recursei nr. 47130/99
prezentate de Recep Tayyip ERDOĞAN
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), ședință la 28 noiembrie 2002 într-o cameră compusă din:
H.S. Greve,
judecători,
și V. Berger,
grefier de secție,
Ținând seama de recursa mai sus menționată introdusă la 22 martie 1999,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, dl Recep Tayyip Erdoğan, este un cetățean turc, născut în 1954 și rezidând la Istanbul. Este reprezentat înaintea Curții de d-na Faik Ișık, avocat la Istanbul.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul era, la momentul faptelor, primar al orașului Istanbul, ales din lista Refah (partid al prosperității, "RP") în alegerile municipale din 1994.
La 6 februarie 1997, în cursul unei reuniuni în aer liber organizate de RP la Siirt, oraș situat în sud-estul Turciei, reclamantul a ținut un discurs public. Și-a început discursul recitând versuri de Ziya Gökalp:
"Minareler süngü, kubbeler miğfer/Camiler kıșlamız, müminler asker"
"Minaretele sunt baionetele noastre, cupolele casca noastră/Moscheile sunt cazarmele noastre, credincioșii sunt soldați."
Reclamantul a continuat după cum urmează:
"Nimic nu ne poate descuraja, chiar dacă cerul și pământul s-ar prăbuși, chiar dacă torente, vulcani s-ar vărsa asupra noastră, suntem acei ai căror străbunici nu s-au plecat niciodată în fața lucrurilor mai tulburatoare (...) ceea ce îi făcea să curgă de la victorie la victorie, era comunitatea credinței, aceeași, care reunește astazi pe locuitorii Siirtului."
Referindu-se la politicienii din partidele adverse, reclamantul a declarat:
"Pentru noi, întrebarea nu este persoana cutare sau cutare, ci cea a mentalităților. Suntem doar muritori, dar mentalitățile vor continua. Nu ajungem deci nicăieri urmând persoane. Așa cum au spus cu atâta înțelepciune străbunii noștri: (...) Nu te-n sprijini pe faptura, ea va pierii, vei rămâne fără îndrumător. Dacă vrei să te întorci, mântuiește-te în Allah." Plec de la acest punct precis. Fără îndoială, printre voi, sunt persoane care au votat, în trecut, un partid sau altul, care au urmat cutare sau cutare, pentru că le plăcea bine. Trebuie să oprim această conduită. (...) lupta nu este încheiat. Nu suntem alergători de o sută de metri. Suntem maratonieni. Dar maratonul nostru nu este de patruzeci și doi de kilometri. [O voce din public: "Până la moarte!"] Prietenul nostru l-a spus bine. Da, maratonul nostru se va termina când vom da ultimul nostru suflent. (...)
Sunt mândru să declar că referința mea, aceasta este Islamul."
Se aude apelul la rugăciune. Reclamantul și publicul său observă tăcere în timpul apelului. Reclamantul a reluat:
"Da, am auzit frații mei spunând "nu se pot tăinui apelurile la rugăciune!" Dar aveți o asemenea teemere? Este imnul național care spune:
"Bu ezanlar ki șehadetleri dinin temeli
Ebedi yurdumun üstünde inlemeli"
Aceste rugăciuni, al căror mărturisire este temelia religiei / Trebuie să toneze pe patria mea pentru eternitate."
Referindu-se la recentele directive ale direcției afacerilor religioase referitoare la regulamentul apelurilor la rugăciune, reclamantul a declarat:
"Nu cunosc pe nimeni curajos care ar putea tăinui apelul la rugăciune, nu este posibil. Vom deveni un vulcan, vom exploda împotriva celui care va încerca. Poetul nostru al eliberării nu a scris imnul național nici într-un bordel, nici într-un bar, nici într-o discotecă (...)
Manifestul nostru este imnul național.
"Hakkıdır Hak'ka tapan milletimin Istiklal"
[extras din imnul național]
Independența este dreptul națiunii mele care venerează Dumnezeu.
Vă atrag atenția: nu spune "independența este dreptul națiunii mele care venerează faptura lui Dumnezeu". Nu vom fi niciodată slujitori ai fapturilor lui Allah. (..) călătoria noastră va continua astfel până la apocalipsă. (...)
În acest moment, țara derapează. Acest derapaj ar putea face vehiculul să se întoarcă. Cu permisiunea lui Allah, nu ne vom întoarce. Ne vom ridica și vom continua de la locul unde ne-am oprit. Prieteni, să știți că, timp de șase secole, am dominat trei continente și șapte mări. Le vom domina din nou.
(...)"
După ce a dat exemplul unui director de școală britanic, care ar fi furnizat toate facilitățile necesare unei eleve turce care dorea să-și facă rugăciunea la școală, reclamantul a continuat:
"Directorul unei școli britanice poate manifesta o asemenea deschidere de minte, în timp ce rectorii din țara mea, cine știe de ce, se opun cu ură și rancsună, surorilor mele care poartă vălul islamic, și totuși spun elhamdülillah müslümanım ('Dumnezeu mulțumit, sunt musulman'). Acest fapt este contrare democrației; acești oameni comit o încălcare a drepturilor și libertăților omului. Dar această cărăvan nu va merge în așa fel. Dreptatea va domni, mai devreme sau mai târziu. Nu aveți îndoială pe acest punct. (...)
Există legaturi care ne leagă pe unii de alții (...) Când mâine, vom muri, ni se va cere 'care este Dumnezeul tău, care este religia ta?', și nu 'din ce trib faci parte? '."
(...) Deci, frații mei, ne iubim. Ne iubim pentru amor Lui Dumnezeu. Vom iubi cele 70 de milioane de persoane din această societate, fără a face nici o distincție, le iubim, și suntem toți cetățeni ai Republicii Turcia. Cu toate acestea, nimeni nu trebuie să se amine în domeniul libertății noastre de credință și gândire. (...)
