AFFAIRE ZOUBOULIDIS c. GRECE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 77574/01) îndreptată împotriva Republicii Eladice și înaintată de un cetățean al acestui stat, D. Ioannis Zouboulidis („reclamantul"), Curții pe 22 octombrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na V. Skordaki, avocat la baroul Atenei. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului seu, D-nii M. Apessos, consilier la Consiliul Juridic al Statului și I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul se plângea în particular de o lezare a dreptului seu de acces la o instanță din cauza respingerii recursului seu în casație.

Prin decizie din 21 noiembrie 2002, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice grievul tras din art. 6 § 1 din Convenție Guvernului.

Prin decizie din 3 iunie 2004, camera a declarat admisibil restul cererii.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). PE FAPT I.

Reclamantul este funcționar la ministerul Afacerilor Externe în virtutea unui contract de droit privé pe durată nedeterminată. Ocupă de la 1992 un post de huzier la ambasada grecească de la Berlin. Este căsătorit și tatăl a doi copii minori.

În conformitate cu prevederile legislației pertinente privind funcționarea serviciilor ministerului Afacerilor Externe (legile nr. 419/1976 și 2594/1998), remunerația funcționarilor ministerului cuprinde salariul de bază la care se adaugă alocații și majorări (art. 135 § 1 al legii nr. 2594/1998). Toți funcționarii ministerului postați în străinătate percep o alocație de expediție destinată să facă față costului vieții ridicat în străinătate și condițiilor specifice de viață în fiecare țară (articolele 131 § 10 al legii nr. 419/1976 și 135 § 4 al legii nr. 2594/1998). Alocația de expediție, al cărei cuantum depinde de grad, situație familială și costul vieții în țara în care funcționarul este postată, face parte, conform prevederilor dreptului grec și articolului 1 al contractului reclamantului datat pe 2 octombrie 1992, din remunerația acestuia.

În timp ce reclamantul percepea alocația de expediție, nu primea majorări pentru copii în întreținere, majorări care sunt fixate prin deciziile ministeriale din 11 martie 1988 și 17 martie 1993 (adoptate în virtutea legii nr. 419/1979). Aceste decizii introduceau o distincție între funcționarii angajați în virtutea unui contract de droit privé și ceilalți.

Pe 22 mai 1998, reclamantul sesizează tribunalul de primă instanță din Atena, cerând versarea majorărilor alocației de expediție din 1 ianuarie 1993 până la 31 mai 1998 cu valoarea de 55 200 de dolari americani și 24 024 ECU. Pe 23 aprilie 1999, tribunalul respinge acțiunea reclamantului pe motivul că refuzul de a plăti aceste majorări pentru copii în întreținere, versate doar funcționarilor titulari ai ministerului, nu încălcă principiul egalității și remunerării egale, ci se justifică prin natura diferită a contractului de muncă al reclamantului (decizie nr. 964/1999).

Reclamantul apelează hotărârea tribunalului de mare instanță.

Pe 14 decembrie 1999, curtea de apel din Atena admite parțial cererea reclamantului. Ea concluzionează că reclamantul avea dreptul să perceapă majorări ale alocației de expediție pentru copii în întreținere (cu valoarea de 2 584 ECU) doar pentru perioada din 24 martie 1998 la 31 mai 1998. Pentru perioada din 1 ianuarie 1993 la 23 martie 1998, curtea de apel estimă că reclamantul nu avea dreptul să perceapă aceste majorări și că aceasta nu contravine principiului egalității, fiindcă funcționarii angajați în virtutea unui contract de droit privé se găseau într-o situație diferită de cea a funcționarilor titulari, atât din punctul de vedere al angajării cât și al cariei în cadrul ministerului. Această diferență justifica deci diferența de tratament privind chestiunile de salariu. Cu toate acestea, această distincție încetase să existe după 24 martie 1998, data la care fusese adoptat noul statut al ministerului care suprima distincția între titulari și non-titulari (decizie nr. 9975/1999).

Reclamantul se duse atunci în casație. În recursul seu, se referea la termenii contractului seu de muncă. Cât privește vârsta și numărul copiilor, aceste date rezultau din dosarul cauzei depus cu recursul în casație. Reclamantul se plângea de încălcarea principiului egalității, proporționalității și dreptului la remunerație. În observații complémentaire, susținea mai amplu mijloacele, invoca art. 1 al Protocolului nr. 1 și depunea, în sprijinul tezelor sale, o hotărâre a Curții de Casație (nr. 315/1999) care judecasese că o alocație similară celei revendicate de reclamant face parte din alocația de expediție și nu constituie o alocație autonomă.

