- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 29 iulie 2004
- Stat pârât
- BEL
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Rouard împotriva Belgiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 1 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL c. BELGIA (solicitarea nr. 52230/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 iulie 2004 DEFINITIVF 29/10/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Rouard c. Belgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L.
Rozakis Președintele Lorenzen Bonello me Tulkens Vajić Steiner Hajiyev, judecători și al dlui S. Quesada, grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 iulie 2004, a fost adoptat la această dată, la originea cauzei se află o cerere (n 52230/99) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și a cărei resortisantă a acestui stat, M Marie-Jeane Rouard ( reclamanta a sesizat Curtea la data de 11 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale (inclusiv Convenia privind dreptul omului). Recurenta este reprezentată în fața Curții de către domnul George de Kerchove, avocat la Bruxelles. (art. 52 alineatul) este reprezentat de agentul său, Claude Debruulle, director general la Ministerul Justiției.
Invocând art. 6 din Convenție, recurenta declară că durata procedurii civile la care a fost parte a încălcat principiul termenului rezonabil. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 alineatul (1)). 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 3 mai 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel reformulată [art. 52 alineatul (1) ], nici consiliul recurentei, nici instanța nu au prezentat observații scrise suplimentare cu privire la fondul cauzei (art. 59 alineatul (1) ] (art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură).
1 din regulament).De asemenea, primul nu a prezentat, în termenul stabilit, pretențiile în temeiul art. 41 din Convenție. DEFINIȚIE, la 21 februarie 1990, reclamanta a fost victima unui accident de circulație care l-a afectat grav și a cărui răspundere a fost contestată de părțile adverse. Printr-un citat din 20 martie 1991, cauza a fost introdusă în fața Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles. aprilie 1991 cauza a fost retrimisă rolului pentru a permite părților să încheie. Cele mai recente concluzii au fost depuse la 12 martie 1993. printr-o hotărâre din 28 februarie 1994, Tribunalul statua asupra responsabilităilor și desemnează un expert în vederea examinării reclamantei.
10. La 13 aprilie 1994, compania de asigurări din una dintre părțile implicate în accidentul de mașină a pus la dispoziție un ordin judecătoresc, iar reclamanta a urmat-o la 28 aprilie 1994. Recurenta și-a prezentat concluziile la 10 noiembrie 1995. Unele dintre inamiții au făcut același lucru. Unele dintre părțile rămase nu au ajuns la o concluzie, reclamanta a prezentat data de 1 martie 1996 o cerere de stabilire a termenelor. Printr-o ordonanță din 22 aprilie 1996, instanța de apel de la Bruxelles a stabilit termenele pentru încheierea și stabilirea sonda la 7 noiembrie 1997. Părțile au respectat termenele stabilite de instanța de apel. 12. Printr-o scrisoare din 24 septembrie 1997, grefa tribunalului de apel a demisionat la ședința din 7 noiembrie 1997 din cauza intervenției legii din 9 iulie 1997 care conținea măsuri în vederea resorbării curților judiciare.
La această scrisoare, grefa instanței a inclus o anexă care explică faptul că instanța se afla de mult timp în fața unor probleme de cadru importante. La 19 mai 1998, cauza a fost atribuită unei liste de așteptare a unei camere suplimentare, data la care aceasta a luat poziție pe listă. 13. Printr-o scrisoare din 22 iunie 1999, grefa a anunțat stabilirea pentru pledoarii în ședința din 21 octombrie 1999. L Recurenta susține că durata procedurii, în special cea a procedurii de recurs, a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 15. Pentru reclamantă, trebuie să se constate că măsurile luate de guvern pentru a elimina prejudiciul s-au dovedit a fi deosebit de ineficiente.
La Cauza ar fi de o complexitate relativă, deoarece numai patru autoturisme au fost implicate în accidentul de circulație, celelalte părți fiind părți civile. A fost important pentru că, având în vedere prejudiciile suferite ca urmare a accidentului, sumele respective au fost considerabile. În ceea ce privește această teză, care se referă, printre altele, la faptul că cauza prezenta o anumită complexitate din cauza, pe de o parte, a numărului de părți și, pe de altă parte, din cauza faptului că responsabilitatea pentru accident a fost în cauză. Recurenta nu ar fi demonstrat nici partea din litigiu. Din 27 mai 1994, data introducerii acțiunii în grad de apel, la 1 În martie 1996, data depunerii de către reclamant a unei cereri de planificare a termenelor, părțile ar fi permis să doarmă timp de aproape doi ani.
O astfel de întârziere nu ar putea fi imputată autorităților. Cu toate acestea, s-ar fi luat măsurile necesare pentru a remedia această întârziere. Perioada care trebuie luată în considerare 17. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 martie 1991 cu sesizarea instanței de primă instanță și se încheie la 29 iunie 2000 cu încetarea instanței judecătorești și, prin urmare, a durat puțin mai mult de nouă ani și trei luni pentru două instanțe. 18. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se desfășoară o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și dreptul la litigiul pentru la … 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, și Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII.