Fiecare epocă are faraoii ei, Nemrut. Dar să știți că fiecare faraon are Moise; să știți că fiecare Nemrut are Avraam. Deoarece este așa, suntem într-o călătorie glorioasă, vom avansa depășind obstacolele, unu câte unu. (...) vom curăța aceste murdării, aceste căi pline de murdării. Este calea inimii. Nu venim cu o mentalitate care se adresează stomacului și celui mai jos. Mentalitatea noastră se adresează inimii și capului (...)"
Prin hotărâre din 16 ianuarie 1998, Curtea Constituțională a pronunțat dizolvarea RP, pe motiv că aceasta devenise un centru de activități împotriva laicității.
Prin act din 11 februarie 1998, procurorul șef al Republicii (Bașsavcı) lângă curtea de securitate a statului din Diyarbakır ("curtea de securitate a statului") a acuzat reclamantul în virtutea articolului 312 § 2 din codul penal, pentru incitare publică la ură și ostilitate, pe baza unei distincții fondată pe apartenența la o religie. Printr-o expunere lungă referitoare la istoric, ideologie și practici ale RP pe scena politică a țării (ca partid al coaliției la putere), procurorul a susținut că în discursurile lor, liderii partidului urmăreau să împartă țara în două tabere, aceea a credincioșilor și aceea a necredincioșilor, și contribuiau astfel la deteriorarea păcii sociale. Conform procurorului, RP ar fi avut o viziune a democrației, nu ca scop ci ca mijloc, și ar fi dat deci impresie unei armate a djihadului. Procurorul a reamintit că acest fapt a atras intervenția Consilului Național de Securitate la 28 februarie 1997, care a formulat optsprezece recomandări, inclusiv aceea care a dus la închiderea unui număr de școli coranice (Imam Hatip Lisesi). Această din urmă recomandare ar fi suscitat revolte masive în țară, prin provocări cum ar fi cea care ar fi comisă în discursul reclamantului. Privind discursul litigios, procurorul a subliniat:
"Prin mesaje subtil diseminate în discursul său, reclamantul alertează populația pioasă cu ideea conform căreia 'religia este pusă în pericol'".
(...)
"Atunci când se examinează discursul în ansamblu, nu există complementaritate între afirmațiile care constituie o critică politică ordinară în general, și aceste narații [bucăți din versuri citate], care nu pot fi justificate decât într-un context de cruciadă, sau de război de independență națională, împotriva armatelor inamice, așa cum era de altfel cazul la origine [a acestor versuri]. Inculpatul vizează prin aceste afirmații să aprindă tensiunea între partea pioasă și cea nepioasă a populației, și să desemneze sistematic ca țintă anumite instituții ale regimului, pe care le descrie ca fiind împotriva religiei."
La 17 februarie 1998, curtea de securitate a statului a intentat o acțiune publică și a cerut observațiile reclamantului.
La 26 martie 1998, reclamantul și-a prezentat observațiile înaintea curții, anexând patru avize consultative redactate de profesori de drept penal.
Profesorii consultați, care toți concluzionaseră la absența elementelor constitutive ale delictului prevăzut de art. 312 § 2, subliniază mai ales următoarele puncte: în primul rând, discursul, precum și circumstanțele în care a fost ținut, nu creeau un pericol cert și imediat. De altfel, apelurile la șaria nu constituiau de la sine un delict, atât timp cât nu se foloseau sau se propuneau mijloace violente în acest scop. De mai mult, în actul de acuzare, procurorul ar fi luat ca cadru de interpretare activitățile RP, în timp ce într-o evaluare juridică a elementelor constitutive ale delictului, acest cadru nu ar fi trebuit să fie determinant. În avize, art. 10 al Convenției a fost menționat.
La 31 martie 1998, în cursul primei ședințe înaintea curții de securitate a statului, reclamantul a contestat acuzațiile aduse împotriva sa. În observațiile sale scrise, el a subliniat că motivele la baza dizolvării RP fuseseră folosite nedrept pentru a-l acuza.
La ultima ședință din 21 aprilie 1998, procurorul Republicii (savcı) și-a prezentat opinia pe fond. El a notat că versul litigios constă dintr-o răspuns ficțiv dat celor care ar viza anihilarea islamului, și că, atât timp cât Occidentul și lumea creștină erau percepute ca un pericol potențial pentru islam și musulmani, asemenea răspunsuri nu ar trebui considerate nepotrivite. El a susținut de altfel că într-o țară ca Turcia, unde 99,9% din populație era constituită din musulmani, și unde faptul de a fi turc ar fi profund asociat cu faptul de a fi musulman, utilizarea referințelor islamice în toate domeniile, inclusiv discursurile politice, ar fi doar natural. Conform procurorului, trebuia evitat să se ofenseze pe cei care se pronunță din preocupare patriotică, prin a califica orice discurs islamic de "islamist radical" sau de "apărător al șariei", atât timp cât aceste discursuri nu comporta revendicarea unui asemenea regim și în special o schimbare a sistemului juridic.
Procurorul a cerut achitarea reclamantului.
În observațiile sale scrise din aceeași zi, reclamantul a subliniat de altfel că versul și imnul din care recitase extrase în discursul său nu fuseseră obiect al nicio interdictii, și că nu exista nici o dispoziție legală indicând modalitățile prin care putem recita o versuri.
Tot la 21 aprilie 1998, curtea de securitate a statului, cu majoritate, a găsit reclamantul vinovat și, în virtutea articolului 312 § 2 din codul penal, l-a condamnat la zece luni de închisoare și la o amendă de 716.666.666 lire turce (LT). Curtea a decis să nu suspende executarea pedepselor, și să nu convertească pedeapsa de închisoare în amendă, datorită "personalității reclamantului".
