ZOUBOULIDIS contre la GRECE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 77574/01 prezentată de Ioannis ZOUBOULIDIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 21 noiembrie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președintele C.L Rozakis Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători S. Nielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 22 octombrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Ioannis Zoubulidis, este un resortisant grec, născut în 1960 și rezident la Berlin. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Skordaki, avocat la Atena. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este funcționar la Ministerul Afacerilor Externe în temeiul unui contract de drept privat pe durată nedeterminată. În prezent și din 1992 ocupă un post de usier la ambasada elenă din Berlin. Reclamantul este căsătorit și tată a doi copii minori. În conformitate cu dispozițiile legislației relevante privind funcționarea serviciilor Ministerului Afacerilor Externe (Legea nr. 419/1976 și Legea nr. 2594/1998), remunerarea funcționarilor din minister include salariul de bază la care se adaugă alocațiile și majorările [art. 135 alineatul (1) din Legea nr. 2594/1998]. Toți funcționarii din minister în funcție în străinătate primesc o alocație de expatriere care este destinată să facă față costului de viață ridicat în străinătate și condițiilor specifice de viață în fiecare țară [art. 131 alineatul (10) din Legea nr. 419/1976 și art. 135 alineatul (4) din Legea nr. 2594/1998]. Alocația de expatriere, a cărei valoare depinde de gradul, de situația familială și de costul vieții țării în care funcționarul este în funcție, face parte, în conformitate cu dispozițiile dreptului elen și ale art. 1 din contractul reclamantului din 2 octombrie 1992, din remunerația acestuia. În timp ce reclamantul percepea și percepea întotdeauna alocația de expatriere, acesta nu percepe creșterile acesteia pentru copiii aflați în întreținere, care sunt decise prin decizii ministeriale. Ministerul a refuzat să plătească aceste majorări pe baza deciziilor ministeriale din 11 martie 1988 și 17 martie 1993 (adoptate în temeiul Legii nr. 419/1979), care au introdus o distincție între funcționarii angajați în temeiul unui contract de drept privat și ceilalți. La 22 mai 1998, reclamantul sesizează instanța în instanță în mare măsură da . El solicita să i se plătească majorările de alocație de la 1 ianuarie 1993 și până la 31 mai 1998 în valoare de 55 200 USD și 24 024 ECU. La 23 aprilie 1999, instanța a respins acțiunea reclamantului pe motiv că neplata acestor majorări pentru copiii aflați în întreținere, care sunt plătite funcționarilor care dețin ministerul, nu încălca principiul egalității și al remunerației egale, ci se justifica prin natura diferită a contractului de muncă al reclamantului. La 14 decembrie 1999, instanța de apel a primit parțial cererea reclamantului și a ajuns la concluzia că reclamantul avea dreptul să atingă creșterile alocației de expatriere pentru copiii aflați în întreținere (cu o sumă de 2 584 ECU) numai pentru perioada cuprinsă între 24 martie 1998 și 31 mai 1998. Pentru perioada cuprinsă între 1 În ianuarie 1993, la 23 martie 1998, instanța de apel consideră că reclamantul nu avea dreptul de a percepe aceste creșteri și aceasta nu era contrară principiului egalității, deoarece funcționarii angajați în temeiul unui contract de drept privat se aflau într-o situație diferită față de funcționarii deținători atât din punctul de vedere al angajării, cât și al carierei în cadrul Ministerului. Această diferență a justificat, prin urmare, diferența de tratament în ceea ce privește chestiunile legate de salariu. Cu toate acestea, această distincție a încetat să existe după 24 martie 1998, dată la care a fost adoptat noul statut al ministerului care a suprimat distincția între titulari și netitulari. În recursul său, reclamantul s-a plâns de încălcarea principiului egalității, proporționalității și dreptului la remunerare. În observațiile sale suplimentare, el și-a exprimat mai multe obiecții, s-a întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr 1 și a formulat, în sprijinul tezei sale, o hotărâre a Curții de Casație (n 315/1999) care considerase că o alocație similară celei revendicate de reclamant făcea parte din alocația pentru expatriere și nu o alocație autonomă. La 2 februarie 2001, după