SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 5313/02 prezentată de Christos TSOLAKIDIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 12 decembrie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dnii C.L Rozakis Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători S. Nielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 ianuarie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Christos Tsolakidis, este un resortisant grec, născut în 1932 și rezident pe insula Mytilene. El este reprezentat în fața Curții de către domnul N. Anagnostopoulos și D. Anagnostopoulos, avocați în Atena Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un ofițer militar pensionat. La 6 octombrie 1995, el a solicitat de la Contabilitatea generală a statului că aceasta din urmă calculează în pensia de pensie pe care o primise, o alocație care era plătită ofițerilor oficiali care aveau același grad ca și el. La 2 aprilie 1996, Contabilitatea generală a respins cererea reclamantului, pe motiv că, întrucât reclamantul s-a pensionat înainte de 1 ianuarie 1990, această alocație nu putea fi luată în considerare la calcularea pensiei de pensie a reclamantului. La 27 mai 1996, reclamantul a introdus o acțiune în anulare a acestei decizii în fața Curții de Conturi. Prin Hotărârea 883/1999 din 20 mai 1999, Curtea de Conturi a respins recursul. Cu toate acestea, la 24 ianuarie 2001, formarea plenară a Curții de Conturi a anulat dezbaterile, deoarece reclamantul nu fusese convocat în mod regulat și a stabilit o nouă dată de încuiere. Prin Hotărârea 1437/2001 din 7 noiembrie 2001, formarea plenară a Curții de Conturi a respins recursul reclamantului. Curtea de Conturi a constatat că, la 15 mai 1985, atunci când reclamantul a plecat la pensie, acesta nu a primit o astfel de alocație. Curtea de Conturi a respins argumentul reclamantului potrivit căruia orice creștere a salariului decis pentru militarii desactivați a fost luată în considerare pentru stabilirea pensiei pensionarilor, pe motiv că alocația în litigiu nu constituia o Creșterea salariului, dar o indemnizație autonomă calculată pe salariu. În cele din urmă, Curtea de Conturi a respins competența reclamantului în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 pe motiv că reclamantul nu deține nici o creanță recunoscută printr-o hotărâre și nu putea să se prevaleze de niciun drept dobândit pe care i l-ar fi conferit jurisprudența anterioară a Curții de Conturi. GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, adoptat în mod individual și combinat cu art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare discriminatorie a dreptului său la respectarea bunurilor. ÎN Â Â Reclamantul invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul susține că cauza nu prezenta nicio complexitate, că el însuși nu a contribuit la durata procedurii și că natura cauzei a solicitat o diligență specială, deoarece reclamantul avea nevoie de o creștere a pensiei sale reduse. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. În plus, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile și pretinde că și-a pierdut dreptul de a obține o pensie mai mare și consideră că a făcut obiectul unei discriminări față de pensionarii care au părăsit serviciul după 1 ianuarie 1990. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. □ Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, la adresa unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea consideră că presupusa creanță a reclamantului nu poate fi considerată drept bunuri mai degrabă decât bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu a fost constatată și lichidată printr-o hotărâre cu forță de lucru judecat. Cu toate acestea, aceaceasta este condiția pentru ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 ( Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A, n 301-B). În special, Curtea ia notă de faptul că, atât timp cât cauza era pe rol în fața instanțelor interne, acțiunea nu a generat, în fața reclamantului, niciun drept de creanță, ci numai la adresa în care a obținut o astfel de creanță. Prin urmare, hotărârile Curții de Conturi care l-au exonerat pe reclamant de cererea sa nu au putut avea ca efect privarea unui bun de care era proprietarul. Curtea reamintește, de asemenea, că art. 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale Convenției și ale protocoalelor; nu are existență independentă, ci este valabil numai pentru Este adevărat că acesta poate intra în joc fără încălcarea cerințelor lor și, în această măsură, are un domeniu de aplicare autonom, dar nu poate găsi o aplicare în cazul în care faptele litigiului nu cad sub incidența celui puțin a clauzelor menționate ( Van Raalte c. Țările de Jos, Hotărârea din 21 februarie 1997, Rec., 1997, p. 184, § 33, precum și decizia Curții din 30 martie 1999 în cauze Comitetul medicilor cu diplome străine c. Franc e și Ettahiri și alții c. Franța , cereri nr 39527/98 și 39531/98). În cazul de față, Curtea a statuat că nu a existat o încălcare a cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 considerat în mod individual. Prin urmare, aceasta trebuie să examineze dacă a existat o încălcare a acestei dispoziții, combinată cu art. 14 din convenție. Curtea reamintește că o distincție este discriminatorie în sensul articolului 14, în cazul în care aceasta nu dispune de o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă aceasta nu urmărește un scop legitim sau siil n Pe de altă parte, statele contractante au o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă și în ce măsură diferențele dintre situațiile în alte privințe similare justifică distincțiile de tratament ( Karlheinz Schmidt c. Germania, Hotărârea din 18 iulie 1994, seria A n/934/B, p. 32, § 24). În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea ia notă de faptul că a solicitat autorităților naționale, cu o mare marjă de apreciere în această privință, să decidă ce categorie de pensionari ar avea dreptul la prima în litigiu. Această decizie nu ar putea fi suficientă numai pentru a crea o distincție între pensionari. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate înlocui aprecierea sa cu cea a autorităților de stat competente, care au decis să dea alocația în cauză numai pensionarilor care și-au părăsit serviciul după 1 În ianuarie 1990, Curtea nu poate pune sub semnul întrebării motivele autorităților naționale de a considera această alegere bazată pe o justificare obiectivă și rezonabilă (a se vedea Vassilios Belaousof și alții c. Grecia (dec.), nr. 66296/01, 28.02.2002, nepublicată). Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea Õ reclamantului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
5313/02
présentée par Christos TSOLAKIDIS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
12 décembre 2002 en une chambre composée de
M
me
F.
