SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL BLOMMEN c. BELGIA (solicitarea nr. 47265/99) HOTĂRÂREA (Radiation) STRASBURG 22 decembrie 2004 DEFINIF 22/03/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă În cauza Blommen c. Belgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele meu, Tulkens Botoutarova Steiner dnii Hajiyev Spielmann S.E.
Jebens, judecători și al dlui S. Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 decembrie 2004, Rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedura A la originea cauzei se află o cerere (n 47265/99) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și al cărei resortisant al acestui stat, La 3 septembrie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor la libertăți fundamentale și a drepturilor la liberă circulație, reclamanta este reprezentată de domnul A. Borgers, avocat la Lummen. Guvernul belgian ( În conformitate cu art. 6 alineatul (1) și art. 14 din Convenție, reclamantul se plângea de respingerea cererii sale de asistență judiciară pentru a se pronunța într-o procedură de divorț.
Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 Convenției [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Printr-o decizie din 9 iulie 2002, Curtea a prezentat cererea guvernului pârât care a prezentat observații cu privire la admisibilitate și la temeinicie la 6 septembrie 2002. În februarie 2003, Curtea ar putea concluziona că reclamanta avea mai mult interes în menținerea cererii sale.
Prin scrisoarea din 27 februarie 2003, recurenta a precizat, fără altă explicație, că aceasta intenționa să își mențină cererea. Printr-o decizie din 6 aprilie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. Prin scrisorile din 8 aprilie 2004, grefierul secțiunii a informat părțile cu privire la decizia din 6 aprilie 2004 și le-a invitat să prezinte, în termen de 14 iunie 2004, eventualele observații pe motive întemeiate și propuneri de soluționare amiabilă. Guvernul a interogat Curtea cu privire la un eventual regulament amiabil, prin scrisoarea din 7 mai 2004, la care a fost răspuns la 7 iunie 2004. La 7 iunie 2004, reclamantei i s-au transmis copii ale acestor două scrisori, la 7 iunie 2004, care nu a răspuns.
Prin scrisoarea din 13 iulie 2004, Guvernul a solicitat Curții să îi comunice cererea de satisfacție echitabilă a reclamantei. Ca urmare a acestei cereri, modulul a informat recurenta, printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire din 22 iulie 2004, că termenul acordat pentru depunerea cererii sale de satisfacție echitabilă a fost scadent și a atras atenția asupra faptului că, în aceste circumstanțe, Curtea ar putea să șteargă cererea sa din rolul său. 10. La 12 februarie 1992, reclamanta a depus o cerere de divorț pentru o insultă gravă a soțului ei 13. Tribunalul de Primă Instanță din Hasselt a pronunțat două hotărâri interlocutoare, la 19 ianuarie 1993 și, respectiv, la 10 mai 1994. Prin hotărârea din 18 octombrie 1994, tribunalul a considerat că acțiunea era oprită pe motiv că soții erau împăcați de faptele care ar fi putut autoriza acțiunea în divorț.
La 17 mai 1995, reclamanta a făcut apel la aceste trei hotărâri 14. Între timp, la 20 ianuarie 1995, recurenta a introdus în fața Tribunalului de Primă Instanță din Hasselt o a doua cerere de divorț, pe baza unor noi fapte. printr-o hotărâre din 23 ianuarie 1996, instanța pronunțase divorțul în fața soțului reclamantei. La 21 aprilie 1998, instanța de judecată din cauza recursului la cele trei hotărâri (punctul 13 de mai sus). După ce a menționat că un divorț nu putea fi acordat a doua oară la cererea aceleiași persoane, aceasta a declarat cererea reclamantei inițiale fără obiect, considerând că aceasta pretindea în mod eronat că are un interes în continuarea primei proceduri. Instanța de apel a declarat, pe de altă parte, o cerere reconvențională a soțului pentru apel nesăbuit și jignitor și a condamnat reclamanta să îi plătească suma de 25 000 de franci belgieni (BEF) și cheltuielile de judecată.
16. Recurenta, care dorea să se încaseze împotriva acestei hotărâri, a fost obligată să acorde asistență judiciară. La 27 iulie 1998, biroul de asistență judiciară din apropierea Curții de Casație, care nu a făcut uz de posibilitatea pe care i-a oferit-o practica de a adresa un aviz din partea unui avocat din apropierea Curții de Casație, a respins cererea pe motiv că revendicarea nu părea corectă. februarie 2003 constată că aceasta nu a răspuns cererilor formulate de modul prin diverse scrisori, printre care și cele din 13 iulie 2004 care țin seama de avertismentul că cererea sa ar putea fi retrasă din rol (punctele 6-9 de mai jos).
Curtea consideră, având în vedere atitudinea recurentei, că aceasta din urmă nu mai intenționează să mențină cererea, în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție și că, prin urmare, continuarea examinării cererii nu mai este justificată (Liuba c. România, nr 31166/96, 29 iulie 2003). 20. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția n În această privință, Comisia reamintește că mai multe litigii anterioare au condus la controlul problemei refuzului de a acorda asistență judiciară pentru a se putea ocupa de casare (a se vedea în special Aerts c. Belgia, Hotărârea din 30 iulie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998-V Gnahoré c. Franța, nr. 401/98, § 41, CEDH 2000-IX Del Sol c. Franța, n 46800/99, § 23, CEDH 2002-II Debeffe c. Belgia (dec.), nr. 64612/01, 9 iulie 2002 și Vogl c. Germania (dec.), nr. 5863/01, 5 decembrie 2002). 21. Prin urmare, este necesar să se șteargă cauza de la rol.
