Katic împotriva Croației

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE PARȚIONALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 9552/02 de Igor KATIδ împotriva Croației Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așezează la 28 noiembrie 2002 în calitate de ședință compusă din președintele C.L. Rozakis Dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și dl S. Nielsen grefierul adjunct al secțiunii Având în vedere cererea depusă la 22 noiembrie 2001, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Igor Katić, este un cetățean croat, care s-a născut în 1929 și trăiește în Zadar, Croația. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează.

Într-un timp în toamna anului 1991 armata croată a confiscat un vehicul aparținând reclamantului. La 15 iulie 1992, vehiculul a fost returnat la solicitant, dar a fost grav deteriorat. La 5 ianuarie 1995, reclamantul a instituit proceduri civile în fața Curții municipale de Zagreb ( Općinski sud u Zagreb ) împotriva Republicii Croația, Ministerul Apărării, cerând daune pentru vehiculul său. La 10 martie 1998, instanța a pronunțat o hotărâre care a atribuit cererea reclamantului și se pare că Republica Croația a interzis hotărârea. La 6 noiembrie 1999, Parlamentul a introdus o schimbare a Legii privind obligațiile civile, care prevede că toate procedurile împotriva Republicii Croației privind acțiunile de prejudiciu care rezultă din acțiunile membrilor armatei sau poliției croate în timpul Războiului intern din Croația ar trebui să fie renunțate.

În conformitate cu legea de mai sus, la 4 aprilie 2000, Curtea Municipală de Zagreb a continuat procesul. Reclamantul a depus o plângere constituțională care a contestat decizia de a rămâne în procedură cu privire la cererile sale de daune. La 11 decembrie 2000, Curtea Constituțională a respins plângerea ca fiind inadmisibilă. La 27 martie 2001, reclamantul a depus o plângere constituțională care a contestat constituționalitatea legislației din 1999. Acuzația este pe calea Curții Constituționale. Legea internă relevantă Secțiunea 184 litera (a) din Legea privind modificările obligațiilor civile (Zcazon o dopunama Zakonu o obveznim odnosima , Gazette Oficial nr. 112/1999) prevede că toate procedurile inițiate împotriva Republicii Croația pentru daune cauzate de membrii armatei croate sau de poliție atunci când acționează în calitate oficială în timpul Războiului Intern din Croația de la 7 august 1990 la 30 iunie 1996 trebuie să fie păstrate.

De asemenea, legea impune guvernului obligația de a prezenta Parlamentului legislație specială, reglementând responsabilitatea pentru astfel de daune, cel târziu în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a Actului. COMPLAINTĂ Reclamantul susține că pronunțarea legislației din 1999 a Parlamentului interferează cu dreptul său la un proces echitabil. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că dreptul său la proprietate a fost încălcat deoarece vehiculul său a fost confiscat de la el și a revenit grav deteriorat De asemenea, în temeiul articolului 14 din Convenție se plânge că a fost împiedicat să obțină compensații pentru vehiculul său din cauza originii sale sârbe.

Reclamantul se plânge, în primul rând, că modificările Legii privind obligațiile civile din 1999 care l-au împiedicat să primească cererile de daune decise de instanța internă și-a încălcat dreptul la un proces echitabil, se bazează pe art. 6§ 1 din Convenție, al căror parte relevantă afirmă după cum urmează: "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ... " Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat.

În al doilea rând, reclamantul se plânge că prin confiscarea vehiculului său și a prejudiciului său, precum și pentru că nu este în măsură să obțină nicio compensație în acest sens, autoritățile interne au încălcat dreptul la proprietate, în contravenție cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care afirmă după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Curtea reiterează că, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general, Convenția reglementează numai, pentru fiecare parte contractantă, faptele ulterioare intrării în vigoare în ceea ce privește această parte (a se vedea, de exemplu, X. c. Portugalia, cererea nr. 9453/81, Decizia Comisiei din 13 decembrie 1982, Deciziile și rapoartele (DR) 31 p. 204, 208 și Kadikis c. Letonia (dec.), nr. 47634/99, 29 iunie 2000). Curtea reamintește că Croația a recunoscut competența Curții de a primi cereri “de la orice persoană, organizație neguvernamentală sau grup de persoane care pretind că sunt victime de o încălcare de către Croația a drepturilor recunoscute în convenție prin orice act, hotărâre sau eveniment care are loc după 5 noiembrie 1997”.

Prin urmare, Curtea nu este competentă să examineze prezenta cerere, în măsura în care se referă la faptele care au loc înainte de data ratării convenției. Curtea remarcă că vehiculul reclamantului a fost confiscat în 1991, înainte de ratificarea Croației Convenției. Curtea consideră că acesta a fost un act instantaniu de privare a proprietăților care nu a creat nicio situație continuă. Curtea observă, de asemenea, că, deși interferența legislativă a avut loc după intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește Croația, aceaceasta a fost atât de strâns legată de evenimentele care au susținut afirmația reclamantului că divorțarea celor două ar constitui un efect retroactiv asupra Convenției, care ar fi contrar principiilor generale ale dreptului internațional.

În același timp , aceasta ar face declarația Croației care recunoaște competența Curții de a primi cereri nugatorii individuale (a se vedea Kadikis c. Letonia , citată mai sus , și Hotărârea Stamulakatos c. Grecia din 30 septembrie 1993, Serie A nr. 271, p. 14, § 33). În urma acestei plângeri este incompatibilă ratione temporis cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respins în conformitate cu art. 35 Reclamantul se plânge în continuare că a fost discriminat pentru că nu este în măsură să obțină nicio compensație pentru vehiculul său din cauza originii sale sârbe, bazată pe art. 14 din Convenție, care citește după cum urmează: „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau altă parte, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Curtea reamintește că o posibilă încălcare a articolului 14 dintr-o convenție trebuie să implice o diferență de tratament pe baza unuia dintre motivele stabilite în mod expres în textul acestei dispoziții.