Pe 2 februarie 2001, după ce ia cunoștință de raportul judecătorului raporteur, reclamantul depune observații în răspuns. Judecătorul raporteur propunea respingerea recursului ca vag, pe motivul că reclamantul nu menționa statutul seu de muncă și numărul copiilor. Bazîndu-se pe art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul contesta propunerea judecătorului raporteur susținând că mijloacele de casație pe care le introducuse erau acelea pe care Curtea de Casație trebuia să le examineze din oficiu în virtutea articolului 562 § 4 din codul de procedură civilă.

Pe 15 iunie 2001, Curtea de Casație caseaza parțial decizia atacată privind plata dobânzilor pe suma alocată de curtea de apel. De altfel, privind anumite din mijloacele juridice ridicate, ea întărește propunerea judecătorului raporteur fără să se refere la grievurile și argumentele reclamantului, dezvoltate în special în observații. În sfârșit, restul grievurilor au fost respinse ca inadmisibile pe baza articolului 566 § 1 din codul de procedură civilă, pe motivul că reclamantul nu precizase în recursul seu termenii contractului seu de muncă, nici numărul și vârsta copiilor (hotărâre nr. 1143/2001). II.

Conform jurisprudenței Curții de Casație, recursul în casație trebuie să precizeze care este regula de fond care a fost încălcată, în ce constă eroarea juridică, cu alte cuvinte unde se află încălcarea în interpretarea sau aplicarea regulii în cauză, și trebuie să cuprindă de asemenea expunerea faptelor pe care curtea de apel s-a bazat pentru a respinge recursul (Curt de Casație, nr. 372/2002, 388/2002). PE DROIT I.

Guvernul estimează că, conform articolului 562 § 4 din codul de procedură civilă, aparține puterii discreționare a judecătorului raporteur al cauzei să reîncadreze mijloacele juridice prezentate de reclamant și, eventual, să corecteze caracterul vag sau nedeterminat al acestora. Pentru Guvern, ar fi inacceptabil în raport cu principiul egalității armelor ca judecătorul raporteur să intervină în procedură în favoarea uneia din părțile în litigiu. În orice caz, Guvernul alege că mijloacele juridice ridicate de reclamant se refereau la interpretarea legislației făcută de curtea de apel și la motivarea deciziei sale. Prin urmare, potrivit prevederilor pertinente ale codului de procedură civilă, insuficiențele recursului nu puteau fi corectate prin simplă referință la textul acțiunii sau prin observații ulterioare depuse în fața Curții de Casație.

Reclamantul estimează că Curtea de Casație avea obligația de a examina din oficiu, în virtutea articolului 562 § 4 din codul de procedură civilă, mijloacele sale declarate inadmisibile. După opinia reclamantului, judecătorul raporteur este obligat să procedeze la examinarea mijloacelor juridice, cum ar fi acelea pe care le-a ridicat în fața Curții de Casație, și aceasta chiar dacă conținutul lor este vag și imprecis. Această interpretare a articolului 562 § 4 din codul de procedură civilă merge mână în mână cu noțiunea plenitudinii controlului judiciare pe care trebuie să-l exercite fiecare instanță conform articolului 20 § 1 din Constituția greacă și art. 6 § 1 din Convenție. Pe această chestiune, reclamantul citează jurisprudența Curții de Casație unde jurisdicția superioară se referă la elementele dosarului și examinează ex officio mijloacele de casație, conform articolului 562 § 4 din codul de procedură civilă. Reclamantul susține în plus că Curtea de Casație întări pur și simplu propunerea judecătorului raporteur privind inadmisibilitatea anumitor mijloace fără a face nicio referință la argumente, dezvoltate lung în observații. În final, subliniază că elementele privind contractul seu de muncă cât și numărul și vârsta copiilor rezultau explicit fie din recursul seu în casație fie din documentele dosarului cauzei. Pentru reclamant, respingerea anumitor mijloace juridice ca inadmisibile rezultă dintr-un formalism excesiv și nejustificat din partea Curții de Casație. B. Aprecierea Curții 1. Principii generale

Curtea reamintește jurisprudența constantă conform căreia nu-i aparține să se substituie jurisdicțiilor interne. Incumbă în primul rând autorităților naționale, în special curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre mulți alții, García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). În plus, „dreptul la o instanță", din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și permite limitări implicit admise, în particular privind condițiile de admisibilitate ale unui recurs, fiindcă apelează prin natura sa la o reglementare de către Stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu ar putea restrânge accesul deschis unui justiciabil de o manieră sau în măsură atât de mare încât dreptul acestuia la o instanță să se găsească afectat în substanța sa; în final, se conciliază cu art. 6 § 1 doar dacă tind la un scop legitim și există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea, printre mulți alții, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998–I, p. 290, § 34). De fapt, dreptul de acces la o instanță se găsește afectat atunci când reglementarea sa încetează să servească scopurile securității juridice și bunei administrări a justiției și constituie o soiu de barieră care împiedică justiciabilul să-și vadă litigiul rezolvat pe fond de instanța competentă.