PE CES DE LA CURȚA, ÎN L Președintele
AFFAIRE BLOMMEN c. BELGIQUE (Requête n o 47265/99) ARRÊT (Radiation) STRASBOURG 22 décembre 2004 DÉFINITIF 22/03/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme . En l’affaire Blommen c. Belgique, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M mes F. Tulkens , S. Botoucharova , E. Steiner , MM. K. Hajiyev , D. Spielmann , S.E. Jebens, juges , et de M. S. Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 décembre 2004, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 47265/99) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Marijke Blommen (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 3 septembre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante est représentée par M e A. Borgers, avocat à Lummen. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au ministère de la Justice.
3.La requérante se plaignait, sur le terrain des articles 6 § 1 et 14 de la Convention, du rejet de sa demande d’aide juridictionnelle pour se pourvoir en cassation dans une procédure en divorce.
4.La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).
5.La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.Par une décision du 9 juillet 2002, la Cour a porté la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur qui a déposé des observations sur la recevabilité et le bien-fondé le 6 septembre 2002. La requérante n’ayant pas présenté d’observations dans le délai qui lui était imparti, ni sollicité de prorogation de ce délai, le greffier de la section l’a informée le 7 février 2003 que la Cour pourrait en conclure que la requérante n’avait plus d’intérêt au maintien de sa requête. Par lettre du 27 février 2003, la requérante a, sans autre explication, spécifié qu’elle entendait maintenir sa requête.
7.Par une décision du 6 avril 2004, la Cour a déclaré la requête recevable. Par lettres du 8 avril 2004, le greffier de la section a informé les parties de la décision du 6 avril 2004 et les a invité à soumettre dans un délai échéant le 14 juin 2004 leurs éventuelles observations sur le bien ‑ fondé et propositions de règlement amiable.
8.Le Gouvernement a interrogé la Cour à propos d’un éventuel règlement amiable, par lettre du 7 mai 2004 à laquelle il a été répondu le 7 juin 2004. Des copies de ces deux lettres ont été transmises à la requérante le 7 juin 2004 qui n’a pas réagi.
9.Par lettre du 13 juillet 2004, Le Gouvernement a demandé à la Cour de lui communiquer l’éventuelle demande de satisfaction équitable de la requérante. Du fait de cette demande, le Greffe a informé la requérante, par lettre recommandée avec accusé de réception du 22 juillet 2004, que le délai imparti pour la présentation de sa demande de satisfaction équitable était échu et a attiré son attention sur le fait que, dans ces circonstances, la Cour pourrait rayer sa requête du rôle.
10.Aucune réponse n’a été fournie par la requérante, dont le dernier courrier remonte au 27 février 2003. EN FAIT
11.La requérante est née en 1961 et réside à Lummen.
12.Le 12 février 1992, la requérante introduisit une requête en divorce pour injure grave de son mari.
13.Le tribunal de première instance de Hasselt prononça deux jugements interlocutoires, respectivement les 19 janvier 1993 et 10 mai 1994. Par un jugement du 18 octobre 1994, le tribunal estima que l’action était éteinte au motif que les époux s’étaient réconciliés depuis les faits qui auraient pu autoriser l’action en divorce. Le 17 mai 1995, la requérante fit appel de ces trois jugements.
14.Entre-temps, le 20 janvier 1995, la requérante avait introduit devant le tribunal de première instance de Hasselt une seconde requête en divorce, se fondant sur de nouveaux faits. Par un jugement du 23 janvier 1996, le tribunal prononça le divorce aux torts du mari de la requérante.
15.Le 21 avril 1998, la cour d’appel d’Anvers rendit sa décision sur appel contre les trois jugements (paragraphe 13 ci-dessus). Après avoir relevé qu’un divorce ne pouvait être accordé une deuxième fois à la demande de la même personne, elle déclara l’appel de la requérante initiale sans objet en estimant que celle-ci prétendait à tort avoir intérêt à la poursuite de la première procédure. La cour d’appel déclara par contre fondée une demande reconventionnelle du mari pour appel téméraire et vexatoire et condamna la requérante à lui payer la somme de 25 000 francs belges (BEF) ainsi que les frais d’appel.
16.La requérante, qui souhaitait se pourvoir en cassation contre cet arrêt, demanda l’octroi de l’assistance judiciaire.
17.Le 27 juillet 1998, le bureau d’assistance judiciaire près la Cour de cassation, qui n’avait pas fait usage de la possibilité que lui offrait la pratique de solliciter l’avis d’un avocat près la Cour de cassation, rejeta la demande au motif que la prétention ne paraissait pas juste. EN DROIT
18.La Cour qui n’a plus de nouvelles de la requérante depuis le 23 février 2003 observe que celle-ci n’a pas répondu aux demandes faites par le Greffe par divers courriers, dont en dernier lieu celui du 13 juillet 2004 qui contenait l’avertissement que sa requête pourrait être rayée du rôle (paragraphes 6 à 9 ci-dessous).
19.La Cour considère, compte tenu de l’attitude de la requérante, que celle-ci n’entend plus maintenir la requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention et que, dès lors, la poursuite de l’examen de la requête ne se justifie plus ( Liuba c. Roumanie , n o 31166/96, 29 juillet 2003).
20.La Cour estime, par ailleurs, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. A ce sujet, elle rappelle que plusieurs litiges antérieurs l’ont conduite à contrôler la question du refus d’assistance judiciaire pour se pourvoir en cassation (voir notamment Aerts c. Belgique , arrêt du 30 juillet 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-V ; Gnahoré c. France , n o 40031/98, § 41, CEDH 2000-IX ; Del Sol c. France , n o 46800/99, § 23, CEDH 2002-II ; Debeffe c. Belgique (déc.), n o 64612/01, 9 juillet 2002 et Vogl c. Allemagne (déc.), n o 5863/01, 5 décembre 2002).
21.Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Décide de rayer l’affaire du rôle. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 décembre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président