19. Curtea consideră că cauza nu prezenta o complexitate specială. În ceea ce privește comportamentul recurentei, aceasta amintește că numai lentorii imputabili autorităților judiciare competente pot determina o depășire a termenului rezonabil contrar convenției. În acest sens, chiar dacă unele părți au contribuit la prelungirea procedurii prin faptul că nu au ajuns la o concluzie, întârzierea cauzată de această întârziere nu este suficientă pentru a explica durata procedurii.
20. În schimb, în ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare la nivelul procedurii de recurs, Curtea constată că reclamanta a solicitat stabilirea unei landuri la data de 1 martie 1996 (punctul 11 de mai sus) și că cauza a fost în cele din urmă invocată la 21 octombrie 1999 (punctul 13 de mai sus); în special, aceasta arată că mai mult de doi ani au trecut între anularea, la data de 24 septembrie 1997, a lanului stabilit inițial la 7 noiembrie 1997 (punctul 12 de mai sus) și organizarea acesteia la 21 octombrie 1999. Având în vedere recentele hotărâri pronunțate în acest domeniu împotriva statului belgian (a se vedea, printre altele, Daleur c. Belgia 50855/99, 30 ianuarie 2003, Gökce și alții c. Belgia, n 50624/99, 30 ianuarie 2003, Lefebvre c. Belgia, n 49546/99, 15 noiembrie 2002, S.A.
Sitram c. Belgia, n 49495/99, 15 noiembrie 2002 și Willekens c. Belgia, 50859/99, 24 aprilie 2003), Curtea este de acord cu faptul că mai mult decât atât, nicio explicație pertinentă a acestui termen în cursul căruia procedura a stagnat nu a fost furnizată de guvern.
În această privință, Curtea reamintește că este de jurisprudență constantă că înălțimea cronică a rolului unei instanțe nu constituie o explicație valabilă (a se vedea Probstmeier c. Germania, Hotărârea din 1 iulie 1997, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1138, punctul 64. Într-adevăr, art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (a se vedea Portington c. Grecia, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2633, punctul 33) 21. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că cauza recurentei nu a fost ascultată într-un termen rezonabil.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 22. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: imprejmuiește pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 23. Consiliul recurentei nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisoarea care i-a fost adresată la 11 mai 2001, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul.
Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se dea o sumă în temeiul articolului 41 din Convenție ( Willekens, citată anterior, alineatul 27). DE CES , CURTEA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 din Convenție.Facut în franceză și apoi comunicat în scris 29 iulie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Christos Rozakis Modulul Președinte adjunct
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE ROUARD c. BELGIQUE (Requête n o 52230/99) ARRÊT STRASBOURG 29 juillet 2004 DÉFINITIF 29/10/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Rouard c. Belgique, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , M mes F. Tulkens , N. Vajić , E. Steiner , M. K. Hajiyev, juges , et de M. S. Quesada, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2004, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 52230/99) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Marie-Jeanne Rouard (« la requérante »), a saisi la Cour le 11 juin 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
La requérante est représentée devant la Cour par M e George de Kerchove, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au ministère de la Justice.
Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante allègue que la durée de la procédure civile à laquelle elle a été partie a méconnu le principe du délai raisonnable.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
Par une décision du 3 mai 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
Ni le conseil de la requérante ni le Gouvernement n’ont déposé des observations écrites complémentaires sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). Le premier n’a pas non plus présenté dans le délai imparti des prétentions au titre de l’article 41 de la Convention. EN FAIT
Le 21 février 1990, la requérante fut victime d’un accident de la circulation qui l’a gravement handicapée et dont la responsabilité fut contestée par les parties adverses.
Par une citation du 20 mars 1991, l’affaire fut introduite devant le tribunal de première instance de Bruxelles. A l’audience d’introduction du 10 avril 1991, l’affaire fut renvoyée au rôle afin de permettre aux parties de conclure. Les dernières conclusions furent déposées le 12 mars 1993. Par un jugement du 28 février 1994, le tribunal statua sur les responsabilités et désigna un expert afin d’examiner la requérante.
Le 13 avril 1994, la compagnie d’assurances d’une des parties impliquées dans l’accident déposa une requête d’appel. La requérante la suivit le 28 avril 1994. L’affaire fut introduite à l’audience du 27 mai 1994 et renvoyée au rôle.
La requérante déposa ses conclusions d’appel le 10 novembre 1995. Certains des intimés firent de même. Certaines parties restant en défaut de conclure, la requérante déposa le 1 er mars 1996 une requête en fixation des délais. Par une ordonnance du 22 avril 1996, la cour d’appel de Bruxelles aménagea des délais pour conclure et fixa l’audience au 7 novembre 1997. Les parties respectèrent les délais fixés par la cour d’appel.
