000, la cour rendit un arrêt avant dire droit posant aux parties quelques questions et ordonnant la réouverture des débats à l’audience du 12 octobre 2000. A cette audience, l’affaire fut plaidée et mise en délibéré. Le 22 mars 2001, la cour d’appel rendit son arrêt. EN DROIT I.
15. La requérante allègue que la durée de la procédure, en particulier celle d’appel, a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu à l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
16.Pour la requérante, force est de constater que les mesures prises par le Gouvernement pour résorber l’arriéré se sont révélées particulièrement inefficaces. Elle relève qu’elle a demandé une fixation des délais le 24 avril 1996 et que la cause n’a été plaidée que le 15 juin 2000, alors qu’elle aurait dû l’être le 1 er décembre 1997. L’arriéré trouverait sa cause dans le manque chronique de magistrats professionnels à la cour d’appel de Bruxelles, à savoir de magistrats consacrant l’entièreté de leur activité à leur fonction de magistrat.
17.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. L’affaire ne présentait aucun enjeu important puisque la requérante ayant obtenu un jugement exécutoire nonobstant recours, elle a pu réclamer l’indemnisation sans attendre l’issue de la procédure d’appel. La requérante a, en outre, attendu plus d’un an et demi après l’audience d’introduction pour déposer une requête en aménagement des délais. Un tel délai ne pourrait être imputé aux autorités. Le retard intervenu en degré d’appel serait également dû à un encombrement passager du rôle de la cour d’appel de Bruxelles. Toutefois, les mesures nécessaires pour résorber cet arriéré auraient été prises. A. Période à prendre en considération
18.La période à considérer a débuté le 25 octobre 1991 avec la saisine du tribunal de première instance et s’est terminée le 22 mars 2001 avec l’arrêt de la cour d’appel. Elle a donc duré près de neuf ans et cinq mois pour deux instances. B. Caractère raisonnable de la procédure
19.Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 19, CEDH 2000-IV, et Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
20.La Cour estime que l’affaire ne présentait pas de complexité. Quant au comportement de la requérante, elle rappelle que seules les lenteurs imputables aux autorités judiciaires compétentes peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention. En l’occurrence, même si les parties ont contribué à allonger la procédure en restant en défaut de conclure, le retard ainsi provoqué ne suffit pas à expliquer la longueur de la procédure.
21.En revanche, s’agissant du comportement des autorités judiciaires au niveau de la procédure d’appel, la Cour constate notamment que la requérante a demandé une fixation le 24 avril 1996 (paragraphe 11 ci-dessus), que l’affaire s’est trouvée en état le 20 janvier 1997 (paragraphe 11 ci-dessus) et que la cause a finalement été plaidée le 15 juin 2000 (paragraphe 14 ci-dessus), suite à l’annulation de l’audience du 1 er décembre 1997. Plus particulièrement, près de trois années et cinq mois se sont écoulés entre le 20 janvier 1997, date où l’affaire s’est trouvée en état et le 15 juin 2000, date à laquelle l’audience de plaidoiries s’est tenue (paragraphe 14 ci-dessus). A la lumière des arrêts récemment rendus en la matière contre l’Etat belge (voir, entre autres, Dautel c. Belgique , n o 50855/99, 30 janvier 2003, Gökce et autres c. Belgique , n o 50624/99, 30 janvier 2003, Lefebvre c. Belgique , n o 49546/99, 15 novembre 2002, S.A. Sitram c. Belgique , n o 49495/99, 15 novembre 2002, et Willekens c. Belgique , n o 50859/99, 24 avril 2003), la Cour est d’avis qu’aucune explication pertinente de ce délai pendant lequel la procédure a stagné n’a été fournie par le Gouvernement. A cet égard, la Cour rappelle qu’il est de jurisprudence constante que l’encombrement chronique du rôle d’une juridiction ne constitue pas une explication valable (voir Probstmeier c. Allemagne , arrêt du 1 er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, p. 1138, § 64). En effet, l’article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir Portington c. Grèce , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2633, § 33).
22.Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause de la requérante n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.
23. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
24.Le conseil de la requérante n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable après la décision sur la recevabilité bien que, dans la lettre qui lui a été adressée le 11 mai 2001, son attention fût attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné l’absence de réponse dans les délais fixés à la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article 41 de la Convention ( Willekens , précité, § 27) . PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juillet 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Christos Rozakis Greffier adjoint Président