Tulkens
,
présidente
,
MM.
C.L.
Rozakis
,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et
de
M.
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 janvier 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Christos Tsolakidis, est un ressortissant grec, né en 1932 et résidant à l’île de Mytilène. Il est représenté devant la Cour par M
es
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est un officier de l’armée à la retraite. Le 6 octobre 1995, il sollicita auprès de la Comptabilité générale de l’Etat que celle-ci calcule dans la pension de retraite qu’il percevait, une allocation qui était versée aux officiers d’active ayant le même grade que lui. Le 2 avril 1996, la Comptabilité générale rejeta la requête du requérant, au motif que, comme le requérant prit sa retraite avant le 1
er
janvier 1990, cette allocation ne pouvait pas être prise en compte pour le calcul de la pension de retraite de celui-ci.
Le 27 mai 1996, le requérant introduisit un recours en annulation de cette décision devant la Cour des comptes. Par un arrêt 883/1999 du 20 mai 1999, la Cour des comptes rejeta le recours. Le requérant se pourvut en cassation devant la formation plénière de la Cour des comptes.
Toutefois, le 24 janvier 2001, la formation plénière de la Cour des comptes annula les débats car le requérant n’avait pas été régulièrement convoqué et fixa une nouvelle date d’audience.
Par un arrêt 1437/2001 du 7 novembre 2001, la formation plénière de la Cour des comptes rejeta le pourvoi du requérant. Elle releva que le 15 mai 1985, lorsque le requérant partit à la retraite, il ne percevait pas une telle allocation. La Cour des comptes rejeta l’argument du requérant selon lequel toute augmentation de salaire décidée pour les militaires d’active dit être prise en considération pour la détermination de la pension des retraités, au motif que l’allocation litigieuse ne constituait pas une «
augmentation
» de salaire, mais une indemnité autonome calculée sur le salaire. Enfin, la Cour des comptes rejeta le grief du requérant tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 au motif que le requérant ne disposait d’aucune créance reconnue par une décision judiciaire et ne pouvait se prévaloir d’aucun droit acquis que lui aurait conféré la jurisprudence antérieure de la Cour des comptes.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
2.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte discriminatoire à son droit au respect des biens.
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le requérant soutient que l’affaire ne présentait aucune complexité, que lui-même n’a pas contribué à la longueur de la procédure et que la nature de l’affaire appelait une diligence particulière car le requérant avait besoin d’une augmentation de sa maigre retraite.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Le requérant se plaint en outre d’une atteinte à son droit au respect de leurs biens. Il affirme avoir perdu son droit à obtenir l’augmentation de sa pension et considère avoir fait l’objet d’une discrimination par rapport aux retraités qui ont quitté le service après le 1er janvier 1990. Il invoque les articles 1 du Protocole n
o
1 et 14 de la Convention.
L’article 1 du Protocole n
o
1 dispose
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
L’article 14 de la Convention est ainsi libellé :
« La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »
La Cour estime que la prétendue créance du requérant ne peut passer pour des «
biens
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1, car elle n’a pas été constatée et liquidée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu’une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce,
arrêt du 9
décembre 1994, Série A, n
o
En particulier, la Cour note que, tant que l’affaire était pendante devant les juridictions internes, l’action ne faisait naître, dans le chef du requérant, aucun droit de créance, mais uniquement l’éventualité d’obtenir pareille créance. Dès lors, les arrêts de la Cour des comptes ayant débouté le requérant de sa demande n’a pu avoir pour effet de le priver d’un bien dont il était propriétaire.
La Cour rappelle par ailleurs que l’article 14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et des protocoles ; il n’a pas d’existence indépendante, puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdites clauses (
Van Raalte c. Pays-Bas
, arrêt du 21 février 1997,
Recueil
1997-I, p. 184, § 33, ainsi que la décision de la Cour du 30 mars 1999 dans les affaires
Comité des médecins à diplômes étrangers c. Franc
e et
Ettahiri et autres c. France
, requêtes n
os
39527/98 et 39531/98).
Dans le cas d’espèce, la Cour a jugé qu’il n’y avait pas de manquement aux exigences de l’article 1 du Protocole n
o
1 considéré isolément. Elle doit dès lors examiner s’il y a eu violation de cette disposition, combinée avec l’article 14 de la Convention.
La Cour rappelle qu’une distinction est discriminatoire au sens de l’article 14, si elle «
manque de justification objective et raisonnable
», c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un «
but légitime
» ou s’il n’y a pas de «
rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé
». Par ailleurs, les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement (
Karlheinz Schmidt c. Allemagne,
arrêt du 18 juillet 1994, série A n
o
291–B, p. 32, § 24).
Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour note qu’il incombait aux autorités nationales, disposant d’une grande marge d’appréciation en la matière, de décider quelle catégorie de retraités aurait droit à la prime litigieuse. Cette décision ne saurait à elle seule suffire à créer une distinction quelconque parmi les retraités. Autrement dit, il n’appartient pas à la Cour de substituer son appréciation à celle des autorités étatiques compétentes, lesquelles ont décidé d’allouer l’allocation en question seulement aux retraités qui ont quitté leur service après le 1
er
janvier 1990. La Cour ne saurait remettre en question les motifs des autorités nationales d’estimer ce choix fondé sur une justification objective et raisonnable (voir
Vassilios Belaousof et autres c. Grèce
(déc.), n
o
66296/01, 28.02.2002, non publiée).
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Françoise T
ulkens
Greffier adjoint
Présidente