ce a luat cunoștință de raportul judecătorului raportor, reclamantul a prezentat observații în răspuns. Judecătorul raportor propunea respingerea recursului ca fiind vagă, pe motiv că reclamantul nu menționa statutul său matrimonial și numărul copiilor săi. Pe baza articolului 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul a respins propunerea judecătorului raportor susținând că mijloacele de casare pe care le-a introdus erau cele pe care Curtea de Casație trebuia să le examineze din oficiu în temeiul articolului 562 alineatul (4) din Codul de procedură civilă. La 15 iunie 2001, Curtea de Casație a respins recursul ca fiind vag și a aprobat propunerea judecătorului raportor și nu s-a opus deloc obiecțiilor și argumentelor reclamantului. Dreptul intern relevant Articolele relevante din Legea 419/1976 privind statutul Ministerului Afacerilor Externe dispun de art. 131 Remunerația funcționarilor include salariul de bază corespunzător gradului și toate indemnizațiile și majorările acordate în conformitate cu dispozițiile relevante. 10. Pentru a face față diferenței dintre costul vieții și condițiile specifice vieții în străinătate, o alocație de expatriere se plătește în plus față de indemnizațiile menționate la alin. (1), în funcție de serviciu, gradul, cheltuielile familiale și nivelul de trai al locului unde este plasat funcționarul (...). art. 135 Remunerarea funcționarilor include tratamentul de bază corespunzător gradului și toate indemnizațiile și majorările acordate în conformitate cu dispozițiile relevante. 10. Pentru a face față diferenței dintre costul vieții și condițiile specifice vieții în străinătate, o alocație de expatriere se plătește în plus față de indemnizațiile menționate la alin. (1), în funcție de serviciu, gradul. Această alocație se majorează în funcție de procentele prevăzute pentru cheltuielile familiale și locuințe. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de refuzul autorităților de a-i plăti majorările alocației de expatriere care corespund sarcinilor sale familiale. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că a făcut obiectul unei discriminări în raport cu ceilalți funcționari ai Ministerului. ÎN Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul subliniază că Curtea de Casație, care a dat dovadă de o formalitate excesivă, a respins recursul acestuia ca pe un val, pe motiv că nu a indicat în textul recursului situația sa familială și numărul de copii și în ciuda faptului că aceste elemente se aflau deja în dosar. Hotărârea Curții de Casație s-a limitat la a aproba concluziile judecătorului raportor, fără a face nicio referire la mijloacele reclamantului care au fost dezvoltate pe termen lung în observațiile sale și care erau ale celor pe care Curtea de Casație le avea obligația de a se adresa din oficiu în temeiul articolului 562 alineatul (4) din Codul de procedură civilă. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, luat în mod direct și combinat cu art. 14 din convenție, care dispun de art. 14 din convenție art. 1 din Protocolul n Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 14 din Convenție Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Potrivit reclamantului, creșterea alocației pentru copiii aflați în întreținere face parte integrantă din aceasta, care face parte și ea din remunerație, astfel cum se precizează în contractul său. Prin urmare, non-încheierea acestor majorări constituie o privare ilegală de o parte din salariul său. În temeiul Legii nr. 419/1976 și al jurisprudenței Curții de Casație, aceste majorări se plătesc tuturor funcționarilor din minister care își desfășoară activitatea în străinătate și singurele condiții pentru plata acesteia constau în numirea funcționarului într-un post în străinătate și în calitatea sa de părinte minor al copilului și nu în natura contractului de muncă. Salariul include tot felul de alocații plătite de angajator din cauza relației de muncă. Prin urmare, alocațiile pentru cheltuieli familiale, cum ar fi cele în joc în speță, fac parte din salariul și tratamentele discriminatorii, cum ar fi salariul pentru solicitant, sunt contrare, printre altele, art. 119 din Tratatul Uniunii Europene. În special, reclamantul susține că refuzul angajatorului de a-i plăti aceste creșteri nu respectă principiul egalității, deoarece este exclus de la o reglementare care se aplică tuturor funcționarilor care dețin acest