În aceeași zi, reclamantul s-a pousuia în casație.
Înaintea Curții de Casație, el a reiterat observațiile sale pe fond ridicate în primă instanță și a invocat art. 10 al Convenției. De altfel, el a remarcat lacune în procedură: 1) curtea de securitate a statului și-ar fi bazat hotărârea pe înregistrări efectuate de polițiști care nu prestaseră jurământ; 2) curtea de securitate a statului nu i-ar fi dat cuvântul în ultimul rând, înainte de a statua; 3) avizul judecătorului disident nu ar fi figurat în procesele-verbale ale ultimei ședințe în care curtea a statuat, dar ar fi figurat doar în hotărârea motivată redactată ulterior. Acest fapt ar fi atras o lipsă de informație asupra avizului magistratului în cauză privind neaplicarea dispozițiilor de suspendare a executării și de convertire în amendă a pedepsei de închisoare a reclamantului.
La 5 iunie 1998, procurorul lângă curtea de securitate a statului, care ceruse achitarea reclamantului, a format la rândul său un recurs, reitarând requisitorul său.
În avizul din 4 septembrie 1998, pentru a determina personalitatea politică a reclamantului, procurorul general lângă Curtea de Casație s-a referit la un discurs pe care reclamantul ar fi pronunțat la o dată nespecificată când era primar al Istanbulului, cu ocazia deschiderii unei anexe a primăriei la Ümraniye (district al Istanbulului). Discursul în cauză conținea, conform procurorului general, următorul pasaj:
"(...) 99% din populație este musulmană. Nu poți fi laical și musulman în același timp (...) 'suveranitatea aparține fără rezervă națiunii' [frază celebră pronunțată de Mustafa Kemal Atatürk] este o enormă minciună. (...) suveranitatea aparține națiuni când merge la vot. Dar suveranitatea aparține în substanță lui Allah. (...) Soluția este clară: lumea Islamului, cu populația sa de un miliard și jumătate de oameni, așteaptă ridicarea națiuni musulmane turce. Ne vom ridica. Se vedea deja luminile. Va veni, această răscoală."
Procurorul general a expus de altfel diverse manifestații și reuniuni de protest, în special în incinta primăriei Istanbulului, cu ocazia hotărârii (nu încă definitivă) pronunțate împotriva reclamantului. Aceste manifestații, care nu puteau fi considerate ca acțiuni democratice, constituiau, conform procurorului general, o amenințare la adresa judecătorilor.
Procurorul general a comunicat de altfel două condamnări anterioare ale reclamantului, prima pentru infracțiune la legislația privind protecția pădurilor, și a doua pentru insulta adusă unui judecător, și a explicat că aceste condamnări condusesera jurisdicția de primă instanță să nu aplice suspendarea executării sau conversia în amendă a pedepsei de închisoare.
În avizul său, procurorul general s-a pronunțat în final pentru confirmarea hotărârii pronunțate în primă instanță.
La 10 septembrie 1998, reclamantul și-a prezentat observațiile în răspuns la avizul procurorului general. În primul rând, a cerut excusarea procurorului general din cauza pretinsei sale partialități. Cu titlu subsidiary, a cerut suprimarea pasajelor din avizul procurorului, neavând legătură directă cu cazul de față, în special declarații anterioare atribuite reclamantului de presă, care nu ar fi conținute în dosar, nici nu ar fi fost examinate în cursul ședințelor pentru ca reclamantul să se poată apăra. Reclamantul a criticat de altfel publicarea în presă a avizului la 5 septembrie 1998. Autorul articolului care publicase avizul ar fi, în același articol, raportat acuzații conform cărora reclamantul ar fi oferit o mită de 5 milioane de dolari americani curții de securitate a statului. Acest fapt constituia, conform reclamantului, un scandal juridic.
La 23 septembrie 1998, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea sa, confirmând, cu majoritate, hotărârea pronunțată în primă instanță. În motivare, ea a subliniat importanța contextului în care discursul litigios fusese ținut. Referindu-se la conceptele psihologiei legale, ea a remarcat că publicul căruia i se adresa reclamantul era compus din membri și simpatizanți ai RP, precum și oameni curioși. Acest public, calificat drept "masă" și având sentimente religioase foarte puternice, s-ar lăsa deosebit de influențat de discursul unei persoane în poziție de lider, cum era reclamantul. Printr-o mișcare de agitație pe care curtea o descrie folosind metafora unui cazan încălzit din ce în ce mai mult, energia masei ar putea se transforma în act prin simpla deschidere a supapei. Curtea a subliniat distincția făcută în discursul reclamantului, între două categorii ale populației: "Hakka kulluk edenler" (servitori lui Dumnezeu, care ar fi musulmani care asociază Islamul cu șaria) și "kula kulluk edenler" (servitori ai fapturilor lui Dumnezeu, care ar fi laicii). În ceea ce privește libertatea de exprimare, curtea a reamintit principiul conform căruia drepturile și libertățile democratice nu pot fi utilizate pentru a suprima democrația. Sau termenii discursului reclamantului ar putea fi rezumați într-un apel la război. Curtea a remarcat de altfel că potrivit legislației interne, un procuror nu putea fi excusați.
Printr-o scrisoare din 28 septembrie 1998, reclamantul s-a adresat președintelui Curții de Casație plângând-se de afirmațiile pe care procurorul general le ținuse în avizul său. Reclamantul a susținut că aceste afirmații privă trei infracțiuni la legislația penală: exercitarea de influență asupra judecătorilor, comportare de manieră parțială și adoptarea de atitudini contrare demnității profesiei, precum și defăimare și insulta la adresa reclamantului. Reclamantul a prezentat în special curții extrase dintr-un interviu televiziv acordat de procurorul general la 17 ianuarie 1998, unde acesta ar insinua că avizurile consultative ale profesorilor fuseseră obținute prin corupție.