În ceea ce privește cazul în cauză, Curtea constată că nu a existat nici o indicație a diferenței de tratament în ceea ce privește reclamantul pe orice motiv în care legislația în cauză a fost aplicată în mod egal tuturor persoanelor aflate în poziția reclamantului, prin care această plângere este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului că a fost privat de dreptul său la un proces echitabil; declara restul cererii inadmisibil. Søren Nielsen Christos R OZAKIS Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 9552/02 by Igor KATIĆ against Croatia The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 28 November 2002 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky, judges , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 22 November 2001, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Igor Katić, is a Croatian citizen, who was born in 1929 and lives in Zadar, Croatia. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. Sometime in autumn 1991 the Croatian Army confiscated a vehicle belonging to the applicant.

On 15 July 1992 the vehicle was returned to the applicant, but it was severely damaged. On 5 January 1995 the applicant instituted civil proceedings before the Zagreb municipal Court ( Općinski sud u Zagrebu ) against the Republic of Croatia, Ministry of Defense, seeking damages for his vehicle. On 10 March 1998 the court gave a judgment awarding the applicant’s request. It appears that the Republic of Croatia appealed against the judgment. On 6 November 1999 Parliament introduced a change of the Civil Obligations Act which provided that all proceedings against the Republic of Croatia concerning actions for damages resulting from acts of members of the Croatian army or police when acting in their official capacity during the Homeland War in Croatia were to be stayed.

Pursuant to the above Act, on 4 April 2000 the Zagreb Municipal Court stayed the proceedings. The applicant filed a constitutional complaint challenging the decision to stay the proceedings concerning his claim for damages. On 11 December 2000 the Constitutional Court rejected the complaint as inadmissible. On 27 March 2001 the applicant filed a constitutional complaint challenging the constitutionality of the 1999 legislation. The claim is pending before the Constitutional Court. B. Relevant domestic law Section 184 (a) of the Act on Changes of the Civil Obligations Act ( Zakon o dopunama Zakonu o obveznim odnosima , Official Gazette no. 112/1999) provides that all proceedings instituted against the Republic of Croatia for damages caused by the members of the Croatian army or police when acting in their official capacity during the Homeland War in Croatia from 7 August 1990 to 30 June 1996 are to be stayed.

The Act also imposes an obligation on the Government to submit to Parliament special legislation, regulating the responsibility for such damages, at the latest within six months from the entry into force of the Act. COMPLAINTS 1. The applicant maintains that Parliament’s enactment of the 1999 legislation interferes with his right to a fair trial. 2. The applicant further complains under Article 1 of Protocol No. 1 that his right to property was violated because his vehicle was confiscated from him and returned severely damaged 3. The applicant also complains under Article 14 of the Convention that he has been prevented from obtaining compensation for his vehicle due to his Serbian origin.

THE LAW 1. The applicant firstly complains that the changes of the Civil Obligations Act from 1999 which prevented him from having his claim for damages decided by the domestic courts violated his right to a fair trial, relying on Article 6§ 1 of the Convention, the relevant part of which read as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...” The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.

2. Secondly, the applicant complains that by confiscation of his vehicle and its damaging, as well as because he is not able to obtain any compensation in this respect, the domestic authorities violated his right to property, contrary to Article 1 of Protocol No. 1 which read as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The Court reiterates that in accordance with the generally recognised rules of international law, the Convention only governs, for each Contracting Party, facts subsequent to its entry into force with regard to that Party (see, for example, X. v. Portugal, application no. 9453/81, Commission decision of 13 December 1982, Decisions and Reports (DR) 31 pp. 204, 208 and Kadikis v. Latvia (dec.), no. 47634/99, 29 June 2000). The Court recalls that Croatia recognised the competence of the Court to receive applications “from any person, non-governmental organisation or group of individuals claiming to be a victim of a violation by Croatia of the rights recognised in the Convention through any act, decision or event occurring after 5 November 1997.” Accordingly, the Court is not competent to examine the present application in so far as it refers to facts occurring before the date of the ratification of the Convention.

The Court notes that the applicant’s vehicle was confiscated in 1991, before Croatia ratified the Convention. The Court considers that this was an instantaneous act of deprivation of property which did not create any continuous situation. The Court notes further that although the legislative interference took place after the Convention entered into force in respect of Croatia it was so closely related to the events that gave rise to the applicant’s claim that divorcing the two would amount to giving retroactive effect to the Convention which would be contrary to general principles of international law.

At the same time it would render Croatia’s declaration recognising the Court’s competence to receive individual applications nugatory (see Kadikis v. Latvia , cited above, and the Stamulakatos v. Greece judgment of 30 September 1993, Series A no. 271, p. 14, § 33). It follows that this complaint is incompatible ratione temporis with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected in accordance with Article 35 § 4. 3. The applicant further complains that he has been discriminated against because he is not able to obtain any compensation for his vehicle due to his Serbian origin, relying on Article 14 of the Convention, which reads as follows: “The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.” The Court recalls that a possible violation of Article 14 of a Convention must entail a difference in treatment based on one of the grounds expressly established in the text of that provision.

As to the present case, the Court notes that there has been no indication of a difference in treatment in respect of the applicant on any such ground as the legislation in question has been equally applied to all persons in the applicant’s position. It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the applicant’s complaint that he has been deprived of his right to a fair trial; Declares the remainder of the application inadmissible. Søren Nielsen Christos R OZAKIS Deputy Registrar President