AFFAIRE TASTANIDIS c. GRECE

RESPONDENT

GRC

HOTĂRÂRE

12.10.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Exception préliminaire jointe au fond et rejetée (non-épuisement de voies de recours internes);Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE TASTANIDIS c. GRECE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

În cauza Tastanidis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. L. Loucaide, președinte, C.L. Rozakis, F. Tulkens, E. Steiner, dnii K. hagiyev, D. Spielmann, S.E. Jebens, judecătorii mei, și domnul S. Nielsen, grefierul secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 septembrie 2006, înmânează hotărârea pe care a adoptat-o aici, adoptată la această dată procedura La originea cazului (n 18059/04) îndreptat împotriva Republicii Elene și al cărui resortisant al acestui stat, dl Vassilios Tastanidis ( Delegații agentului său, S. Spiropoulos, sunt reprezentați în fața Consiliului juridic al statului și a dlui Papida, auditor la Consiliul juridic al statului. La 3 iunie 2005, prima secțiune a decis să comunice cererea guvernului. La 21 mai 2001, tribunalul corecțional din Pireu l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani cu o amendă de 3 000 de ani. La 17 aprilie 2002, Curtea de Apel din Pireu a confirmat hotărârea atacată și a redus amenda aplicată la 2 934,7 euro. Reclamantul nu a fost prezent la audiere (judecata nr. 686/2002). La 21 mai 2002, reclamantul s-a ocupat de Casație. La 20 ianuarie 2004, Curtea de Casație și-a respins recursul ca inadmisibil. Pe baza articolului 508 alineatul (1) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că reclamantul nu depunea, cel târziu la data examinării recursului său, un certificat de la directorul închisorii care certifica că era deținut la data recursului său în casație. În plus, Curtea Supremă a considerat că niciuna dintre circumstanțele prevăzute la art. 508 § 1 din Codul de procedură penală care l-ar scuti pe reclamant de obligația sa de a depune atestatul directorului închisorii; în special, reclamantul nu a solicitat ca recursul său să aibă un efect suspensiv, în conformitate cu art. 471 alineatul (2) din Codul de procedură penală (hotărârea nr. 125/2004). La 24 mai 2004, reclamantul a solicitat Curții de Apel din Piraeea să transforme pedeapsa în amendă impusă prin Hotărârea nr. 686/2002. La 24 mai 2004, Curtea de Apel din Pireu a respins cererea sa (hotărârea nr. 806/2004). La 25 mai 2004, reclamantul a depus o cerere de suspendare în executarea hotărârii nr. 806/2004 al Curții de Apel din Pireu. În aceeași zi, Curtea de Apel din Pireu a respins cererea sa. Ea a considerat că hotărârea nr. 806/2004 nu era executorie deoarece nu impunea nicio pedeapsă reclamantului, ci, dimpotrivă, și-a respins doar cererea de a-și converti pedeapsa în amendă. Potrivit Curții de Apel, hotărârea nu 686/2002 impunea reclamantului pedeapsa de detenție și, prin urmare, nu se punea nicio problemă de suspendare a hotărârii menționate anterior, întrucât reclamantul nu se ocupase în mod valabil de aceasta (hotărârea nr. 830/2004). II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 10. La momentul faptelor, dispozițiile relevante din Codul de procedură penală se citeau astfel art. 508. Recursul în casare al celui condamnat la o pedeapsă privativă de libertate este admisibil numai dacă acesta dovedește, printr-un certificat al directorului închisorii, în momentul introducerii recursului sau mai târziu, dar în orice caz înainte de dezbateri, că a fost deținut atunci când a introdus recursul. Această atestare nu este necesară dacă din dosar reiese că persoana în cauză este deținută sau dacă executarea pedepsei a fost suspendată sau amânată sau dacă pedeapsa a fost convertită în sancțiune pecuniară care a fost plătită (...). (2) Dispoziția din alin. (1) nu se aplică dacă... recursul la casare a fost însoțit de un efect suspensiv de la început sau mai târziu, în conformitate cu art. 471 alineatul (2). art. 471 alineatul (2) (...) Termenul pentru exercitarea recursului în casare și recursul în casare nu suspendă executarea deciziei atacate. Cu toate acestea, în cazul în care procurorul