În aceeași zi, reclamantul a introdus o cerere de revizuire a hotărârii, cale excepțională de recurs în procedurile penale.
La 2 octombrie 1998, această cerere a fost respinsă.
Ca consecință legală a condamnării sale, reclamantul a fost destituit din mandatul de primar.
B.
Dreptul intern relevant
art. 312 din codul penal, intitulat "Incitare nrepublică la infracțiune", dispune:
"Este pasibil de șase luni la doi ani de închisoare și o amendă grea de șase mii la treizeci de mii lire turce oricine, în mod expres, laudă sau face apologia unui act calificat de delict de lege, sau incită populația să desobeadeze legii.
Este pasibil de unu la trei ani de închisoare, precum și o amendă de trei mii la doisprezece mii lire oricine, pe baza unei distincții fondată pe apartenența la o clasă socială, o rasă, o religie, o sectă sau o regiune, incită poporul la ură și ostilitate. Dacă asemenea incitare compromite securitatea publică, pedeapsa este majorată cu o porțiune care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază.
Pedepsele care se atașează infracțiunilor definite la paragraful anterior sunt dublate atunci când acestea au fost comise prin mijloace enumerate la §2 al articolului 311."
Condamnarea unei persoane în aplicarea articolului 312, al doilea paragraf, atrage alte consecințe, în special privind exercitarea anumitor activități reglate de legi speciale. Așadar, de exemplu, persoane condamnate în acest fel nu pot înființa asociații (legea nr. 2908, art. 4 § 2 b)) sau sindicale, nici să fie membri ai birourilor acestora (legea nr. 2929, art. 5). Li se interzice de asemenea să creeze partide politice sau să adereze la acestea (legea nr. 2820, art. 11 § 5) sau să fie alese în Parlament (legea nr. 2839, art. 11, paragraf f 3)). De altfel, dacă pedeapsa înflicted depășește șase luni de închisoare, interesatul este privat de dreptul de a intra în funcția publică, cu excepția cazului în care este vorba de un delict neintențional (legea nr. 657, art. 48 § 5).
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că curtea de securitate a statului care l-a judecat nu era independentă și imparțială. El pretinde de altfel că procedura înaintea ei lipsea de echitate, în special din lipsă de a respecta regula egalității armelor.
Reclamantul alege în al doilea rând că condamnarea sa era parțial bazată pe faptul că în discursul său, el afirmase că referința sa este Islamul. În această privință, el invocă art. 9 din Convenție.
Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul se plânge în continuare de o ingerință nejustificată în dreptul sa la libertatea de exprimare, din cauza condamnării sale pe baza unui discurs public.
El invocă art. 14 din Convenție în combinație cu articolele 6, 9 și 10, susținând a fi făcut obiect al discriminării pe baza opiniilor sale.
Reclamantul avansează în final că condamnarea sa a avut ca efect o încălcare a dreptului sa de proprietate așa cum este definit în art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce, prin condamnare, a fost privat de postul de primar, deci de drepturile salariale.
1.
Reclamantul se plânge de lipsa de independență și imparțialitate a curții de securitate a statului din Diyarbakır și de lipsa de echitate a procedurii înaintea acesteia (art. 6 § 1 din Convenție), precum și de o ingerință nejustificată în libertatea sa de exprimare (art. 10), și aceasta pe baza unei distincții fondată pe opiniile sale (art. 14 din Convenție combinat cu art. 10).
Curtea observă că reclamantul invocă de asemenea art. 9 din Convenție. Din formulare, plângerea sa vizează în realitate o pretinsă ingerință în libertatea sa de exprimare. Curtea constată deci că alegația formulată de reclamant va fi un element de examinat din unghiul articolului 10. (vezi, de exemplu, Ceylan c. Turcia, hotărâre din 8 iulie 1999, Culegere 1999-IV, p 64, § 23)
În starea actuală a dosarului înaintea ei, Curtea nu estimează că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor plângeri, conform expunerii reclamantului, și estimează necesar să le aducă la cunoștința Guvernului pârât, în aplicarea articolului 54 § 3 b) din Regulamentul sau.
2.
Curtea a examinat alte plângeri ale reclamantului, după cum au fost prezentate în recursa sa. Ținând cont de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște din alegații formulate, nu a remarcat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Rezultă din aceasta că această parte a recursei trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Amână
examinarea plângerilor reclamantului bazate pe articolele 6 § 1 și 10 din Convenție, precum și art. 14 combinat cu art. 10;
Declară
recursa inadmisibilă pentru surplus.
Vincent Berger
Georg Ress
Grefier
Președinte
[1]
Ziya Gökalp: gânditor și poet, precursor al mișcării "turkiste", mort în 1924, anul următor proclamării Republicii Turcia. Aceste versuri, scrise în contextul războiului de eliberare națională turcă (1920-1923), erau imaginates la origine sub forma unei jouste, între Alparslan, sultan seldjoukid care a cucerit Anatolia în 1071, și Romain IV Diogène, împărat bizantin.
Versurile în cauză, atribuite lui Alparslan, ar veni în răspuns la cele atribuite lui Diogène: "Să se ardă Coranul / Să se distrugă Kaaba / Ca niciun călător în Orient / Să nu poată vedea cupolă cu minaret."