Curtea reamintește în plus că art. 6 din Convenție nu obligă Statele contractante să creeze curți de apel sau de casație (a se vedea, în special, Delcourt c. Belgia, hotărâre din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cu toate acestea, dacă aceste jurisdicții există, garanțiile articolului 6 trebuie respectate, în special prin aceea că asigură plângitorilor un drept efectiv de acces la tribunale pentru hotărârile privind „drepturile și obligațiile de natură civilă" (a se vedea, printre alții, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2956, § 37). De altfel, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la o instanță recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie luată în considerare ansamblul procesului condus în ordinea juridică internă și rolul jucat de Curtea supremă, condițiile de admisibilitate ale unui recurs în casație putând fi mai riguroase decât pentru un apel (Khalfaoui c. Franța, nr. 34791/97, § 37, CEDO 1999-IX).

Curtea reamintește în final că reglementarea relativ la formalitățile pentru formarea unui recurs urmărește asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în particular, a principiului securității juridice. De aceea, cei interesați trebuie să poată aștepta ca regulile să fie aplicate (Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I). De altfel, Curtea admisese deja că condițiile de admisibilitate ale unui recurs în casație puteau fi mai riguroase decât pentru un apel (Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, § 62, CEDO 2002-IX). Aceasta fiind, Curtea conchizionase de mai multe ori că aplicarea de către jurisdicțiile interne a formalităților de respectat pentru formarea unui recurs este susceptibilă de a încălca dreptul de acces la o instanță. Aceasta se întâmplă când interpretarea prea formală a legalității ordinare făcută de o instanță împiedică de fapt examinarea pe fond a recursului exercitat de interesatul (Běleš și alții c. Republica Cehă, citat anterior, § 69; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 55, CEDO 2002-IX). 2. Aplicarea în speță a principiilor menționate mai sus

În ocurență, sarcina Curții constă în examinarea dacă maniera în care Curtea de Casație respinsese anumite din mijloacele de casație prezentate de reclamant, l-a privat de fapt de dreptul seu de a-și vedea recursul examinat pe fond. Pentru a face aceasta, Curtea se va gândi la proporționalitatea limitării impuse în raport cu exigențele securității juridice și bunei administrări a justiției.

În primul rând, Curtea este de opinie că nu-i aparține să se pronunțe asupra modului în care jurisdicția superioară greacă ar fi trebuit, în speță, să interpreteze art. 562 § 4 din codul de procedură civilă. De fapt, această dispoziție atribuie judecătorului raporteur o putere discreționară de corectare ex officio a caracterului eventual vag sau nedeterminat al recursului în casație exercitat. Nimic din hotărârea nr. 1143/2001 a Curții de Casație nu dă de crezut că aceasta era contrară legislației grecești, arbitrară sau disproporționată în raport cu Convenția. De altfel, nu există în dosar nicio indicație care ar da de gândit că hotărârea aceasta era întemeiată pe arbitrar sau că interesatul nu putea aștepta ca art. 562 § 4 din codul de procedură penală să nu fie aplicat după cum a fost.

De fapt, întrebarea care se pune în speță este dacă maniera în care Curtea de Casație respinsese anumite mijloace juridice ridicate de reclamant ca inadmisibile, pe motivul că omisese indicarea anumitor elemente de fapt care figurează totuși în dosarul cauzei, se potrivește cu cerințele articolului 6 § 1 privind dreptul de acces la o instanță.