sau pârâtul solicită acest lucru, instanța care a pronunțat hotărârea atacată poate decide, în orice caz, să suspende executarea deciziei atacate (...) Potrivit doctrinei, este încă posibil să se acorde suspendarea, și anume chiar dacă pârâtul este deja deținut provizoriu. Potrivit jurisprudenței, Tribunalul nu poate decide din oficiu să suspende executarea hotărârii care a făcut obiectul unui recurs în casație. Întotdeauna trebuie ca procurorul sau acuzatul să solicite suspendarea acesteia (Curtea de Apel Pireu, nr 20/1978 Poinika Chronika 1978,824. Într-o altă cauză, Curtea de Casație a declarat admisibilă un recurs în Casație introdus de un individ condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, care nu se constituise prizonier, nu și-a răscumpărat pedeapsa și nu a obținut suspendarea, pe motiv că, printr-o decizie ulterioară, instanța care luase o hotărâre în apel a acordat recursului un efect suspensiv (Curtea de Casație (în camera Consiliului); 957/1997, Poinika Chronika 1998,342). ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 11. Reclamantul se plânge că recursul său la casare a fost declarat inadmisibil, în temeiul articolului 508 alineatul (1) din Codul de procedură penală, din cauza faptului că nu s-a constituit prizonier și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărui părți relevante se citesc astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Guvernul afirmă, în principal, că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, deoarece a omis să solicite suspendarea pedepsei sale, în conformitate cu art. 471 alineatul (2) din Codul de procedură penală. Dacă ar fi depus o astfel de cerere, acesta ar fi disociat admisibilitatea recursului său în constatarea obligației de a se constitui prizonier 13. 14 Curtea constată că, astfel, excepția ridicată de guvern este strâns legată de substanța plângerii enunțate de reclamant pe teren la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Prin urmare, Curtea consideră oportună includerea acestei excepții în fond. 15. Cu toate acestea, Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Reclamantul susține că inadmisibilitatea recursului său în Casație și-a încălcat dreptul de acces la o instanță. 17. Guvernul afirmă că pedeapsa privativă de libertate impusă reclamantului nu era deosebit de severă în raport cu gravitatea infracțiunii pentru care acesta fusese condamnat. În aceste condiții, guvernul susține că inadmisibilitatea recursului în Casația reclamantului nu a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul subliniază, de asemenea, că, înainte de a pronunța inadmisibilitatea recursului în Casație, Curtea de Casație s-a ocupat să verifice dacă această decizie era proporțională cu scopul legitim urmărit. Curtea reamintește că dreptul la o instanță judecătorească, al cărui drept de acces constituie un aspect, nu este absolut; el se pregătește pentru limitări admise implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece, prin natura sa, solicită o reglementare de către statul care beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere (Asingdane c. Regatul Unit, Hotărârea din 28 mai 1985, seria A n 93, p. 24-25, § 57). Cu toate acestea, astfel de limitări nu pot restrânge accesul deschis la un justițiar într-un mod sau într-un punct în care dreptul său de acces la o instanță este atins în însăși substanța sa; în cele din urmă, ele nu se conformează articolului 6 alineatul (1) decât dacă au un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea în special Fayed c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 septembrie 1994, seria A n 294-B, pp. 49-50, § 65, și Levages Prestations Services c. France, Hotărârea din 23 septembrie 1996 Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-V, p. 1543, § 40. 