[2]
Pe vârful muntelui Nemrut, situat în sud-estul Anatoliei, la nord de orașul Siirt, suveranul Antiochos I al Comagenei (63-64 î.Hr.) și-a construit mormântul numit hierothéséion, adică "mormânt sacru". Antiochos era un rege mic vasalul Romei, dar pretindea că descinde de Alexandru și Darius. Numele Nemrut și faraon sunt folosite ca metafore ale acelora care se consideră "Dumnezeu pe Pământ", în opoziție cu Moise și Avraam, credincioși.
de la requête n
o
47130/99
présentée par Recep Tayyip ERDOĞAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
28 novembre 2002 en une chambre composée de
M.
G.
Ress
,
président
,
M.
I.
Cabral Barreto
,
M.
L.
Caflisch
,
M.
R.
Türmen
,
M.
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et
de
M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 mars 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Recep Tayyip Erdoğan, est un ressortissant turc, né en 1954 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
e
Faik Ișık, avocat à Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était, à l’époque des faits, maire de la ville d’Istanbul, élu de la liste du
Refah
( parti de la prospérité, «
RP
») lors des élections municipales de 1994.
Le 6 février 1997, lors d’une réunion en plein air organisée par le RP à Siirt, ville située au sud-est de la Turquie, le requérant tint un discours public. Il commença son discours en récitant des vers de Ziya Gökalp
[1]
:
«
Minareler süngü, kubbeler miğfer/Camiler kıșlamız, müminler asker
»
«
Les minarets sont nos baïonnettes, les voûtes nos heaumes/Les mosquées sont nos casernes, les croyants des soldats.
»
Le requérant continua ainsi
:
«
Rien ne peut nous décourager, même si ciel et terre s’écroulaient, même si des déluges, des volcans se déversaient sur nous, nous sommes ceux dont les ancêtres ne se sont jamais mis à genoux devant les choses les plus secouantes
(...) ce qui les faisaient courir de victoire en victoire, c’est la communauté de la foi, la même, qui réunit aujourd’hui les habitants de Siirt.
»
Se référant aux hommes politiques des partis adverses, le requérant déclara
:
«
Pour nous, la question n’est pas telle ou telle personne, c’est celle des mentalités. Nous ne sommes que des mortels, mais les mentalités continueront. On n’arrivera donc nulle part en suivant des personnes. Comme nos ancêtres ont si bien dit
: «
(...) Ne t’appuie pas à la créature, elle périra, tu resteras sans guide. Si tu veux tenir debout, prends appui en Allah.
» Je pars de ce point précis. Il y a sans doute, parmi vous, des personnes qui ont voté, dans le passé, tel ou tel parti, qui ont suivi untel ou untel, car elles l’aimaient bien. Il faut arrêter cette conduite. (...) la lutte n’est pas terminée. Nous ne sommes pas des coureurs de cent mètres. Nous sommes des marathoniens. Mais notre marathon n’est pas de quarante-deux kilomètres. [Une voix du public
: «
Jusqu’à la mort
!»] Notre ami l’a bien dit. Oui, notre marathon se terminera quand nous aurons donné notre dernier souffle.
(...)
Je suis fier de déclarer que ma référence, c’est l’Islam. »
On entend l’appel à la prière. Le requérant et son public observent le silence pendant l’appel. Le requérant reprit
:
«
Oui, j’ai entendu mes frères dire «
on ne peut faire taire les appels à la prière
!» . Mais avez-vous une telle crainte
? C’est l’hymne national qui le dit
:
«
Bu ezanlar ki șehadetleri dinin temeli
Ebedi yurdumun üstünde inlemeli
»
Ces prières, dont le témoignage est le fondement de la religion / Doivent tonner sur ma patrie pour l’éternité.
»
Se référant aux récentes directives de la direction des affaires religieuses relatives au règlement des appels à la prière, le requérant déclare
:
«
Je ne connais pas de brave qui puisse faire taire l’appel à la prière, ce n’est pas possible. Nous deviendrons un volcan, nous exploserons contre celui qui tentera de le faire. Notre poète de la libération n’a écrit l’hymne national ni dans un bordel, ni dans un bar, ni dans une boîte de nuit (...)
Notre manifeste, c’est l’hymne national.
«
Hakkıdır Hak’ka tapan milletimin Istiklal
»
[extrait de l’hymne national]
L’indépendance, c’est le droit de ma nation qui vénère Dieu.
J’attire votre attention
: il ne dit pas «
l’indépendance, c’est le droit de ma nation qui vénère la créature de Dieu
». Nous ne serons jamais serviteur de créatures d’Allah. (..) notre voyage continuera ainsi jusqu’à l’apocalypse.
(...)
En ce moment, le pays patine. Ce patinage pourrait faire reculer le véhicule. Avec la permission d’Allah, nous ne reculerons pas. Nous nous redresserons et continuerons à partir de l’endroit où nous nous étions arrêtés. Les amis, sachez que, pendant six siècles, nous avons dominé trois continents et sept mers. Nous les dominerons de nouveau.
(...)
»
Après avoir donné l’exemple du directeur d’une école britannique, qui aurait procuré toutes les facilités nécessaires à une élève turque qui voulait faire sa prière à l’école, le requérant poursuivit
:
«
Le directeur d’une école britannique peut manifester une telle ouverture d’esprit, alors que les recteurs de mon pays, allez savoir pourquoi, s’opposent avec haine et rancune, à mes soeurs qui portent le voile islamique, et pourtant ils disent
elhamdülillah müslümanım (
‘
Dieu merci, je suis musulman’). Ce fait est contraire à la démocratie
; ces gens-là commettent une violation des droits et libertés de l’homme. Mais cette caravane n’avancera pas ainsi. La justice régnera, tôt ou tard. N’ayez aucun doute sur ce point.
(...)
Il existe des liens, qui nous rattachent les uns aux autres.(...) Quand demain, nous serons morts, on nous demandera ‘quel est ton Dieu, quelle est ta religion
?’, et non pas ‘à quelle tribu appartiens-tu
?
