A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52938/99 prezentate de Pierre și Marie-Louise MIEG DE BOOFZHEIM împotriva Franței La Curtea Europeană a Drepturilor L Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 7 martie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, după ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamanții, Pierre și Marie-Louise Mieg de Boofzheim, sunt resortisanți francezi, născuți în 1925 și rezidenți în Saint Martin de la Place. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Prioux, avocat în barou al lui Saumur. Reclamanții au făcut obiectul unei examinări a situației lor fiscale personale pentru anii 1990, 1991, 1992, angajată prin avizul din 9 martie 1993. L Redresările au fost notificate SCI-ului de la Boumois, proprietarul castelului (și a cărui reclamantă este managerul și deținătorul majorității acțiunilor), la 4 octombrie 1993 și reclamanților la 14 octombrie 1993. Aceștia din urmă au pus în discuție în întregime rechemările notificate. La 7 decembrie 1993 și 17 februarie 1994, redresările au fost confirmate. Reamintirile privind impozitul pe venit puse în sarcina reclamanților au fost puse în recuperare la 31 mai 1994, împreună, pe lângă dobânda de întârziere, cu o sumă de 40% pentru deficitele de proprietate sau pentru întârzierea depunerii declarației în ceea ce privește valoarea adăugată a proprietății. 48 de franci în anul 1990 și 452 87 de franci în anul 1991. La 21 iunie 1994, reclamanții au prezentat o reclamație. Ei au făcut să se afirme că în ceea ce privește impozitarea plusului de valoare obținut din cesiunea imobilului Neuilly în 1991, termenul de deținere reținut de administrație a fost incorect, indicând că a achiziționat imobilul în anul 1954. Prin urmare, ei au solicitat scutirea de la valoarea adăugată realizată, cu o perioadă de detenție mai mare de treizeci și doi de ani, dincolo de care nu poate interveni în mod legal nici o impozitare a valorii celei mai mari. Ei au solicitat, de asemenea, includerea în cheltuielile deductibile a rezultatelor SCI de Boumme a unor cheltuieli mobiliare și de personal, susținând că aceste cheltuieli mobiliare au fost angajate în scopul de a oferi o atractivitate suplimentară pentru vizitarea castelului și că întreținerea acestuia necesită prezența constantă a unui angajat al unei case. Ca urmare a tăcerii administrației fiscale, care nu s-a pronunțat în termenul legal de șase luni, reclamanții au sesizat, la 11 ianuarie 1995, instanța administrativă a persoanelor fizice cu privire la descărcarea de gestiune a sumelor suplimentare de impozit pe venit și a sancțiunilor aferente. Printr-o decizie din 19 iunie 1995 a directorului serviciilor fiscale, contribuțiile suplimentare la valoarea adăugată imobiliară, dobânda de întârziere și penalizările aferente, și anume la suma de 250 01 franci pentru drepturile în principal și 130 08 franci pentru dobânzi și penalități. Printr-o decizie din 22 mai□ administrație cu privire la dezmoștenirea majorărilor aplicate inițial, în virtutea necredinței în cazul celor care rămân în litigiu (venituri în funcție de anii 1990 și 1991), adică suma de 4 459 franci pentru anul 1990 și 16 661 franci pentru anul 1991. Prin decizia din 17 februarie 1997, s-a acordat o reducere suplimentară de 325 de franci în drepturi și 38 de franci în penalități pentru a corecta o eroare de calcul comisă în anul 1991. Printr-o scrisoare din 20 iulie 1998, grefierul Tribunalului a informat tribunalul că, în virtutea faptului că nu era posibil să se prevadă data la care cauza ar putea fi chemată la tribunal. După o ședință la 21 martie 2000, Tribunalul Administrativ al Nantes a pronunțat la 3 mai 2000 și a pronunțat un refuz de a se pronunța până la 402 092 franci. I-a costat pe reclamanți pentru surplus (și anume 60 303 de franci de taxe contestate și 8 240 de franci de dobânzi întârziate). GRIEF Invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. (...) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Guvernul ridică, în principal, o excepție de incompatibilitate rațională cu materia Tribunalul susține că litigiul în cauză, de natură exclusiv fiscală, nu se referă la contestații privind drepturile și obligațiile cu caracter civil și nu se referă la o acuzație în materie penală îndreptată împotriva reclamanților. În primul rând, consideră că acuzația în materie penală a dispărut. Desigur, art. 1729 alineatul (1) din Codul General al Impozitelor poate duce uneori la creșterea valorii taxelor puse în sarcina contribuabilului în caz de rea credință care are o culoare penală (hotărârea Bendenoun c. Franța din 24 februarie 1994, seria A n 284, p. 20 alin. 47). Or, potrivit