Curtea constată mai întâi că bazîndu-se pe art. 566 § 1 din codul de procedură civilă, jurisdicția superioară a fixat în materie o condiție de admisibilitate privind caracterul vag sau nu al mijloacelor în casație. Această regulă se supune, în general, cerințelor securității juridice și bunei administrări a justiției. Atunci când reclamantul în casație reproșează curții de apel o apreciere greșită a faptelor cauzei în raport cu regula juridică aplicată, pare rezonabil să se ceară ca el să relateze în recursul seu faptele pertinente care constituie obiectul acțiunii sale. În caz contrar, jurisdicția superioară nu ar fi în măsură să-și exercite controlul de anulare în privința hotărârii atacate. De fapt, ar trebui să restabilească faptele pertinente ale cauzei și să le interpreteze ea însăși în raport cu regula de drept aplicată de curtea de apel. Această ipoteză nu poate fi envisagată, fiindcă ar echivala cu cere de jurisdicția superioară să formuleze ea însăși mijloacele de casație, mijloace pe care apoi ar trebui să le examineze. Pe scurt, regula aplicată în speță se potrivește cu specificitatea rolului jucat de Curtea de Casație, al cărei control se limitează la respectarea dreptului (a se vedea, în acest sens, Brechos c. Grecia (decizie), nr. 7632/04, 11 aprilie 2006).

Cu toate acestea, în speță, s-ar greu susține că recursul în casație al reclamantului făcea o povară pe Curtea de Casație de a restabili faptele speței. Pe acest punct, Curtea constată că contractul de muncă al reclamantului rezulta clar din textul recursului seu în casație. De altfel, termenii contractului seu de muncă, situația matrimonială a reclamantului și vârsta și numărul copiilor constituiau date din dosarul cauzei depus cu recursul în casație. De aceea, toți elementele de fapt pertinente pentru examinarea recursului erau la dispoziția Curții de Casație.

Cu toate acestea, Curtea nu pierde din vedere că reclamantul depusese observații în răspuns la raportul redactat de judecătorul raporteur propunând respingerea recursului seu ca vag. În aceste observații, preciza în detaliu motivele pentru care Curtea de Casație trebuia să țină seama de elementele de fapt după cum rezultau din documentele dosarului. Cu toate acestea, în hotărârea sa nr. 1143/2001, Curtea de Casație nu se referi în niciun fel la mijloacele și argumentele reclamantului. Astfel, reprochând reclamantului că omisese precizarea elementelor menționate, Curtea de Casație ocolise întrebarea care faceatea obiectul litigiului și dăduse o hotărâre care nu răspundea substanței problemei ridicate.

La lumina considerațiilor anterioare, Curtea estimează că respingerea recursului în casație rezultă dintr-o abordare prea formală a condițiilor de admisibilitate ale recursului exercitat. Prin urmare, limitarea impusă dreptului de acces al reclamantului la o instanță nu a fost proporționată scopului de a garanta securitatea juridică și buna administrare a justiției.

De aceea, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție privind dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță. II.

Cu titlu de prejudiciu material, reclamantul cere 55 200 de dolari americani (USD) și 19 100 ECU, sumă echivalentă cu 64 000 de euro (EUR). Suma amintită corespunde majorărilor alocației de expediție nepercepte de la 1 ianuarie 1993 și până la 24 martie 1998. Cu titlu de prejudiciu moral, reclamantul cere suma de 30 000 EUR.

Guvernul afirmă că Curtea trebuie să respingă cererea cu titlu de prejudiciu material. Afirmă de altfel că suma cerută cu titlu de prejudiciu moral este excesivă și că o constatare de încălcare constituie în sine satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea constată că în speță, singura bază de ținere în considerare pentru acordarea satisfacției echitabile rezidă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un drept de acces la o instanță, în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Privind prejudiciul material pretins, Curtea estimează că nu ar putea specula asupra hotărârii Curții de Casație dacă aceasta ar fi examinat fondul grievurilor reclamantului. Nu este deci locul să aloce reclamantului o indemnizație la acest titlu.

Cât privește prejudiciul moral, Curtea estimează că reclamantul a suferit verosimil o frustrare din cauza încălcării dreptului seu de acces la o instanță. Pronunțindu-se în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea îi alocă 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea o sumă globală de 29 910 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții, sumă pe care o împarte în felul următor: i. 779,78 EUR pentru procedura în fața tribunalului de primă instanță; ii. 423,20 EUR pentru procedura în fața curții de apel; iii. 1 849,61 EUR pentru procedura în fața Curții de Casație. Reclamantul nu produce nicio factură sau notă de onorariu cu titlu al acestor proceduri; iv. 76,63 EUR cu titlu al cheltuielilor de trimitere a cererii și observații sale la Curtă. Reclamantul produce la acest titlu trei facturi de aceeași sumă totală; v. 26 780,78 EUR cu titlu al onorariilor avocatului atât în fața jurisdicțiilor interne cât și în fața Curții. Reclamantul nu produce nicio notă de onorariu la acest titlu.

Guvernul afirmă că pretențiile reclamantului sunt excesive și nejustificate.

