În cauza Oval c. Belgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii Bonello Levits Botoutarova Kovler Steiner judecători și al dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 24 octombrie 2002, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 49794/99) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și a cărei societate cu răspundere limitată, Oval S.P.R.L. ( reclamanta, care își are sediul la Bruxelles, a sesizat Curtea la 11 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Tribunalul a invocat art. 6 din Convenție, argumentând că procedura civilă la care este parte a avut o durată excesivă. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 3 mai 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 6 iulie 2001, recurenta a prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură] și a formulat o cerere de satisfacție echitabilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. În martie 1993, recurenta a numit în fața Tribunalului de Comerț din Bruxelles o societate germană pentru motivul că aceasta din urmă ar fi încălcat fără preaviz concesiunea exclusivă de vânzare a tapetului pe care i-a acordat-o și a solicitat o despăgubire de 10 000 000 de franci belgieni (BEF), adică 247 893,52 EUR (EUR) pentru prejudiciul suferit. În ședința din 8 aprilie 1993, cauza a fost retrimisă la rol. La 6 octombrie 1993, societatea germană și-a prezentat concluziile, reclamanta le-a comunicat pe ale sale la 4 martie 1994. Societatea germană a răspuns la aceasta la 3 noiembrie 1994. În iulie 1995, Tribunalul de Comerț din Bruxelles a acceptat cererea recurentei și a desemnat un expert însărcinat cu evaluarea valorii prejudiciului suferit. La 13 noiembrie 1995, înainte de punerea în aplicare a acestei expertize, concedentul a făcut apel la această hotărâre. La ședința din 14 decembrie 1995, cazul a fost retrimis la rol. ianuarie 1997 și societatea germană în februarie și mai 1997. La 11 iunie 1997, părțile, după punerea în aplicare a cauzei, au solicitat stabilirea acesteia. La 25 iunie 1997, grefa Curții de Apel a informat recurenta că ședința a fost stabilită la 29 martie 1999. La 23 martie 1998, a anulat această dată explicând că, în temeiul legii din 9 martie 1998, iulie 1997 privind măsurile de soluționare a întârzierii judiciare în instanțele de apel, cauza sa a fost atribuită noilor camere suplimentare create prin această lege. 10. Ca răspuns la o cerere din partea avocatului reclamantei din 29 Martie 1999, grefa Curții de Apel a răspuns la 30 martie 1999 că trebuia să se țină seama de o perioadă de așteptare de aproximativ 28 de luni. La 31 iulie 2002, ședința nu era încă stabilită. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 11. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. În ceea ce privește comportamentul recurentei, guvernul subliniază că, la nivelul cererii, părțile au făcut schimb de concluzii timp de doi ani. noiembrie 1995 la 11 iunie 1997 mai întâi, înainte de a solicita o fixare. În ceea ce privește întârzierea care a avut loc în rezolvarea cazului, aceasta ar fi cauzată de o congestionare trecătoare a rolului Curții de Apel de la Bruxelles. Cu toate acestea, s-ar fi luat măsuri importante pentru a reduce numărul de cauze pendinte, pentru a evita noi întârzieri în tratarea cauzelor și pentru a îmbunătăți astfel eficiența justiției; prin urmare, guvernul ar fi făcut eforturile necesare pentru a elimina întârzierile. Perioada care trebuie luată în considerare 13. martie 1993 și cazul este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Apel de la Bruxelles. 14. Prin urmare, a durat deja aproape nouă ani și opt luni. Caracterul rezonabil al procedurii 15. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre altele, Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 16. Curtea consideră că cauza nu prezenta o complexitate deosebită. În ceea ce privește comportamentul recurentei, din dosar nu reiese că aceasta a provocat întârzieri notabile. 