’.
(...)
Alors, mes frères, nous nous aimons. Nous nous aimons pour l’amour de Dieu. Nous aimerons les 70 millions de personnes de cette société, sans faire aucune distinction, nous les aimons, et nous sommes tous des citoyens de la République de Turquie. Cependant, personne ne doit s’ingérer dans le domaine de notre liberté de croyance et de pensée.
(...)
Chaque époque a ses pharaons, ses Nemrut
[2]
. Mais sachez que chaque pharaon a son Moïse
; sachez que chaque Nemrut a son Abraham. Puisque c’est ainsi, nous sommes d’un glorieux voyage, nous avancerons en dépassant les obstacles, un par un. (...) nous allons nettoyer ces saletés, ces voies pleines de saletés. C’est la voie du coeur. Nous n’arrivons pas avec une mentalité qui s’adresse à l’estomac, et au plus bas. Notre mentalité s’adresse au coeur, et à la tête (...)
»
Par un arrêt du 16 janvier 1998, la Cour constitutionnelle prononça la dissolution du RP, au motif que celui-ci était devenu un centre d’activités contre la laïcité.
Par un acte du 11 février 1998, le procureur de la République en chef (
Bașsavcı
) près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («
la cour de sûreté de l’Etat
») accusa le requérant en vertu de l’article 312 § 2 du code pénal, pour incitation publique à la haine et à l’hostilité, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une religion. A travers un long exposé relatif à l’historique, à l’idéologie et aux pratiques du RP sur la scène politique du pays (en tant que parti de la coalition au pouvoir), le procureur maintint que dans leurs discours, les dirigeants du parti visaient à diviser le pays en deux camps, celui des croyants et celui des non-croyants, et contribuaient ainsi à la détérioration de la paix sociale. Selon le procureur, le RP aurait une vision de la démocratie, non pas en tant que but mais en tant que moyen, et aurait ainsi donné une impression d’armée du
djihad
. Le procureur rappela que ce fait avait entraîné l’intervention du Conseil national de sûreté, le 28 février 1997, qui avait formulé dix-huit recommandations, dont celle qui avait abouti à la fermeture d’un certain nombre d’écoles coraniques
(
Imam Hatip Lisesi
). Cette dernière recommandation aurait suscité des émeutes massives au sein du pays, par des provocations comme celle qui serait commise dans le discours du requérant. Concernant le discours litigieux, le procureur souligna
:
«
Par des messages subtilement parsemés dans son discours, le requérant alerte la population pieuse avec l’idée selon laquelle ‘la religion est mise en péril’
».
(...)
«
Lorsque l’on examine le discours dans son intégralité, il n’y a pas de complémentarité entre les propos qui constituent une critique politique ordinaire dans leur ensemble, et ces narrations [les morceaux de poèmes cités] , qui ne peuvent se justifier que dans un contexte de croisade, ou de guerre d’indépendance nationale, contre les armées ennemies, comme cela était d’ailleurs le cas à l’origine [de ces poèmes]. Le prévenu vise par ces propos à aviver la tension entre la partie pieuse et celle non pieuse de la population, et à désigner systématiquement comme cible certaines institutions du régime, qu’il décrit comme étant contre la religion. »
Le 17 février 1998, la cour de sûreté de l’Etat intenta une action publique et demanda les observations du requérant.
Le 26 mars 1998, le requérant soumit ses observations devant la cour, en y annexant quatre avis consultatifs rédigés par des professeurs de droit pénal.
Les professeurs consultés, qui avaient tous conclu à l’absence d’éléments constitutifs du délit prévu à l’article 312 § 2, soulignaient notamment les points suivants
: avant tout, le discours, ainsi que les circonstances dans lesquelles il avait été tenu, ne créaient pas de danger certain et imminent. Par ailleurs, les appels à la
charia
ne constituaient pas à eux seuls un délit, tant que des moyens violents n’étaient pas employés ou proposés dans ce but. De plus, dans son acte d’accusation, le procureur aurait pris comme cadre d’interprétation les activités du RP, alors que dans une évaluation juridique des éléments constitutifs du délit, ce cadre n’aurait pas dû être déterminant. Dans les avis, l’article 10 de la Convention était mentionné.
Le 31 mars 1998, lors de la première audience devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant contesta les accusations portées contre lui. Dans ses observations écrites, il souligna que les motifs à la base de la dissolution du RP avaient été utilisés injustement pour l’accuser.
Lors de la dernière audience du 21 avril 1998, le procureur de la République (
savcı
) présenta son avis sur le fond. Il nota que le poème litigieux consistait en une réponse fictivement donnée aux chrétiens qui viseraient à anéantir l’islam, et que, tant que l’Occident et le monde chrétien étaient perçus comme un danger potentiel pour l’islam et les musulmans, de telles réponses ne devraient pas être considérées importunes. Il maintint par ailleurs que dans un pays comme la Turquie, où 99,9 % de la population était constitué de musulmans, et où le fait d’être turc serait profondément associé au fait d’être musulman, l’emploi de références islamiques dans tous les domaines, y compris les discours politiques, ne serait que naturel. Selon le procureur, il fallait éviter d’offenser ceux qui se prononcent par souci patriotique, en qualifiant tout discours islamique d’«
islamiste radical
» ou de «
défenseur de la
charia
»,
tant que ces discours ne comportent pas la revendication d’un tel régime et notamment d’un changement de système juridique
.
Le procureur demanda l’acquittement du requérant.
Dans ses observations écrites du même jour, le requérant souligna en outre que le poème et l’hymne dont il avait récité des extraits dans son discours n’avaient fait l’objet d’aucune interdiction, et qu’il n’existait aucune disposition légale indiquant les modalités par lesquelles on pouvait réciter un poème.