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și costurilor cu titlu al articolului 41 presupune că sunt stabilite realitatea, necesitatea și, de altfel, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

În ocurență, Curtea constată că, privind cheltuielile și costurile aferente procedurii în fața jurisdicțiilor interne, reclamantul nu produce nicio factură sau notă de onorariu. Trebuie deci să respingă această parte a pretențiilor sale. Cât privește cheltuielile suportate pentru nevoile reprezentării reclamantului în fața sa, Curtea considera rezonabil să-i aloce 500 EUR la acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit. C. Interese de moratoriu

Curtea considera potrivit să bazeze rata dobânzilor de moratoriu pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 5 000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral și 500 EUR (cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea termenului amintit și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 decembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 77574/01) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ioannis Zouboulidis (« le requérant »), a saisi la Cour le 22 octobre 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e V. Skordaki, avocate au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l'Etat et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil Juridique de l'Etat.

Le requérant se plaignait en particulier d'une atteinte à son droit d'accès à un tribunal en raison du rejet de son pourvoi en cassation.

Par une décision du 21 novembre 2002, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention au Gouvernement.

Par une décision du 3 juin 2004, la chambre a déclaré le restant de la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le requérant est fonctionnaire au ministère des Affaires étrangères en vertu d'un contrat de droit privé à durée indéterminée. Il occupe actuellement et depuis 1992 un poste d'huissier à l'ambassade grecque de Berlin. Il est marié et père de deux enfants mineurs.

Conformément aux dispositions de la législation pertinente en matière de fonctionnement des services du ministère des Affaires étrangères (lois n os 419/1976 et 2594/1998), la rémunération des fonctionnaires du ministère comprend le salaire de base auquel s'ajoutent les allocations et les augmentations (article 135 § 1 de la loi n o 2594/1998). Tous les fonctionnaires du ministère en poste à l'étranger perçoivent une allocation d'expatriation destinée à faire face au coût de vie élevé à l'étranger et aux conditions spécifiques de vie dans chaque pays (articles 131 § 10 de la loi n o 419/1976 et 135 § 4 de la loi n o 2594/1998). L'allocation d'expatriation, dont le montant dépend du grade, de la situation familiale et du coût de la vie du pays dans lequel le fonctionnaire est en poste, fait partie, selon les dispositions du droit grec et de l'article 1 du contrat du requérant daté du 2 octobre 1992, de la rémunération de celui-ci.

Tandis que le requérant percevait l'allocation d'expatriation, il ne recevait pas les augmentations pour enfants à charge, augmentations qui sont fixées par les décisions ministérielles des 11 mars 1988 et 17 mars 1993 (adoptés en vertu de la loi n o 419/1979). Ces décisions introduisaient une distinction entre les fonctionnaires employés en vertu d'un contrat de droit privé et les autres.

Le 22 mai 1998, le requérant saisit le tribunal de première instance d'Athènes, en demandant le versement des augmentations de l'allocation d'expatriation à compter du 1 er janvier 1993 et jusqu'au 31 mai 1998 d'un montant de 55 200 dollars américains et 24 024 ECU. Le 23 avril 1999, le tribunal rejeta l'action du requérant au motif que le refus de paiement de ces augmentations pour enfants à charge, versées aux seuls fonctionnaires titulaires du ministère, ne violait pas le principe de l'égalité et de la rémunération égale, mais se justifiait par la nature différente du contrat de travail du requérant (décision n o 964/1999).

Le requérant interjeta appel du jugement du tribunal de grande instance.

Le 14 décembre 1999, la cour d'appel d'Athènes accueillit partiellement la demande du requérant. Elle conclut qu'il était en droit de percevoir les augmentations de l'allocation d'expatriation pour enfants à charge (d'un montant de 2 584 ECU) pour la période allant du 24 mars 1998 au 31 mai 1998 seulement. Pour la période du 1 er janvier 1993 au 23 mars 1998, la cour d'appel estima que le requérant n'avait pas droit à percevoir ces augmentations et que ceci ne contrevenait au principe de l'égalité, car les fonctionnaires employés en vertu d'un contrat de droit privé se trouvaient dans une situation différente de celle des fonctionnaires titulaires, tant du point de vue de l'embauche que de la carrière au sein du ministère. Cette différence justifiait donc la différence de traitement quant aux questions de salaire. Toutefois, cette distinction cessa d'exister après le 24 mars 1998, date à laquelle fut adopté le nouveau statut du ministère qui supprima la distinction entre titulaires et non-titulaires (décision n o 9975/1999).