17. Pe de altă parte, în ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea constată că, în primă instanță, cauza nu a putut fi invocată decât la 13 iunie 1995, în timp ce ultimele concluzii au fost schimbate la 3 noiembrie 1994, adică cu șapte luni înainte. În recurs, cauza este în măsură să fie invocată începând cu 17 iunie 1997. martie 1999, în urma avizului de fixare notificat părților la 25 iunie 1997, dar ca urmare a intrării în vigoare a legii din 9 iulie 1997 pentru eliminarea întârzierii judiciare, această cauză a fost încredințată unei camere suplimentare și plasată pe o listă de așteptare. Până în prezent, recurentei nu i s-ar fi comunicat nicio dată de pledoarii. De la cererea de stabilire, a trecut o perioadă de peste cinci ani și patru luni. Nu a fost furnizată nicio explicație pertinentă a acestui termen de către guvern. În jurisprudența constantă, congestionarea cronică a rolului unei instanțe nu constituie o explicație valabilă (a se vedea Hotărârea Probstmeier c. Germania din 1 iulie 1997, Rec. art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (a se vedea Hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Rec. 1998-VI, p. 2633, punctul 33. Având în vedere comportamentul autorităților competente și având în vedere circumstanțele cazului, Curtea consideră că nu se poate considera că o durată de aproape nouă ani și opt luni nu poate fi considerată ca fiind rezonabilă pentru o procedură pendinte. 18. Curtea concluzionează că cauza recurentei nu a fost audiată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 19. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prin urmare, Comisia consideră că măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. În ceea ce privește guvernul, în măsura în care nu s-a pronunțat nicio hotărâre în prezent, Curtea nu poate aduce atingere întrebării dacă repararea care va fi eventual acordată de Curtea de Apel de la Bruxelles va șterge integral sau nu consecințele posibilei încălcări a articolului 6 alin. (1) din Convenție. În aceste circumstanțe, constatarea unei încălcări a Convenției ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă în ceea ce privește prejudiciul moral. 22. Curtea consideră că prelungirea procedurii dincolo de termenul rezonabil a cauzat, fără îndoială, recurentei un prejudiciu moral care justifică acordarea unei indemnizații. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 23. Pentru nevoile cererii în fața Curții, recurenta solicită 120 000 BEF, adică 2 974,72 EUR, reprezentând cheltuielile și onorariile consultanței sale. La cerere se anexează o situație detaliată a acestor cheltuieli și onorarii, care acoperă toate sarcinile îndeplinite (depunere a cererii, memoriul privind admisibilitatea, memoriul privind fondul și prejudiciul etc.). Guvernul consideră că situația provizorie a cheltuielilor și a onorariilor prezentate de recurentă în sprijinul cererii sale nu permite Curții să se pronunțe cu privire la caracterul său rezonabil sau nu, având în vedere lipsa unei înregistrări a orelor consacrate dosarului de către consiliul recurentei 25. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34484/97, § 30, CEDO 1999 V. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile amintite, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată și acordarea acesteia recurentei. Interese moratoriu 26. Curtea consideră că rata dobânzii moratorii care trebuie plătită pe sumele datorate exprimate în euro trebuie să se bazeze pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 7 2002/9381 EUR (șapte mii patru sute treizeci și șase de euro și 90 de cenți) pentru daune morale și 2 974,72 EUR (două mii nouă sute șaptezeci și patru de euro și șaptezeci și doi de cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plată. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 noiembrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Premier Președinte
PREMIÈRE SECTION
OVAL S.P.R.L. c. BELGIQUE
(Requête n
o
49794/99)
ARRÊT
15 novembre 2002
15/02/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Oval c. Belgique,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
G.
Bonello
,
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
49794/99) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont une société à responsabilité limitée, Oval
la requérante
»), qui a son siège à Bruxelles, a saisi la Cour le 11 juin 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante, agissant par l'intermédiaire de son gérant et propriétaire, M.
J.
‑
e
Marc Libert, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au ministère de la Justice.
3.
Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante alléguait que la procédure civile à laquelle elle est partie a connu une durée excessive.
4.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article
26 § 1 du règlement.
5.
Par une décision du 3 mai 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
6.
Le 6 juillet 2001, la requérante a déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement) et a formulé une demande de satisfaction équitable. Le Gouvernement a fait parvenir ses observations sur cette dernière demande.
7.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Par citation du 1
er
mars 1993, la requérante assigna devant le tribunal de commerce de Bruxelles une société allemande au motif que cette dernière aurait sans préavis rompu la concession exclusive de vente de papier peint qu'elle lui avait concédée. Elle demandait une indemnisation de 10
000
000
francs belges (BEF), soit 247
893,52 euros (EUR), au titre du préjudice subi. A l'audience du 8 avril 1993, l'affaire fut renvoyée au rôle. Le 6 octobre 1993, la société allemande déposa ses conclusions, la requérante communiqua les siennes le 4 mars 1994. La société allemande y répliqua le 3 novembre 1994. Par un jugement avant dire droit du 12
juillet 1995, le tribunal de commerce de Bruxelles fit droit à la demande de la requérante et désigna un expert chargé d'évaluer le montant du préjudice qu'elle avait subi.
9.
Le 13 novembre 1995, avant que cette expertise n'ait été mise en œuvre, le concédant fit appel de ce jugement. A l'audience du 14
décembre 1995, l'affaire fut renvoyée au rôle. La requérante conclut en appel le 29
janvier 1997 et la société allemande en février et mai 1997. Le 11
juin 1997, les parties, après la mise en état de l'affaire, demandèrent la fixation de celle-ci. Le 25 juin 1997, le greffe de la cour d'appel informa la requérante que l'audience était fixée au 29 mars 1999. Le 23
mars 1998, il décommanda cette date en expliquant qu'en vertu de la loi du 9
juillet 1997 concernant des mesures en vue de résorber l'arriéré judiciaire dans les cours d'appel, son affaire avait été attribuée aux nouvelles chambres complémentaires créées par cette loi.
10.
En réponse à une demande de l'avocat de la requérante du 29
mars 1999, le greffe de la cour d'appel répondit le 30 mars 1999 qu'il fallait tenir compte d'une période d'attente d'environ 28 mois. Au 31 juillet 2002, l'audience n'était pas encore fixée.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu à l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
12.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et constate que l'enjeu de l'affaire à la base de la requête est peu important puisque l'action viserait à obtenir un dédommagement purement pécuniaire. S'agissant du comportement de la requérante, le Gouvernement relève que, au niveau de l'appel, les parties ont échangé des conclusions pendant deux ans – du 13
novembre 1995 au 11 juin 1997 – avant de demander une fixation. Quant au retard intervenu dans le traitement de l'affaire, il serait dû à un encombrement passager du rôle de la cour d'appel de Bruxelles. Toutefois, des mesures importantes auraient été prises afin de réduire le nombre d'affaires pendantes, d'éviter de nouveaux retards dans le traitement des affaires et d'améliorer ainsi l'efficacité de la justice. Le Gouvernement aurait donc fait les efforts nécessaires pour résorber l'arriéré.
A
Période à prendre en considération
13.
La période à considérer a débuté le 1
er
mars 1993 et l'affaire est à ce jour encore pendante devant la cour d'appel de Bruxelles.
14.
Elle a donc déjà duré près de neuf ans et huit mois.
B
Caractère raisonnable de la procédure
15.
Le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres,
Comingersoll c. Portugal
[GC], n
o
Frydlender c. France
[GC], n
o
16.
La Cour estime que l'affaire ne présentait pas de complexité particulière. Quant au comportement de la requérante, il ne ressort pas du dossier qu'elle ait provoqué des retards notables.
17.