minister. Alocația de expatriere face parte din salariul său, așa cum este menționat în mod expres în contractul de muncă, și trebuia să-i fie plătită cu majorările în litigiu, deoarece, în ciuda faptului că este contractual și dispozițiile de drept privat se aplică acestuia, el lucrează în aceleași condiții ca și titularii atât în ceea ce privește natura sarcinilor cât și situația salarială. Curtea consideră că creșterile alocației de expatriere pentru copiii aflați în întreținere care au fost solicitate de reclamant nu pot fi considerate ca fiind bunuri mai mici decât cele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. Ea remarcă faptul că deciziile ministeriale care acordă aceste creșteri pentru copiii aflați în întreținere celor aflați în funcție în străinătate le limitau în mod expres la funcționarii titulari și permanenți ai ministerului. Instanța de apel concluzionează că nici legea 419/1976, în temeiul căreia au fost adoptate aceste decizii ministeriale, nici acestea din urmă nu puteau constitui un drept al reclamantului de a percepe aceste majorări pentru perioada anterioară datei de 24 martie 1998, dată la care distincția între personalul contractual și personalul titular a fost abolită în temeiul articolului 135 alineatul (10) din Legea 2594/1998. Prin urmare, reclamantul nu a fost privat de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr Curtea amintește, de asemenea, că art. 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale convenției și ale protocoalelor; el nu are o existență independentă pe care o are numai pentru Este adevărat că acesta poate intra în joc fără încălcarea cerințelor lor și, în această măsură, are un domeniu de aplicare autonom, dar nu poate găsi o aplicare în cazul în care faptele litigiului nu cad sub incidența cel puțin uneia dintre aceste clauze (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Van Raalte c. Țările de Jos, din 21 februarie 1997, Rec. I, p. 184, § 33, precum și Decizia Curții din 30 martie 1999 în cauzele Comitetul medicilor cu diplome străine c. Franc e și Ettahiri și alții c. France , invocările n 39527/98 și 39531/98. În cazul de față, Curtea a statuat că nu a încălcat cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 considerat în mod individual. Prin urmare, aceasta trebuie să examineze dacă a existat o încălcare a acestei dispoziții, combinată cu art. 14 din Convenție. Curtea reamintește că o distincție este discriminatorie în sensul articolului 14, în cazul în care aceasta nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu are un scop legitim sau nu are nici un scop legitim. raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat . Pe de altă parte, statele contractante au o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele dintre situațiile din alte domenii similare justifică distincțiile de prelucrare (a se vedea Hotărârea Karlheinz Schmidt c. Germania din 18 iulie 1994, seria A n În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea ia notă de faptul că, având o mare marjă de apreciere în această privință, Curtea a solicitat autorităților naționale să decidă ce categorie de funcționari ar avea dreptul la alocația în cauză. Această decizie nu ar putea fi suficientă numai pentru a crea o distincție între funcționarii publici. Cu alte cuvinte, Curtea nu trebuie să înlocuiască aprecierea sa cu cea a autorităților de stat competente, care au decis să atribuie această alocație numai funcționarilor titulari și permanenți ai Ministerului. În caz contrar, Curtea nu poate pune sub semnul întrebării motivele autorităților naționale de a considera această alegere bazată pe o justificare obiectivă și rezonabilă (a se vedea Vassilios Belaousof și alții c. Grecia (dec.), 66296/01, 28.02.2002, nepublicată). După cum Tribunalul de apel din 14 decembrie 1999, a subliniat în hotărârea sa din 14 decembrie 1999, această distincție între titulari și contractuali se justifica prin considerații care țin de statutul legal al fiecărei categorii de funcționari și, în special, condițiile de angajare, de carieră, de remunerare, de asigurare socială și de încetare a activității. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în la fel de unanimă, amână examinarea spătarul reclamantului întemeiat pe 6 alineatul (1) din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Françoise Tulkens Modululer Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