Le requérant se pourvut alors en cassation. Dans son pourvoi, il se référait aux termes de son contrat de travail. Quant à l'âge et au nombre de ses enfants, ces données ressortaient du dossier de l'affaire déposé avec le pourvoi en cassation. Le requérant se plaignait de la violation du principe de l'égalité, de la proportionnalité et du droit à la rémunération. Dans ses observations additionnelles, il étaya plus amplement ses moyens, invoqua l'article 1 du Protocole n o 1 et déposa, à l'appui de ses thèses, un arrêt de la Cour de cassation (n o 315/1999) qui avait jugé qu'une allocation similaire à celle revendiquée par le requérant faisait partie de l'allocation d'expatriation et ne constituait pas une allocation autonome.

Le 2 février 2001, après avoir pris connaissance du rapport du juge rapporteur, le requérant déposa des observations en réponse. Le juge rapporteur proposait le rejet du pourvoi comme vague, au motif que le requérant ne mentionnait pas son statut de travail et le nombre de ses enfants. Se fondant sur l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant contesta la proposition du juge rapporteur en soutenant que les moyens de cassation qu'il avait introduits étaient de ceux que la Cour de cassation se devait d'examiner d'office en vertu de l'article 562 § 4 du code de procédure civile.

Le 15 juin 2001, la Cour de cassation cassa partiellement la décision attaquée en ce qui concernait le versement d'intérêts sur la somme allouée par la cour d'appel. En outre, s'agissant de certains des moyens de droit soulevés, elle entérina la proposition du juge rapporteur sans se référer aux griefs et arguments du requérant, développés notamment dans ses observations. Enfin, le restant des griefs fut rejeté comme irrecevable sur la base de l'article 566 § 1 du code de procédure civile, au motif que le requérant n'avait pas précisé dans son pourvoi les termes de son contrat de travail ainsi que le nombre et l'âge de ses enfants (arrêt n o 1143/2001). II.

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation, le pourvoi en cassation doit préciser quelle est la règle de fond qui a été violée, en quoi consiste l'erreur juridique, autrement dit où se trouve la violation dans l'interprétation ou l'application de la règle en cause, et doit aussi comporter l'exposé des faits sur lesquels la cour d'appel s'est fondée pour rejeter le recours (Cour de cassation, n os 372/2002, 388/2002). EN DROIT I.

Le Gouvernement estime que, selon l'article 562 § 4 du code de procédure civile, il appartient au pouvoir discrétionnaire du juge rapporteur de l'affaire de requalifier les moyens de droit soumis par le demandeur et, éventuellement, de corriger leur caractère vague ou indéterminé. Pour le Gouvernement, il serait inacceptable à l'égard du principe d'égalité des armes que le juge rapporteur intervienne dans la procédure en faveur de l'une des parties en litige. En tout état de cause, le Gouvernement excipe que les moyens de droit soulevés par le requérant portaient sur l'interprétation de la législation faite par la cour d'appel ainsi que sur la motivation de sa décision. Par conséquent, selon les dispositions pertinentes du code de procédure civile, les insuffisances du pourvoi ne pouvaient pas être corrigées par simple référence au texte de l'action ou par les observations ultérieurement déposées devant la Cour de cassation.

Le requérant estime que la Cour de cassation avait l'obligation d'examiner d'office , en vertu de l'article 562 § 4 du code de procédure civile, ses moyens déclarés irrecevables. De l'avis du requérant, le juge rapporteur est obligé de procéder à l'examen des moyens de droit, tels que ceux qu'il souleva devant la Cour de cassation et ce, même si leur contenu est vague et imprécis. Cette interprétation de l'article 562 § 4 du code de procédure civile va de pair avec la notion de la plénitude du contrôle judiciaire que doit exercer chaque juridiction selon l'article 20 § 1 de la Constitution grecque et l'article 6 § 1 de la Convention. Sur ce point, le requérant cite la jurisprudence de la Cour de cassation où la haute juridiction se réfère aux éléments du dossier et examine ex officio les moyens de cassation, selon l'article 562 § 4 du code de procédure civile. Le requérant excipe en outre que la Cour de cassation entérina simplement la proposition du juge rapporteur sur le caractère non recevable de certains moyens sans faire aucune référence aux arguments, longuement développés dans ses observations. En dernier lieu, il souligne que les éléments sur son contrat de travail ainsi que sur le nombre et l'âge de ses enfants ressortaient explicitement soit de son pourvoi en cassation soit des pièces du dossier de l'affaire. Pour le requérant, le rejet de certains de ses moyens de droit comme irrecevables relève d'un formalisme excessif et injustifié de la part de la Cour de cassation. B. Appréciation de la Cour 1. Principes généraux

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d'autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d'accès constitue un aspect particulier, n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d'autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998–I, p. 290, § 34). En effet, le droit d'accès à un tribunal se trouve atteint lorsque sa réglementation cesse de servir les buts de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice et constitue une sorte de barrière qui empêche le justiciable de voir son litige tranché au fond par la juridiction compétente.