guvernului, în această specie, în cazul în care o majorare de 40% a fost decisă de administrația fiscală într-o primă etapă, aceaceasta a fost abandonată în momentul defrișării pronunțate la 22 mai 1996. Și faptul că aceaceasta a fost decisă după înregistrarea cererii în fața instanței administrative nu poate modifica natura litigiului prezentat în cele din urmă Tribunalului. În lipsa unei dezmințiri parțiale a cererii, instanța nu putea decât să pronunțe un refuz parțial, obiectul litigiului dispărând parțial, în special în ceea ce privește toate cazurile în care au dispărut. Astfel, Tribunalul s-ar fi pronunțat în cele din urmă pe fond asupra unui litigiu exclusiv fiscal, drepturile contestate fiind însoțite doar de dobânzi de întârziere și singură fiind în cauză existența obligației fiscale a reclamanților față de statul membru, care nu intră decât în domeniul de aplicare al dreptului public. În al doilea rând, guvernul amintește că Curtea a exclus în mod expres posibilitatea ca litigiile fiscale să fie considerate ca având legătură cu o contestație privind drepturile și obligațiile cu caracter civil (hotărârea Ferrazzini c. Italia, [GC], n 44779/98, 12.07. 2001). Reclamanții reamintesc faptul că litigiul a fost prezentat inițial din cauza poziției administrației fiscale ca un litigiu care cuprinde o sancțiune cu caracter aproape penal, cu o valoare de 40%, a fost decis de către administrația fiscală respectivă până la inițierea procedurii în fața instanței administrative. Faptul că deznodământul a fost decis nu modifică natura litigiului prezentat inițial instanței. C mai exact, sesizarea instanței care dă instanței caracterul său aproape penal și nu rezultatul final al unei proceduri. Curtea reamintește că, în sistemul francez, suprataxa în caz de absență a bunei credințe în ceea ce privește acuzarea În sensul articolului 6 alineatul (1), care consideră că este necesar să se aplice (hotărârea Bendenoun menționată anterior, p. 20-21, §§ 46-47). Aceasta recunoaște, de asemenea, că interese simple de întârziere, care presupun că buna credință a contribuabilului este acceptată, nu au, în principiu, același caracter de majorări de impozit și nu constituie o acuzație în materie penală în sensul articolului 6 alineatul (1). Curtea amintește, de asemenea, că locul proeminent ocupat de dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică îl determină să opteze pentru o concepție din 27 februarie 1980, seria A n 35, p. 23, § 44; Adolf c. Austria din 26 martie 1982, seria A n 49, p. 15, § 30) În speță, Curtea trebuie să examineze dacă dispariția penalităților pentru rea-credință, în cursul procedurii, este de natură să facă ca dispozițiile articolului 6 să nu se aplice. Cu privire la acest aspect, în cazul în care Curtea constată că problema sancțiunilor pentru rea-credință constituia un element al redresărilor care au avut loc în speță, nu este același lucru cu întreaga procedură referitoare la aceasta. În ansamblu, întrucât destrămările acordate încă din 1995, recunoscând buna credință a reclamanților - cel care rezultă din decizia din 19 iunie 1995 fiind cel mai important - fie la aproape șase luni de la data la care a fost întocmit actul de către instanța administrativă, au fost de natură să elimine aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție sub aspectul său penal. În consecință, având în vedere că litigiul nu este de natură penală, aceaceasta este jurisprudența Ferrazzini menționată de guvern, care se aplică în cazul de față. Curtea a considerat într-adevăr că domeniul fiscal încă se află în miezul greu al prerogativelor autorității publice, caracterul public al raportului dintre contribuabil și colectivitatea care rămâne predominantă (...). Comisia consideră că litigiul fiscal intră sub incidența drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în pofida efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar în ceea ce privește situația contribuabililor (ibid. § 29). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că excepția impusă de guvern trebuie acceptată și că art. 6 alineatul (1) din convenție nu se aplică în speță. Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka greenier Președinte
de la requête n
o
52938/99
présentée par Pierre et Marie-Louise MIEG DE BOOFZHEIM
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 décembre 2002 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 mars 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Pierre et Marie-Louise Mieg de Boofzheim, sont des ressortissants français, nés en 1925 et résidant à Saint Martin de la Place. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Prioux, avocat au barreau de Saumur.