77574/01

présentée par Ioannis ZOUBOULIDIS

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

21 novembre 2002 en une chambre composée de

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

MM.

C.L.

Rozakis

,

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

E.

Levits

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M.

S. Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 octobre 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Ioannis Zouboulidis, est un ressortissant grec, né en 1960 et résidant à Berlin. Il est représenté devant la Cour par M

e

V.

Skordaki, avocate à Athènes.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est fonctionnaire au ministère des Affaires étrangères en vertu d’un contrat de droit privé à durée indéterminée. Il occupe actuellement et depuis 1992 un poste d’huissier à l’ambassade grecque de Berlin. Le requérant est marié et père de deux enfants mineurs.

Conformément aux dispositions de la législation pertinente en matière de fonctionnement des services du ministère des Affaires étrangères (lois 419/1976 et 2594/1998), la rémunération des fonctionnaires du ministère comprend le salaire de base auquel s’ajoutent les allocations et les augmentations (article 135 § 1 de la loi 2594/1998). Tous les fonctionnaires du ministère en poste à l’étranger perçoivent une allocation d’expatriation qui est destinée à permettre de faire face au coût de vie élevé à l’étranger et aux conditions spécifiques de vie dans chaque pays (articles 131 § 10 de la loi 419/1976 et 135 § 4 de la loi 2594/1998). L’allocation d’expatriation, dont le montant dépend du grade, de la situation familiale et du coût de la vie du pays dans lequel le fonctionnaire est en poste, fait partie, selon les dispositions du droit grec et de l’article 1 du contrat du requérant du 2

octobre 1992, de la rémunération de celui-ci.

Tandis que le requérant percevait, et perçoit toujours, l’allocation d’expatriation, il ne perçoit pas les augmentations de celle-ci pour enfants à charge, qui sont décidées par des décisions ministérielles. Le ministère refusa de lui verser ces augmentations en se fondant sur les décisions ministérielles des 11 mars 1988 et 17 mars 1993 (adoptées en vertu de la loi 419/1979), qui introduisirent une distinction entre les fonctionnaires employés en vertu d’un contrat de droit privé et les autres.

Le 22 mai 1998, le requérant saisit le tribunal de grande instance d’Athènes. Il sollicitait que lui soient versées les augmentations de l’allocation d’expatriation à compter du 1

er

janvier 1993 et jusqu’au 31 mai 1998 d’un montant de 55 200 dollars américains et 24 024 ECU. Le 23 avril 1999, le tribunal rejeta l’action du requérant au motif que le non paiement de ces augmentations pour enfants à charge, qui sont versées aux fonctionnaires titulaires du ministère, ne violait pas le principe de l’égalité et de la rémunération égale, mais se justifiait par la nature différente du contrat de travail du requérant.

Le requérant interjeta appel contre le jugement du tribunal de grande instance.

Le 14 décembre 1999 la cour d’appel d’Athènes accueillit partiellement la demande du requérant. Elle conclut que le requérant avait droit de toucher les augmentations de l’allocation d’expatriation pour enfants à charge (d’un montant de 2 584 ECU) seulement pour la période allant du 24 mars 1998 au 31

mai 1998. Pour la période allant du 1

er

janvier 1993 au 23 mars 1998, la cour d’appel estima que le requérant n’avait pas droit à percevoir ces augmentations et ceci ne contrevenait pas au principe de l’égalité, car les fonctionnaires employés en vertu d’un contrat de droit privé se trouvaient dans une situation différente par rapport aux fonctionnaires titulaires tant du point de vue de l’embauche que de la carrière au sein du ministère. Cette différence justifiait donc la différence de traitement quant aux questions de salaire. Toutefois, cette distinction cessa d’exister après le 24 mars 1998, date à laquelle fut adopté le nouveau statut du ministère qui supprima la distinction entre titulaires et non-titulaires.