La Cour rappelle en outre que l'article 6 de la Convention n'astreint pas les Etats contractants à créer des cours d'appel ou de cassation (voir, notamment, Delcourt c. Belgique , arrêt du 17 janvier 1970, série A n o 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cependant, si de telles juridictions existent, les garanties de l'article 6 doivent être respectées, notamment en ce qu'il assure aux plaideurs un droit effectif d'accès aux tribunaux pour les décisions relatives à leurs « droits et obligations de caractère civil » (voir, parmi d'autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2956, § 37). En outre, la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d'accès à un tribunal reconnu par l'article 6 § 1 de la Convention dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l'ensemble du procès mené dans l'ordre juridique interne et le rôle qu'y a joué la Cour suprême, les conditions de recevabilité d'un pourvoi en cassation pouvant être plus rigoureuses que pour un appel ( Khalfaoui c. France , n o 34791/97, § 37, CEDH 1999-IX).

La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. De ce fait, les intéressés doivent pouvoir s'attendre à ce que les règles soient appliquées ( Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I). En outre, la Cour a déjà admis que les conditions de recevabilité d'un pourvoi en cassation pouvaient être plus rigoureuses que pour un appel ( Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, § 62, CEDH 2002-IX). Cela étant, la Cour a conclu à plusieurs reprises que l'application par les juridictions internes de formalités à respecter pour former un recours est susceptible de violer le droit d'accès à un tribunal. Il en est ainsi, quand l'interprétation par trop formaliste de la légalité ordinaire faite par une juridiction empêche, de fait, l'examen au fond du recours exercé par l'intéressé ( Běleš et autres c. République tchèque , précité, § 69 ; Zvolský et Zvolská c. République tchèque , n o 46129/99, § 55, CEDH 2002 ‑ IX). 2. Application en l'espèce des principes susmentionnés

En l'occurrence, la tâche de la Cour consiste à examiner si la manière dont la Cour de cassation a rejeté certains des moyens de cassation soumis par le requérant, l'a privé, de fait, de son droit de voir examiner son pourvoi sur le bien-fondé. Pour ce faire, la Cour se penchera sur la proportionnalité de la limitation imposée par rapport aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice.

Tout d'abord, la Cour est d'avis qu'il ne lui appartient pas de se prononcer sur la façon dont la haute juridiction grecque aurait dû, en l'espèce, interpréter l'article 562 § 4 du code de procédure civil. En effet, cette disposition attribue au juge rapporteur un pouvoir discrétionnaire de corriger ex officio le caractère éventuellement vague ou indéterminée du pouvoir en cassation exercé. Rien dans l'arrêt n o 1143/2001 de la Cour de cassation ne donne à croire que celui-ci était contraire à la législation grecque, arbitraire ou disproportionnée à l'égard de la Convention. De plus, il n'y a dans le dossier aucun indice donnant à penser que cet arrêt était entaché d'arbitraire ou que l'intéressé ne pouvait s'attendre à ce que l'article 562 § 4 du code de procédure pénale ne soit appliqué comme il l'a été.

En effet, la question qui se pose en l'espèce est de savoir si la manière dont la Cour de cassation a rejeté certains moyens de droit soulevés par le requérant comme irrecevables, au motif qu'il avait omis d'indiquer certains éléments de fait qui figurent néanmoins dans le dossier de l'affaire, se concilie avec les exigences de l'article 6 § 1 quant au droit d'accès à un tribunal.

