În cauza Oren și Shoshan c. Belgia, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, poate fi supus unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și grefier de secțiune după ce a deliberat în camera Consiliului la 24 octombrie 2002, a adoptat hotărârea pe care a adoptat-o la această dată procedurală La originea cauzei (n 49332/99) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și dintre care doi resortisanți israelieni, Dan Oren și M Ruth Shoshan ( Pascal Vanderveeren, avocat la Bruxelles. Guvernul belgian ( 52 alineatul (1) din regulament.
În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 3 mai 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. Nici reclamanții, nici guvernul nu au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 10 mai 1993, reclamanții au fost citați în fața Tribunalului de Primă Instanță din Louvain de către societatea Obumex ca plată a soldului prețului lucrărilor pe care aceasta le-a efectuat la domiciliul lor.
Cazul a fost introdus în ședința din 3 iunie 1993 și trimis înapoi la rol. În urma unei cereri de fixare, cauza a fost chemată la ședința din 7 iunie 1993. aprilie 1994, când a fost retrimisă rolului în absența comparațiilor. După schimbul de concluzii, tribunalul a ținut o audiere la 20 iunie 1995. La 16 septembrie 1995, i-a condamnat pe solicitanți să plătească societății suma de 358 805 franci belgieni (BEF), adică 8 894,54 EUR (EUR), să majoreze dobânda cu 8% începând cu 23 decembrie 1992. 10. La 8 noiembrie 1995, reclamanții au depus o cerere în fața Curții de Apel de la Bruxelles. În decembrie 1995, cazul a fost retrimis la rol. La 7 martie 1996, ultimele concluzii au fost depuse.
Reclamanții au rămas în imposibilitatea de a semna o cerere comună de stabilire a unei date de pledoarie pe care partea pârâtă le-a adresat-o la 21 martie 1996, partea pârâtă a solicitat o fixare la 19 aprilie 1996. 11. La 10 septembrie 1996, Curtea de Apel a răspuns că cauza va fi stabilită cel mai devreme în aprilie 1999. La 25 aprilie 1997, Curtea a informat reclamanții că cauza va fi invocată la 26 aprilie 1999. 12. La 13 ianuarie 1998, Curtea de Apel a anulat ședința prevăzută fără a stabili o nouă dată. La scrisoarea sa a fost atașată o scrisoare-tip care indica probleme de cadru importante La data de 2 mai 2001, Curtea de Apel și-a ținut audierea și, la 27 iunie 2001, a pronunțat hotărârea.
CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE14, reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 15. Guvernul se opune acestei afirmații și constată că miza cauzei pe baza cererii este mică.
Întârzierea tratamentului ar fi cauzată de congestionarea pasagerului a rolului Curții de Apel din Bruxelles, însă s-ar fi luat măsuri importante pentru a reduce numărul de cauze pendinte, pentru a evita noi întârzieri în tratarea cauzelor și pentru a îmbunătăți astfel eficiența justiției. Prin urmare, guvernul ar fi depus toate eforturile necesare pentru a anula întârzierea. Perioada care trebuie luată în considerare 16. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 mai 1993, data citării reclamanților în fața instanței de primă instanță și s-a încheiat la 27 iunie 2001 cu hotărârea Curții de Apel.
17. Caracterul rezonabil al procedurii 18. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre altele, Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 19. Curtea consideră că cauza nu prezenta o complexitate specială. În ceea ce privește comportamentul reclamanților, din dosar nu reiese că au provocat întârzieri semnificative.
În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea observă în special că, la 19 aprilie 1996, după schimbul concluziilor, a fost depusă o cerere de fixare și că Curtea de Apel, după stabilirea ședinței la 26 aprilie 1999, a anulat această audiere fără a da o nouă dată motivului că se confrunta cu probleme de cadru importante. În cele din urmă, ședința a avut loc la 2 mai 2001. O perioadă de latență de peste cinci ani separă cererea de stabilire a ședinței și de desfășurarea acesteia. Nu a fost furnizată nicio explicație pertinentă a acestui termen de către guvern.
Este o jurisprudență constantă că congestionarea cronică de rolul unei instanțe nu constituie o explicație valabilă (a se vedea Hotărârea Probstmeier c. Germania din 1 iulie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1138, punctul 64. Întradevăr, art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (a se vedea Hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Recuperare 1998-VI, p. 2633, § 33. Având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că nu se poate considera că o durată globală de peste opt ani și o lună la două grade de jurisdicție.
21. Curtea concluzionează că cauza reclamanților nu a fost audiată într-un termen rezonabil. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 22. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se elimine numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, după caz, o satisfacție echitabilă 23. Reclamanții nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisoarea care le-a fost adresată la 11 mai 2001, atenția lor a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul de procedură al Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul.
Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde o sumă în temeiul articolului 41 din Convenție. 15 noiembrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
AFFAIRE OREN ET SHOSHAN c. BELGIQUE (Requête n o 49332/99) ARRÊT STRASBOURG 15 novembre 2002 DÉFINITIF 15/02/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Oren et Shoshan c. Belgique, La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , MM. E. Levits , A. Kovler , V. Zagrebelsky, juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2002, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 49332/99) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont deux ressortissants israéliens, M. Dan Oren et M me Ruth Shoshan (« les requérants »), ont saisi la Cour le 11 juin 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Les requérants sont représentés devant la Cour par M e Pascal Vanderveeren, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au ministère de la Justice.