Toujours le 21 avril 1998, la cour de sûreté de l’Etat, à la majorité, reconnut le requérant coupable et, en vertu de l’article 312 § 2 du code pénal, le condamna à dix mois d’emprisonnement et à une amende de 716
666 666 livres turques (LT). La cour décida de ne pas surseoir à l’exécution des peines, et de ne pas convertir la peine d’emprisonnement en amende, en raison de «
la personnalité du requérant
».
Le même jour, le requérant se pourvut en cassation.
Devant la Cour de cassation, il réitéra ses observations sur le fond soulevées en première instance et invoqua l’article 10 de la Convention. En outre, il releva des lacunes dans la procédure
: 1) la cour de sûreté de l’Etat aurait basé son arrêt sur des enregistrements effectués par des policiers n’ayant pas prêté serment
; 2) la cour de sûreté de l’Etat ne lui aurait pas donné la parole en dernier, avant de statuer
; 3) l’avis du juge dissident n’aurait pas figuré dans les procès-verbaux de la dernière audience lors de laquelle la cour statua, mais aurait figuré seulement dans l’arrêt motivé rédigé ultérieurement. Ce fait aurait entraîné un manque d’information sur l’avis du magistrat en question concernant la non-application des dispositions de sursis à l’exécution et de la conversion en amende de la peine d’emprisonnement du requérant.
Le 5 juin 1998, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat, qui avait requis l’acquittement du requérant, forma de son côté un pourvoi, en réitérant son réquisitoire.
Dans son avis du 4 septembre 1998, afin de cerner la personnalité politique du requérant, le procureur général près la Cour de cassation se référa à un discours que le requérant aurait prononcé à une date non précisée lorsqu’il était maire d’Istanbul, à l’occasion de l’ouverture d’une annexe de la mairie à Ümraniye (district d’Istanbul). Le discours en question contenait, selon le procureur général, le passage suivant:
«(...)
99 % de la population est musulmane. On ne peut être laïque et musulman à la fois (...) ‘la souveraineté appartient sans réserve à la nation’ [ phrase célèbre prononcée par Mustafa Kemal Atatürk ] est un énorme mensonge. (...) la souveraineté appartient à la nation lorsque celle-ci va aux urnes. Mais la souveraineté appartient en substance à Allah. (...) La solution est claire
: le monde de l’Islam, avec sa population d’un milliard et demi de personnes attend le soulèvement de la nation turque musulmane. Nous nous soulèverons. On en voit déjà les lumières. Elle va arriver, cette rébellion.
»
Le procureur général exposa par ailleurs diverses manifestations et réunions de protestation, notamment dans l’enceinte de la mairie d’Istanbul, à l’occasion de l’arrêt (pas encore définitif) rendu contre le requérant. Ces manifestations, qui ne pouvaient être considérées comme des actions démocratiques, constituaient, selon le procureur général, une menace sur les juges.
Le procureur général fit par ailleurs part de deux condamnations antérieures du requérant, la première pour infraction à la législation sur la protection des forêts, et la deuxième pour injure contre un juge, et expliqua que ces condamnations avaient conduit la juridiction de première instance à ne pas appliquer le sursis à l’exécution ou la conversion en amende de la peine de prison.
Dans son avis, le procureur général se prononça finalement pour la confirmation de l’arrêt rendu en première instance.
Le 10 septembre 1998, le requérant présenta ses observations en réponse à l’avis du procureur général. En premier lieu, il demanda la récusation du procureur général du fait de sa prétendue partialité. A titre subsidiaire, il demanda la suppression des passages de l’avis du procureur, n’ayant pas de lien direct avec le cas de l’espèce, notamment des déclarations antérieures attribuées au requérant par la presse, qui ne seraient pas contenues dans le dossier, ni n’auraient été examinées lors des audiences de manière à ce que le requérant puisse s’en défendre. Le requérant critiqua par ailleurs la publication dans la presse dudit avis le 5 septembre 1998. L’auteur de l’article qui avait publié l’avis aurait, dans le même article, rapporté des allégations selon lesquelles le requérant aurait proposé un pot-de-vin d’un montant de 5 millions de dollars américains à la cour de sûreté de l’Etat. Ce fait constituait, selon le requérant, un scandale juridique.
Le 23 septembre 1998, la Cour de cassation rendît son arrêt, confirmant, à la majorité, l’arrêt rendu en première instance. Dans la motivation, elle souligna l’importance du contexte dans lequel le discours litigieux avait été tenu. Se référant à des concepts de psychologie légale, elle releva que le public auquel le requérant s’adressait était composé de membres et sympathisants du RP ainsi que de curieux. Ce public, qualifié de «
masse
» et ayant des sentiments religieux très forts, se laisserait particulièrement influencer par le discours d’une personne en position de leader, tel que le requérant. Par un mouvement d’agitation que la cour décrit en utilisant la métaphore d’une chaudière que l’on chauffe de plus en plus, l’énergie de la masse pourrait se transformer en acte par la simple ouverture de la soupape. La cour souligna la distinction opérée dans le discours du requérant, entre deux catégories de la population
: «
Hakka kulluk edenler
»
(
serviteurs de Dieu, que seraient les musulmans qui associent l’Islam à la
charia
) et «
kula kulluk edenler
»
(
serviteurs des créatures de Dieu, que seraient les laïques ). En ce qui concerne la liberté d’expression, la cour rappela le principe selon lequel les droits et libertés démocratiques ne peuvent être utilisés afin de supprimer la démocratie. Or les termes du discours du requérant pourraient se résumer en un appel à la guerre. La cour releva par ailleurs que selon la législation interne, un procureur ne pouvait être récusé.