La Cour note tout d'abord qu'en se fondant sur l'article 566 § 1 du code de procédure civile, la haute juridiction a fixé en la matière une condition de recevabilité portant sur le caractère vague ou non des moyens en cassation. Cette règle obéit, en général, aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice. Quand le demandeur en cassation reproche à la cour d'appel une appréciation erronée des faits de la cause par rapport à la règle juridique appliquée, il paraît raisonnable d'exiger qu'il relate dans son pourvoi les faits pertinents qui constituent l'objet de son action. Dans le cas contraire, la haute juridiction ne serait pas en mesure d'exercer son contrôle d'annulation à l'égard de l'arrêt attaqué. En effet, elle serait tenue de rétablir les faits pertinents de la cause et de les interpréter elle-même par rapport à la règle de droit appliquée par la cour d'appel. Cette hypothèse ne peut être envisagée, car elle équivaudrait à exiger de la haute juridiction qu'elle formule elle-même les moyens de cassation, moyens qu'elle devrait, par la suite, examiner. En somme, la règle appliquée dans le cas d'espèce se concilie avec la spécificité du rôle joué par la Cour de cassation, dont le contrôle est limité au respect du droit (voir, en ce sens, Brechos c. Grèce (déc.), n o 7632/04, 11 avril 2006).

Toutefois, dans le cas d'espèce, l'on saurait difficilement soutenir que le pourvoi en cassation du requérant faisait peser sur la Cour de cassation la charge de rétablir les faits de l'espèce. Sur ce point, la Cour relève que le contrat de travail du requérant ressortait clairement du texte de son pourvoi en cassation. En outre, les termes de son contrat de travail, le statut matrimonial du requérant ainsi que l'âge et le nombre de ses enfants constituaient des données du dossier de l'affaire déposé avec le pourvoi en cassation. Partant, tous les éléments de fait pertinents pour l'examen du pourvoi étaient à la disposition de la Cour de cassation.

Au demeurant, la Cour ne perd pas de vue que le requérant avait déposé des observations en réponse au rapport rédigé par le juge rapporteur proposant le rejet de son pourvoi comme vague. Dans ces observations, il précisait de manière détaillée les raisons pour lesquelles la Cour de cassation devait prendre en compte les éléments de fait tels qu'ils ressortaient des pièces du dossier. Pourtant, dans son arrêt n o 1143/2001, la Cour de cassation ne se référa aucunement aux moyens et arguments du requérant. Ainsi, en reprochant au requérant d'avoir omis de préciser les éléments précités, la Cour de cassation contourna la question faisant l'objet du litige et rendit un arrêt qui ne répondait pas à la substance du problème soulevé.

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime que le rejet du pourvoi en cassation relève d'une approche par trop formaliste des conditions de recevabilité du recours exercé. Par conséquent, la limitation imposée au droit d'accès du requérant à un tribunal n'a pas été proportionnée au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard du droit du requérant d'avoir accès à un tribunal. II.

Au titre du dommage matériel, le requérant réclame 55 200 dollars américains (USD) et 19 100 ECU, somme équivalente à 64 000 euros (EUR). Ladite somme correspond aux augmentations de l'allocation d'expatriation non perçues à compter du 1 er janvier 1993 et jusqu'au 24 mars 1998. A titre de dommage moral, le requérant réclame la somme de 30 000 EUR.

Le Gouvernement affirme que la Cour doit écarter la demande au titre du préjudice matériel. Il affirme en outre que la somme demandée au titre du préjudice moral est excessive et qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour note qu'en l'espèce, la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside dans le fait que le requérant n'a pas bénéficié d'un droit d'accès à un tribunal, en violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour estime qu'elle ne saurait spéculer sur la décision de la Cour de cassation si celle-ci avait examiné le bien-fondé des griefs du requérant. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que le requérant a vraisemblablement subi une frustration en raison de la violation de son droit d'accès à un tribunal. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour lui octroie 5 000 EUR pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens

Le requérant demande également une somme globale de 29 910 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour, somme qu'il ventile de la façon suivante : i. 779,78 EUR pour la procédure devant le tribunal de première instance ; ii. 423,20 EUR pour la procédure devant la cour d'appel ; iii. 1 849,61 EUR pour la procédure devant la Cour de cassation. Le requérant ne produit aucune facture ou note d'honoraires au titre de ces procédures ; iv. 76,63 EUR au titre des frais d'envoi de sa requête et de ses observations à la Cour. Le requérant produit à ce titre trois factures de la même somme totale ; v. 26 780,78 EUR au titre des honoraires d'avocat tant devant les juridictions internes que devant la Cour. Le requérant ne produit aucune note d'honoraires à ce titre.

Le Gouvernement affirme que les prétentions du requérant sont excessives et non justifiées.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

En l'occurrence, la Cour note que, pour ce qui est des frais et dépens relatifs à la procédure devant les juridictions internes, le requérant ne produit aucune facture ou note d'honoraires. Il y a donc lieu de rejeter cette partie de ses prétentions. En ce qui concerne les frais exposés pour les besoins de la représentation du requérant devant elle, la Cour juge raisonnable de lui allouer 500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 décembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président