Le requérant se pourvut alors en cassation. Dans son pourvoi, il se plaignait de la violation du principe de l’égalité, de la proportionnalité et du droit à la rémunération. Dans ses observations additionnelles, il étaya davantage ses griefs, se fonda sur l’article 1 du Protocole n

o

1 et déposa, à l’appui de ses thèses, un arrêt de la Cour de cassation (n

o

315/1999) qui avait jugé qu’une allocation similaire à celle revendiquée par le requérant faisait partie de l’allocation d’expatriation et non une allocation autonome.

Le 2 février 2001, après avoir pris connaissance du rapport du juge rapporteur, le requérant déposa des observations en réponse. Le juge rapporteur proposait le rejet du pourvoi comme vague, au motif que le requérant ne mentionnait pas son statut matrimonial et le nombre de ses enfants. Se fondant sur l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant repoussa la proposition du juge rapporteur en soutenant que les moyens de cassation qu’il avait introduit étaient de ceux que la Cour de cassation devait examiner d’office en vertu de l’article 562 § 4 du code de procédure civile.

Le 15 juin 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi comme vague. Elle entérina la proposition du juge rapporteur et ne se référa pas du tout aux griefs et arguments du requérant.

B.

Le droit interne pertinent

Les articles pertinents de la loi 419/1976 relatif au statut du ministère des Affaires étrangères disposent

:

Article 131

«

1.

La rémunération des fonctionnaires comprend le traitement de base correspondant au grade et toutes les indemnités et augmentations accordées selon les dispositions pertinentes.

10.

Afin de faire face à la différence du coût de la vie et des conditions spécifiques de la vie à l’étranger, une allocation d’expatriation est versée en sus des indemnités mentionnées au paragraphe 1, en fonction du service, du grade, des charges familiales et du niveau de vie de l’endroit où est posté le fonctionnaire (...).

»

Les articles pertinents de la loi 2594/1998 portant ratification du projet de loi «

Statut du ministère des Affaires étrangères

» se lisent ainsi

:

Article 135

«

1.

La rémunération des fonctionnaires comprend le traitement de base correspondant au grade et toutes les indemnités et augmentations accordées selon les dispositions pertinentes.

10.

Afin de faire face à la différence du coût de la vie et des conditions spécifiques de la vie à l’étranger, une allocation d’expatriation est versée en sus des indemnités mentionnées au paragraphe 1, en fonction du service, du grade. Cette allocation est augmentée en fonction des pourcentages prévus pour les charges familiales et le logement.(...)

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable.

2.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant se plaint du refus des autorités de lui verser les augmentations de l’allocation d’expatriation qui correspond à ses charges familiales.

3.

Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir fait l’objet d’une discrimination par rapport aux autres fonctionnaires du ministère.

EN DROIT

1.

Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le requérant souligne que la Cour de cassation, faisant preuve d’un formalisme excessif, rejeta le pourvoi de celui-ci comme vague, au motif qu’il n’avait pas indiqué dans le texte même du pourvoi sa situation familiale et le nombre de ses enfants et en dépit du fait que ces éléments se trouvaient déjà dans le dossier. L’arrêt de la Cour de cassation se limita à entériner les conclusions du juge rapporteur, sans faire aucune référence aux moyens du requérant qui étaient longuement développés dans ses observations et qui étaient de ceux que la Cour de cassation avait l’obligation d’examiner d’office en vertu de l’article 562 § 4 du code de procédure civile.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

2.