Par une lettre du 24 septembre 1997, le greffe de la cour d’appel décommanda l’audience du 7 novembre 1997 en raison de l’intervention de la loi du 9 juillet 1997 contenant des mesures en vue de résorber l’arriéré judiciaire dans les cours d’appel. A cette lettre, le greffe de la cour joignit une annexe expliquant que la cour se trouvait confrontée depuis longtemps à d’importants problèmes de cadre. Le 19 mai 1998, l’affaire fut attribuée à une liste d’attente d’une chambre supplémentaire, date à laquelle elle prit rang sur la liste.
Par une lettre du 22 juin 1999, le greffe annonça la fixation pour plaidoiries à l’audience du 21 octobre 1999. L’audience se tint à la date prévue et l’affaire fut mise en délibéré. La cour d’appel prononça son arrêt le 29 juin 2000. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
14. La requérante allègue que la durée de la procédure, en particulier celle d’appel, a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu à l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Pour la requérante, force est de constater que les mesures prises par le Gouvernement pour résorber l’arriéré se sont révélées particulièrement inefficaces. L’affaire serait d’une complexité relative puisque quatre voitures seulement étaient impliquées dans l’accident de circulation, les autres parties étant partie civile. L’enjeu était important car, compte tenu des préjudices subis en raison de l’accident, les sommes concernées étaient considérables.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse, relevant entre autres que l’affaire présentait une certaine complexité en raison, d’une part, du nombre des parties et, d’autre part, du fait que la responsabilité de l’accident se trouvait en cause. La requérante n’aurait pas non plus démontré l’enjeu de l’affaire. Du 27 mai 1994, date de l’introduction de l’action en degré d’appel, au 1 er mars 1996, date du dépôt par la requérante d’une demande en aménagement de délais, les parties auraient laissé dormir l’affaire pendant près de deux ans. Un tel retard ne pourrait être imputé aux autorités. Le retard intervenu en degré d’appel serait également dû à un encombrement passager du rôle de la cour d’appel de Bruxelles. Toutefois, les mesures nécessaires pour résorber cet arriéré auraient été prises. A. Période à prendre en considération
La période à considérer a débuté le 20 mars 1991 avec la saisine du tribunal de première instance et s’est terminée le 29 juin 2000 avec l’arrêt de la cour d’appel. Elle a donc duré un peu plus de neuf ans et trois mois pour deux instances. B. Caractère raisonnable de la procédure
Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 19, CEDH 2000-IV, et Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
La Cour estime que l’affaire ne présentait pas de complexité particulière. Quant au comportement de la requérante, elle rappelle que seules les lenteurs imputables aux autorités judiciaires compétentes peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention. En l’occurrence, même si certaines parties ont contribué à allonger la procédure en restant en défaut de conclure, le retard ainsi provoqué ne suffit pas à expliquer la longueur de la procédure.
En revanche, s’agissant du comportement des autorités judiciaires au niveau de la procédure d’appel, la Cour constate que la requérante a demandé une fixation de l’audience le 1 er mars 1996 (paragraphe 11 ci-dessus) et que l’affaire a finalement été plaidée le 21 octobre 1999 (paragraphe 13 ci-dessus). Plus particulièrement, elle relève que plus de deux années se sont écoulées entre l’annulation, en date du 24 septembre 1997, de l’audience initialement fixée au 7 novembre 1997 (paragraphe 12 ci-dessus) et la tenue de celle-ci le 21 octobre 1999. A la lumière des arrêts récemment rendus en la matière contre l’Etat belge (voir, entre autres, Dautel c. Belgique , n o 50855/99, 30 janvier 2003, Gökce et autres c. Belgique , n o 50624/99, 30 janvier 2003, Lefebvre c. Belgique , n o 49546/99, 15 novembre 2002, S.A. Sitram c. Belgique , n o 49495/99, 15 novembre 2002, et Willekens c. Belgique , n o 50859/99, 24 avril 2003), la Cour est d’avis qu’aucune explication pertinente de ce délai pendant lequel la procédure a stagné n’a été fournie par le Gouvernement. A cet égard, la Cour rappelle qu’il est de jurisprudence constante que l’encombrement chronique du rôle d’une juridiction ne constitue pas une explication valable (voir Probstmeier c. Allemagne , arrêt du 1 er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, p. 1138, § 64). En effet, l’article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir Portington c. Grèce , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2633, § 33)
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause de la requérante n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
22. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
Le conseil de la requérante n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable après la décision sur la recevabilité bien que, dans la lettre qui lui a été adressée le 11 mai 2001, son attention fût attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné l’absence de réponse dans les délais fixés à la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article 41 de la Convention ( Willekens , précité, § 27). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juillet 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Christos Rozakis Greffier adjoint Président