Les requérants firent l’objet d’un examen de leur situation fiscale personnelle pour les années 1990, 1991, 1992, engagé par avis du 9 mars 1993. L’examen porta sur les conditions de cession d’un appartement situé à Neuilly-sur-Seine d’une part et sur les déficits fonciers relatifs au château de Boumois dans lequel demeurent les requérants d’autre part.
Les redressements furent notifiés à la SCI de Boumois, propriétaire du château (et dont la requérante est la gérante et détentrice de la majorité des parts), le 4 octobre 1993 et aux requérants le 14 octobre 1993. Ces derniers contestèrent l’intégralité des rappels notifiés. En date des 7 décembre 1993 et 17 février 1994, les redressements furent confirmés.
Les rappels d’impôt sur le revenu mis à la charge des requérants furent mis en recouvrement le 31 mai 1994, assortis, outre les intérêts de retard, d’une majoration de 40 % pour mauvaise foi s’agissant des déficits fonciers, ou pour retard dans le dépôt de la déclaration en ce qui concerne la plus-value immobilière. Ces rappels portèrent au total sur les montants de 17
48 francs au titre de l’année 1990 et 452
87 francs au titre de l’année 1991.
Le 21 juin 1994, les requérants présentèrent une réclamation. Ils firent valoir qu’en ce qui concerne la taxation de la plus-value dégagée sur la cession de l’immeuble de Neuilly en 1991, le délai de détention retenu par l’administration était erroné en indiquant avoir acquis l’immeuble en 1954. Ils demandèrent ainsi l’exonération de la plus-value réalisée, le délai de détention étant supérieur à trente deux ans, délai au delà duquel aucune taxation de la plus value ne peut légalement intervenir. Ils demandèrent également à ce que soient incluses dans les charges déductibles des résultats de la SCI de Boumois certaines dépenses mobilières et de personnel en faisant valoir que ces dépenses mobilières avaient été engagées dans le but d’offrir un attrait supplémentaire à la visite du château et que l’entretien de celui-ci nécessitait la présence constante d’une employée de maison.
Suite au silence de l’administration fiscale, qui n’a pas statué dans le délai légal de six mois, les requérants saisirent, le 11 janvier 1995, le tribunal administratif de Nantes d’une requête tendant à la décharge des impositions supplémentaires à l’impôt sur le revenu et des pénalités y afférentes.
Par une décision du 19 juin 1995 du directeur des services fiscaux, les cotisations supplémentaires relatives à la plus-value immobilière, les intérêts de retard et les pénalités y afférentes, firent l’objet d’un dégrèvement au titre de l’année 1991 pour les montants de 250
01 francs sur les droits en principal et de 130
08 francs au titre des intérêts et pénalités.
Par une décision du 22 mai 1996, l’administration prononça le dégrèvement des majorations initialement appliquées, au titre de la mauvaise foi aux impositions demeurant en litige (revenus fonciers
au titre des années 1990 et 1991) soit les sommes de 4
459 francs au titre de l’année 1990 et 16
661 francs au titre de l’année 1991.
Par une décision du 17 février 1997, un dégrèvement supplémentaire de 325 francs en droits et 38 francs de pénalités fut accordée afin de rectifier une erreur de calcul commise au titre de l’année 1991.
Par un courrier du 20 juillet 1998, le greffier du tribunal fit savoir aux requérants qu’en raison de l’encombrement du rôle, il n’était pas possible de prévoir la date à laquelle l’affaire pourrait être appelée à l’audience.
Après une audience en date du 21 mars 2000, le tribunal administratif de Nantes rendit son jugement le 3 mai 2000 et prononça un non lieu à statuer à hauteur de 402
092 francs. Il débouta les requérants pour le surplus (à savoir 60
303 francs de droits contestés et 8
240 francs d’intérêts de retard).
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure.
Les requérants se plaignent d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
(...) Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement soulève, à titre principal, une exception d’incompatibilité
ratione materiae
du grief avec les dispositions de la Convention. Il soutient que le litige en cause, de nature exclusivement fiscale, n’a pas trait à des contestations sur des droits et obligations de caractère civil et ne porte pas sur un accusation en matière pénale dirigée contre les requérants.