En revanche, s'agissant du comportement des autorités judiciaires, la Cour observe qu'en première instance, l'affaire n'a pu être plaidée que le 13
juin 1995, alors que les dernières conclusions avaient été échangées le 3
novembre 1994, soit sept mois auparavant. En appel, l'affaire est en état d'être plaidée depuis le 17 juin 1997. L'affaire aurait dû être plaidée le 29
mars 1999, suivant l'avis de fixation notifié aux parties le 25 juin 1997, mais en raison de l'entrée en vigueur de la loi du 9 juillet 1997 pour résorber l'arriéré judiciaire, cette affaire a été confiée à une chambre supplémentaire et placée sur une liste d'attente. A ce jour, aucune date de plaidoiries n'aurait été communiquée à la requérante. Depuis la demande de fixation, une période de plus de cinq ans et quatre mois s'est écoulée. Aucune explication pertinente de ce délai n'a été fournie par le Gouvernement. Il est de jurisprudence constante que l'encombrement chronique du rôle d'une juridiction ne constitue pas une explication valable (voir l'arrêt Probstmeier c. Allemagne du 1
er
juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV, p. 1138, § 64). En effet, l'article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir l'arrêt Portington c. Grèce du 23 septembre 1998,
Recueil
1998-VI, p. 2633, § 33). Compte tenu du comportement des autorités compétentes et eu égard aux circonstances de l'espèce, la Cour estime que l'on ne saurait considérer comme «
raisonnable
» une durée de près de neuf ans et huit mois pour une procédure toujours pendante en appel.
18.
La Cour conclut que la cause de la requérante n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
19.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
20.
La requérante évalue à 300
000 BEF, soit 7
436,81 EUR, son dommage moral et souligne qu'il vise à la réparation du dommage subi du seul fait de la longueur de la procédure imputable à l'Etat belge. Elle n'entendrait nullement obtenir devant la Cour la réparation du dommage survenu à la suite de la rupture des relations contractuelles qui la liaient à une autre société.
21.
Pour le Gouvernement, dans la mesure où aucun arrêt n'est intervenu à l'heure actuelle, la Cour ne peut préjuger de la question de savoir si la réparation qui sera éventuellement octroyée par la cour d'appel de Bruxelles effacera ou non intégralement les conséquences de la violation éventuelle de l'article
6 § 1 de la Convention. Dans ces circonstances, la constatation d'une violation de la Convention constituerait en soi une satisfaction équitable au titre du dommage moral.
22.
La Cour estime que le prolongement de la procédure au-delà du délai raisonnable a sans nul doute causé à la requérante un tort moral justifiant l'octroi d'une indemnité. Elle lui alloue la somme sollicitée 7
B.
Frais et dépens
23.
Pour les besoins de la requête devant la Cour, la requérante sollicite 120
000
BEF, soit 2
974,72 EUR, représentant les frais et honoraires de son conseil. Un état détaillé de ces frais et honoraires, qui couvre l'ensemble des devoirs accomplis (dépôt de la requête, mémoire sur la recevabilité, mémoire sur le fond et sur le dommage, etc.) est joint à la demande.
24.
Le Gouvernement estime que l'état provisionnel des frais et honoraires produit par la requérante à l'appui de sa demande ne permet pas à la Cour de se prononcer sur son caractère raisonnable ou non, compte tenu de l'absence de relevé des heures consacrés au dossier par la conseil de la requérante.
25.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n
o
‑
V). Compte tenu des éléments en sa possession et des critères rappelés, la Cour estime raisonnable la somme demandée et l'accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
26.
La Cour considère que le taux des intérêts moratoires à payer sur les montants dus exprimés en euros doit être basé sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 §
2 de la Convention, 7
436,81
EUR (sept mille quatre cent trente-six euros et quatre-vingt-un centimes) pour dommage moral et 2
974,72 EUR (deux mille neuf cent soixante-quatorze euros et soixante-douze centimes) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
'
un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l
'
expiration dudit délai et jusqu
'
au versement.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
15 novembre 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président