19. Curtea amintește, de asemenea, că art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să creeze cursuri de apel sau de casare (a se vedea în special Delcourt c. Belgia , Hotărârea din 17 ianuarie 1970, seria A n 11, pp. 13-15, § 25-26. Cu toate acestea, în cazul în care există astfel de instanțe, garanțiile prevăzute la art. 6 trebuie respectate, în special prin faptul că asigură pledanților un drept efectiv de acces la instanțele judecătorești pentru deciziile privind drepturile și obligațiile lor civile (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania , Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2956, § 37). În plus, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la o instanță recunoscută în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie să se țină seama de întregul proces desfășurat în ordinea juridică internă și de rolul jucat de Curtea Supremă în cadrul acestuia, condițiile de admisibilitate a unui recurs în Casație putând fi mai stricte decât pentru un recurs ( Khalfaouic. France, n 34791/97, § 37, CEDO 1999-IX). 20. În hotărârile sale Omar și Gherin, Curtea a considerat că inadmisibilitatea unui recurs în casație, întemeiat numai (...) pe faptul că reclamantul nu s-a constituit prizonier în executarea hotărârii judecătorești care face obiectul recursului, constrâns persoana în cauză să se supună deja persoanei în cauză privării de libertate care rezultă din decizia atacată, în timp ce această decizie nu poate fi considerată definitivă atâta timp cât nu s-a luat o hotărâre cu privire la recurs sau când termenul de recurs nu a expirat Curtea a considerat că se aduce astfel atingere substanței în sine a dreptului de recurs, impunându-i reclamantului o sarcină disproporționată, rupând echilibrul corect care trebuie să existe între, pe de o parte, interesul legitim de a asigura executarea hotărârilor judecătorești și, pe de altă parte, dreptul de acces la instanța de Casație și exercitarea drepturilor la apărare (Omar și Guérin c. Franța , Hotărârea din 29 iulie 1998, Rec. 1998, p. 1841, § 40 și 41, și Hotărârea din 1868 § 43). 21. Curtea nu vede în acest caz niciun motiv de a se abate de la jurisprudența menționată anterior. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât a considerat deja că cererea de suspendare a pedepsei nu este de natură să retragă la sancțiunea decăderea recursului caracterul său disproporționat ( Khalfaouic. Franța, citată anterior, punctul 53. În plus, Curtea nu pierde din vedere decât într-o altă cauză împotriva Greciei, cauza Skondrianos c. Grecia 63000/00, 74291/01 și 74292/01, 18 În decembrie 2003), deși pârâtul ar fi beneficiat de o suspendare a pedepsei cu ocazia sesizării Curții de Casație, aceasta din urmă și-a declarat recursul inadmisibil pe motiv că, în timpul examinării sale, acesta nu mai avea efect suspensiv. Această situație a determinat Curtea să afirme că persoana în cauză. a putut, în mod legitim, să considere că art. 508 nu poate servi drept bază pentru o decizie de inadmisibilitate și să ajungă la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție, ținând seama și de faptul că Curtea de Casație a reținut din oficiu acest motiv de inadmisibilitate, neacordându-i în niciun stadiu pârâtului posibilitatea de a-l respinge (Skondrianos c. Grecia, citată anterior, §§ 30-31). În aceste condiții, Curtea consideră că posibilitatea ca recursul să fie asociat cu un efect suspensiv, o posibilitate prevăzută la art. 508 alineatul (2) din Codul de procedură penală, nu numai cu puterea discreționară a instanței, ci și, chiar dacă se acordă, nu oferă nicio certitudine persoanei interesate de a nu i se opune decăderea recursului. Prin urmare, guvernul nu poate susține că cererea de suspendare a pedepsei constituie o cale de atac adecvată și eficientă pe care reclamantul ar fi trebuit să o exercite înainte de a sesiza Curtea; prin urmare, excepția invocată în această privință de guvern nu poate fi reținută. 22. În concluzie, având în vedere toate circumstanțele cauzei, Curtea consideră că reclamantul a suferit un obstacol excesiv în calea dreptului său de acces la o instanță și, prin urmare, a dreptului său la un proces echitabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 23. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă acestor titluri. Excepția de la epuizarea căilor de atac interne ridicate de guvern afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 12 octombrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.