En premier lieu, il estime que l’accusation en matière pénale a disparu. Certes, l’article 1729 § 1 du code général des impôts peut parfois entraîner majoration du montant des droits mis à la charge du contribuable en cas de mauvaise foi qui revêt une coloration pénale (arrêt
Bendenoun c. France
du 24 février 1994, série A n
o
284, p. 20, § 47). Or, selon le Gouvernement, dans la présente espèce, si une majoration de 40 % a bien été décidée par l’administration fiscale dans un premier temps, elle a été abandonnée lors du dégrèvement prononcée le 22 mai 1996. Et le fait que celui-ci ait été décidé après l’enregistrement de la requête devant le tribunal administratif ne saurait modifier la nature du litige finalement soumis au tribunal. En l’absence d’un désistement partiel de la requête, le tribunal ne pouvait que prononcer un non-lieu partiel, l’objet du litige ayant en partie disparu, notamment en ce qui concerne la totalité des majorations d’impôts. Le tribunal se serait ainsi finalement prononcé au fond sur un litige exclusivement fiscal, les droits contestés n’étant assortis que des intérêts de retard et seule étant en cause l’existence de l’obligation fiscale des requérants envers l’Etat, laquelle ne relève que du droit public.
En second lieu, le Gouvernement rappelle que la Cour a expressément exclu que les litiges fiscaux puissent être regardés comme ayant trait à une contestation sur des droits et obligations de caractère civil (arrêt
Ferrazzini c. Italie
, [GC], n
o
44759/98, 12.07. 2001).
Les requérants rappellent que le litige a été présenté initialement en raison de la position de l’administration fiscale comme un litige comportant une sanction de caractère quasi pénale puisqu’une majoration de 40 % avait été décidée par ladite administration jusqu’à ce que la procédure soit engagée devant le tribunal administratif. Le fait que le dégrèvement ait été décidé ne modifie pas la nature du litige initialement soumis au tribunal. C’est bien la saisine du tribunal qui donne au litige son caractère quasi pénal et non le résultat final d’une procédure.
La Cour rappelle que, dans le système français, les majorations d’impôt en cas d’absence de bonne foi confèrent à l’« accusation
» litigieuse un «
caractère pénal
» au sens de l’article 6 § 1, lequel trouve donc à s’appliquer (arrêt
Bendenoun
précité, p. 20-21, §§ 46-47).
Elle admet aussi que de simples intérêts de retard, qui impliquent que la bonne foi du contribuable est admise, ne revêtent pas, en principe, le même caractère de majorations d’impôts et ne constituent pas une accusation en matière pénale au sens de l’article 6 § 1.
La Cour rappelle également que la place éminente occupée par le droit à un procès équitable dans une société démocratique la conduit à opter pour une conception «
matérielle
» et non «
formelle
» de l’«
accusation
» visée à l’article 6 § 1, et lui commande de regarder au-delà des apparences et d’analyser les réalités de la procédure en litige (arrêts
Deweer c.
Belgique
du 27 février 1980, série A n
o
35, p. 23, § 44 ;
Adolf c. Autriche
du 26
mars
1982, série A n
o
49, p. 15, § 30)
En l’espèce, la Cour doit examiner la question de savoir si la disparition des pénalités pour mauvaise foi, en cours de procédure, est de nature à rendre les dispositions de l’article 6 inapplicables. Sur ce point, si la Cour constate que la question des pénalités pour mauvaise foi constituait un élément des redressements intervenus en l’espèce, il n’en est pas de même de toute la procédure y afférent. De l’avis de la Cour, la procédure n’a pas revêtu de «
coloration pénale
» dans son ensemble car les dégrèvements accordés dès 1995 reconnaissant la bonne foi des requérants - celui résultant de la décision du 19 juin 1995 étant le plus important - soit près de six mois après l’acte introductif d’instance devant le tribunal administratif, ont été de nature à faire disparaître l’applicabilité des dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention sous son volet pénal.
En conséquence, le litige n’étant pas de nature pénale, c’est la jurisprudence
Ferrazzini
citée par le Gouvernement qui s’applique au cas d’espèce. La Cour a en effet considéré que “la matière fiscale ressortit encore au noyau dur des prérogatives de la puissance publique, le caractère public du rapport entre le contribuable et la collectivité restant prédominant (...). Elle estime que le contentieux fiscal échappe au champ des droits et obligations de caractère civil, en dépit des effets patrimoniaux qu’il a nécessairement quant à la situation des contribuables” (
ibid.
Eu égard à ce qui précède, la Cour considère que l’exception soulevée par le Gouvernement doit être acceptée et que l’article 6 § 1 de la Convention n’est pas d’application en l’espèce.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme étant incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, selon l’article 35 §§ 3 et 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président