Par une lettre du 28 septembre 1998, le requérant s’adressa au président de la Cour de cassation en se plaignant des propos que le procureur général avait tenus dans son avis. Le requérant allégua que ces propos relevaient de trois infractions à la législation pénale
: exercer une influence sur les juges, agir de manière partiale et adopter des attitudes contraires à la dignité de la profession, ainsi que diffamation et injure à l’encontre du requérant. Le requérant soumit notamment à la cour des extraits d’un entretien télévisé accordé par le procureur général le 17 janvier 1998, où celui-ci insinuerait que les avis consultatifs des professeurs avaient été obtenus par le moyen de la corruption.
Le même jour, le requérant introduisit une demande en révision de l’arrêt, voie de recours exceptionnelle dans les procédures pénales.
Le 2 octobre 1998, cette demande fut rejetée.
Comme conséquence légale de sa condamnation, le requérant fut déchu de son mandat de maire.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 312 du code pénal, intitulé « Incitation non publique à l’infraction
», dispose
:
«
Est passible de six mois à deux ans d’emprisonnement et d’une amende lourde de six mille à trente mille livres turques quiconque, expressément, loue ou fait l’apologie d’un acte qualifié dé délit par la loi, ou incite la population à désobéir à la loi.
Est passible d’un à trois ans d’emprisonnement ainsi que d’une amende de trois mille à douze mille livres quiconque, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l’hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d’une portion pouvant aller d’un tiers à la moitié de la peine de base.
Les peines qui s’attachent aux infractions définies au paragraphe précédent sont doublées lorsque celles-ci ont été commises par les moyens énumérés au paragraphe 2 de l’article 311. »
La condamnation d’une personne en application de l’article 312, deuxième alinéa, entraîne d’autres conséquences, notamment quant à l’exercice de certaines activités régies par des lois spéciales. Ainsi, par exemple, les personnes condamnées de la sorte ne peuvent fonder des associations (loi n
o
2908, article 4 § 2 b)) ou des syndicats, ni être membres des bureaux de ces derniers (loi n
o
2929, article 5). Il leur est également interdit de créer des partis politiques ou d’y adhérer (loi n
o
2820, article 11 § 5) ou d’être élus au Parlement (loi n
o
2839, article 11, alinéa f 3)). De plus, si la peine infligée excède six mois d’emprisonnement, l’intéressé est déchu de son droit d’entrer dans la fonction publique, sauf s’il s’agit d’un délit non intentionnel (loi n
o
657, article 48 § 5).
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé n’était pas indépendante et impartiale. Il prétend en outre que la procédure devant elle manquait d’équité, notamment faute d’avoir respecté la règle de l’égalité des armes.
Le requérant allègue en deuxième lieu que sa condamnation était en partie basée sur le fait que dans son discours, il avait affirmé que sa référence était l’Islam. A cet égard, il invoque l’article 9 de la Convention.
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint en outre d’une ingérence injustifiée dans son droit à la liberté d’expression, du fait de sa condamnation sur la base d’un discours public.
Il invoque l’article 14 de la Convention en combinaison avec les articles 6, 9 et 10, en maintenant avoir fait l’objet d’une discrimination sur la base de ses opinions.
Le requérant avance en dernier lieu que sa condamnation a eu comme conséquence la méconnaissance de son droit de propriété tel que défini à l’article 1 du Protocole n
o
1, en ce que, par sa condamnation, il a été privé de son poste de maire, donc de ses droits salariaux.
1.
Le requérant se plaint du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır et du manque d’équité de la procédure devant celle-ci (article 6 § 1 de la Convention) ainsi que d’une atteinte injustifiée à sa liberté d’expression (article 10), et ce sur la base d’une distinction fondée sur ses opinions (article 14 de la Convention combiné avec l’article 10).
La Cour note que le requérant invoque également l’article 9 de la Convention. De par sa formulation, son grief vise en réalité une prétendue atteinte à sa liberté d’expression. La Cour constate dès lors que l’allégation formulée par le requérant sera un élément à examiner sous l’angle de l’article 10. (voir, par exemple,
Ceylan c. Turquie,
arrêt du 8 juillet 1999, Recueil 1999-IV, p 64, § 23)
En l’état actuel du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tels qu’exposés par le requérant, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.
2.
La Cour a examiné les autres griefs du requérant, tels qu’ils ont été présentés dans sa requête. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés des articles 6 § 1 et 10 de la Convention ainsi que de l’article 14 combiné avec l’article 10 ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président
[1]
Ziya Gökalp
: penseur et poète, précurseur du mouvement «
turkiste
», mort en 1924, l’année suivant la proclamation de la République de Turquie. Ces vers, écrits dans le contexte de la guerre de libération nationale turque (1920-1923), étaient imaginés à l’origine sous la forme d’une joute, entre Alparslan, sultan seldjoukide ayant conquis l’Anatolie en 1071, et Romain IV Diogène, empereur byzantin.
Les vers en question, attribués à Alparslan, viendraient en réponse à ceux attribués à Diogène
: «
Qu’on brûle le Coran/ Qu’on détruise la Kaaba/ Que plus aucun voyageur en Orient/ Ne puisse voir la voûte avec le minaret.
»
[2]
Au sommet du mont Nemrut, situé au sud-est de l’Anatolie, au nord de la ville de Siirt, le souverain Antiochos I
er
de Commagène (63-64 av. J-C.) se fit construire son tombeau appelé le hierothéséion, c’est-à-dire «
sépulcre sacré
». Antiochos était un roitelet vassal de Rome mais prétendait descendre d’Alexandre et de Darius. Les noms de Nemrut et pharaon sont employés comme métaphores de ceux qui se prennent pour des «
Dieux sur Terre
», en opposition à Moïse et Abraham, croyants.