Le requérant allègue une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention, qui disposent

:

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Article 14 de la Convention

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Selon le requérant, les augmentations de l’allocation d’expatriation pour enfants à charge font partie intégrante de celle-ci qui elle aussi fait partie de la rémunération, comme il est précisé dans son contrat. Le non-versement de ces augmentations constitue donc une privation illégale d’une partie de son salaire. En vertu de la loi 419/1976 et de la jurisprudence de la Cour de cassation, ces augmentations sont versées à tous les fonctionnaires du ministère en poste à l’étranger et les seules conditions pour son versement consistent en la nomination du fonctionnaire à un poste à l’étranger et sa qualité de parent d’enfant mineur et non la nature du contrat de travail. Le salaire comprend toutes sortes d’allocation versées par l’employeur en raison de la relation de travail. Par conséquent, les allocations pour charges familiales, comme celles en jeu en l’espèce, font partie du salaire et des traitements discriminatoires comme celui dont fut l’objet le requérant, sont contraires, entre autres, à l’article 119 du Traité de l’Union Européenne.

Plus particulièrement, le requérant soutient que le refus de l’employeur de lui verser ces augmentations méconnaît le principe de l’égalité, car il est exclu d’une réglementation qui s’applique à tous les fonctionnaires titulaires du ministère. L’allocation d’expatriation fait partie de son salaire, comme il est expressément mentionné dans le contrat de travail, et devait lui être versée avec les augmentations litigieuses car, malgré le fait qu’il est contractuel et que les dispositions de droit privé s’appliquent à lui, il travaille dans les mêmes conditions que les titulaires tant en ce qui concerne la nature des tâches que la situation salariale.

La Cour estime que les augmentations de l’allocation d’expatriation pour enfants à charge sollicitées par le requérant ne peuvent passer pour des «

biens

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

o

1.

La Cour rappelle par ailleurs que l’article 14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et des protocoles ; il n’a pas d’existence indépendante puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdites clauses (voir, par exemple, l’arrêt Van Raalte c. Pays-Bas, du 21 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 184, § 33, ainsi que la décision de la Cour du 30 mars 1999 dans les affaires

Comité des médecins à diplômes étrangers c. Franc

e et

Ettahiri et autres c. France

, requêtes n

os

39527/98 et 39531/98).

Dans le cas d’espèce, la Cour a jugé qu’il n’y avait pas de manquement aux exigences de l’article 1 du Protocole n

o

1 considéré isolément. Elle doit dès lors examiner s’il y a eu violation de cette disposition, combinée avec l’article 14 de la Convention.

La Cour rappelle qu’une distinction est discriminatoire au sens de l’article 14, si elle «

manque de justification objective et raisonnable

», c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un «

but légitime

» ou s’il n’y a pas de «

rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé

». Par ailleurs, les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement (voir l’arrêt Karlheinz Schmidt c. Allemagne du 18 juillet 1994, série A n

o

291–B, p. 32, § 24).

Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour note qu’il incombait aux autorités nationales, disposant d’une grande marge d’appréciation en la matière, de décider quelle catégorie de fonctionnaires aurait droit à l’allocation litigieuse. Cette décision ne saurait à elle seule suffire à créer une distinction quelconque parmi les fonctionnaires. Autrement dit, il n’appartient pas à la Cour de substituer son appréciation à celle des autorités étatiques compétentes, lesquelles ont décidé d’allouer l’allocation en question seulement aux fonctionnaires titulaires et permanents du ministère. A défaut d’arbitraire, la Cour ne saurait remettre en question les motifs des autorités nationales d’estimer ce choix fondé sur une justification objective et raisonnable (voir

Vassilios Belaousof et autres c. Grèce

(déc.), n

o

66296/01, 28.02.2002, non publiée). Comme la cour d’appel l’a souligné dans son arrêt du 14 décembre 1999, cette distinction entre titulaires et contractuels se justifiait par des considérations tenant au statut légal de chaque catégorie de fonctionnaire et notamment, les conditions d’embauche, de carrière, de rémunération, de couverture sociale et de cessation de fonctions.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de 6 § 1 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Françoise

Tulkens

Greffier adjoint

Présidente