3.Invoquant l'article 6 de la Convention, les requérants allèguent que la procédure civile à laquelle ils étaient parties a connu une durée excessive.
4.La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
5.Par une décision du 3 mai 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
6.Ni les requérants ni le Gouvernement n'ont déposé d'observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).
7.Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT
8.Le 10 mai 1993, les requérants furent cités à comparaître devant le tribunal de première instance de Louvain par la société Obumex en paiement du solde du prix des travaux que celle-ci a réalisés à leur domicile.
9.L'affaire fut introduite à l'audience du 3 juin 1993 et renvoyée au rôle. Suite à une demande de fixation, l'affaire fut appelée à l'audience du 7 avril 1994, lors de laquelle elle fut à nouveau renvoyée au rôle en l'absence des comparants. Après échange de conclusions, le tribunal tint une audience le 20 juin 1995. Le 16 septembre 1995, il condamna les requérants à payer à la société la somme de 358 805 francs belges (BEF), soit 8 894,54 euros (EUR), à majorer des intérêts de 8 % depuis le 23 décembre 1992.
10.Le 8 novembre 1995, les requérants déposèrent une requête devant la cour d'appel de Bruxelles. A l'audience d'introduction du 5 décembre 1995, l'affaire fut renvoyée au rôle. Le 7 mars 1996, les dernières conclusions furent déposées. Les requérants restant en défaut de signer une demande conjointe de fixation d'une date de plaidoirie que la partie adverse leur avait adressée le 21 mars 1996, la partie adverse sollicita une fixation le 19 avril 1996.
11.Le 10 septembre 1996, la cour d'appel répondit que la cause serait fixée au plus tôt en avril 1999. Le 25 avril 1997, la cour informa les requérants que la cause serait plaidée le 26 avril 1999.
12.Le 13 janvier 1998, la cour d'appel décommanda l'audience prévue sans fixer de nouvelle date. A sa lettre était jointe une lettre-type faisant état « d'importants problèmes de cadre » auxquels la cour se trouvait confrontée. L'affaire, qui avait été attribuée à une chambre supplémentaire instaurée par la loi du 9 juillet 1997 contenant des mesures en vue de résorber l'arriéré dans les cours d'appel, fut placée sur une liste d'attente pour être fixée ultérieurement.
13.Le 2 mai 2001, la cour d'appel tint son audience et, le 27 juin 2001, elle rendit son arrêt. EN DROIT I.
14. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu à l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ».
15.Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et constate que l'enjeu de l'affaire à la base de la requête est peu important. Le retard intervenu dans son traitement serait dû à un encombrement passager du rôle de la cour d'appel de Bruxelles. Toutefois, des mesures importantes auraient été prises afin de réduire le nombre d'affaires pendantes, d'éviter de nouveaux retards dans le traitement des affaires et d'améliorer ainsi l'efficacité de la justice. Le Gouvernement aurait donc fait les efforts nécessaires pour résorber l'arriéré. A. Période à prendre en considération
16.La période à considérer a débuté le 10 mai 1993, date de la citation des requérants devant le tribunal de première instance, et s'est terminée le 27 juin 2001 avec l'arrêt de la cour d'appel.
17.Elle a donc duré huit ans, un mois et dix-sept jours pour deux instances. B. Caractère raisonnable de la procédure
18.Le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres, Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 19, CEDH 2000-IV, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
19.La Cour estime que l'affaire ne présentait pas de complexité particulière. Quant au comportement des requérants, il ne ressort pas du dossier qu'ils aient provoqué des retards notables.
20.Quant au comportement des autorités judiciaires, la Cour observe en particulier que le 19 avril 1996, après échange des conclusions, une demande de fixation a été introduite et que la cour d'appel, après avoir fixé l'audience au 26 avril 1999, a décommandé celle-ci sans donner de nouvelle date au motif qu'elle se trouvait confrontée à d'importants problèmes de cadre. L'audience a finalement eu lieu le 2 mai 2001. Une période de latence de plus de cinq ans sépare la demande de fixation de l'audience et la tenue de celle-ci. Aucune explication pertinente de ce délai n'a été fournie par le Gouvernement. Il est de jurisprudence constante que l'encombrement chronique du rôle d'une juridiction ne constitue pas une explication valable (voir l'arrêt Probstmeier c. Allemagne du 1 er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, p. 1138, § 64). En effet, l'article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir l'arrêt Portington c. Grèce du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2633, § 33). Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l'on ne saurait considérer comme « raisonnable » une durée globale de plus de huit ans et un mois pour deux degrés de juridiction.
21.La Cour conclut que la cause des requérants n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.
22. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. »
23.Les requérants n'ont présenté aucune demande de satisfaction équitable après la décision sur la recevabilité bien que, dans la lettre qui leur a été adressée le 11 mai 2001, leur attention fût attirée sur l'article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l'article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné l'absence de réponse dans les délais fixés à la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'octroyer de somme au titre de l'article 41 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 novembre 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président