SOFIANOPOULOS, SPAÏDIOTIS, METALLINOS et KONTOGIANNIS contre la GRECE

SOFIANOPOULOS, SPAÏDIOTIS, METALLINOS et KONTOGIANNIS contre la GRECE (CtEDO, 2002)

SECȚIA ÎNTÂI

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererilor nr. 1988/02, 1997/02 și 1977/02

prezentate de Vassilios SOFIANOPOULOS, Konstantinos SPAÏDIOTIS, Georgios METALLINOS și Spyridon KONTOGIANNIS

împotriva Greciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția întâi), reunită la 12 decembrie 2002 într-o cameră compusă din

Doamna F. Tulkens, președintă,

Domnii

C.L. Rozakis,

P. Lorenzen,

Doamna N. Vajić,

Domnii

E. Levits,

A. Kovler,

V. Zagrebelsky, judecători,

și domnul S. Nielsen, grefier adjunct de secție,

Având în vedere cererile sus-menționate introduse la 20 decembrie 2001,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamanții, dl. Vassilios Sofianopoulos, dl. Konstantinos Spaïdiotis, dl. Georgios Metallinos și dl. Spyridon Kondogiannis, sunt resortisanți greci născuți în 1942, 1964, 1940 și 1938 și având reședința la Atena și la Teba. Aceștia sunt reprezentați în fața Curții de către dl. G. Mavros, avocat în Atena.

A.

Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Legea 87/1945, privind furnizarea obligatorie a cărților de identitate, prevedea, pentru a facilita controalele de identitate, mențiunea obligatorie a religiei pe cartea de identitate. Decretul legislativ 127/1969, privind forța probantă a cărților de identitate, indica la articolul său 2 că cărțile de identitate trebuiau să menționeze, printre altele, religia. Legea 1599/1986, privind relațiile dintre Stat și cetățeni, instituirea unei cărți de identitate de un tip nou și alte măsuri, a modificat situația: articolul său 3 dispunea că religia nu trebuia să fie obligatoriu înscrisă pe cartea de identitate, ci doar la cererea persoanei în cauză. Totuși, această ultimă lege nu a fost niciodată aplicată, deoarece ministrul de Interne a prelungit aplicarea decretului 127/1969. Legea 1988/1991 a restabilit mențiunea obligatorie a religiei pe cartea de identitate.

Prin decizia sa nr. 510 din 15 mai 2000, Autoritatea pentru protecția datelor cu caracter personal („Autoritatea”) a considerat că mențiunea anumitor elemente, printre care religia, pe cartea de identitate constituia o prelucrare a datelor cu caracter personal care era contrară legii 2472/1997 privind protecția individului cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal (epexergasia dedomenon prosopikou charactira). Autoritatea a invitat atunci Ministerul Ordinii Publice să ia măsurile necesare pentru ca serviciile competente să nu solicite și nici să nu autorizeze mențiunea religiei pentru eliberarea de noi cărți de identitate. Autoritatea a făcut trimitere la Convenția europeană a Drepturilor Omului, precum și la Convenția Consiliului Europei pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal. Autoritatea a considerat că, având în vedere scopul prelucrării datelor, care consta în speță în verificarea identității persoanelor, următoarele informații nu erau necesare: amprentele digitale, numele și prenumele soțului sau soției, sexul, profesia, cetățenia, adresa domiciliului și religia. În ceea ce privește aceasta din urmă, Autoritatea a precizat că ea ținea de forul interior al individului și nu era, prin urmare, necesară pentru determinarea identității. Autoritatea a considerat, de asemenea, că acordul individului nu făcea neapărat legitimă prelucrarea tuturor acestor date, un astfel de acord neputând avea drept efect autorizarea unei prelucrări ilegitime în sine sau contrare scopului urmărit sau principiului necesității.

La 9 iunie 2000, asociația „Societatea magistraților pentru democrație și libertăți” a declarat presei că „mențiunea, chiar și facultativă, a religiei pe cărțile de identitate este contrară dispozițiilor fundamentale ale Constituției, care garantează libertatea religioasă”.

Printr-o decizie comună din 17 iulie 2000, miniștrii Economiei și ai Ordinii Publice au determinat tipul noii cărți de identitate și informațiile pe care aceasta trebuia să le menționeze, printre care nu mai figura religia.

La 31 iulie 2000, 22 august 2000 și 12 septembrie 2000, reclamanții au sesizat Consiliul de Stat cu recursuri în anulare împotriva deciziei comune din 17 iulie 2000, pe motiv că aceasta nu includea religia printre informațiile de menționat pe cărțile de identitate; aceștia invocau o atingere adusă libertății de religie, garantată de art. 13 din Constituție.

Ședința în această cauză, precum și în mai multe altele care erau identice, a avut loc la 1 decembrie 2000 în fața formațiunii plenare a Consiliului de Stat. La începutul ședinței, reclamanții au cerut să fie recuzați judecătorii care, în calitate de membri ai asociației „Societatea magistraților pentru democrație și libertăți”, luaseră poziție public împotriva mențiunii religiei pe cartea de identitate.

Nouă judecători au declarat că aparțin acestei asociații, alți doi subliniind că, în temeiul legii 2472/1997, era interzis magistraților să declare, chiar și voluntar, dacă făceau parte din aceasta.

Prin decizia sa premergătoare 152/2000, formațiunea plenară a Consiliului de Stat a respins această cerere. Aceasta a relevat că judecătorii în cauză nu participaseră deloc la publicarea declarației consiliului de administrație al asociației și, prin urmare, nu luaseră nicio poziție cu privire la chestiune. De altfel, această declarație fusese publicată în presă în timpul vacanței judiciare și fără știrea judecătorilor recuzați. În schimb, prin decizia sa 151/2000, formațiunea plenară a decis că președintele respectivei asociații, care era membru al Consiliului de Stat, trebuia să fie exclus de la dezbateri.

Prin hotărârea sa 2285/2001, Consiliul de Stat a hotărât, cu majoritate, că, facultativă sau obligatorie, mențiunea religiei pe cartea de identitate ar încălca art. 13 din Constituție. S-a exprimat astfel:

„Libertatea de conștiință religioasă, care protejează convingerile individului cu privire la divin împotriva oricărei ingerințe statale, cuprinde, printre altele, dreptul individului de a nu-și divulga confesiunea sau convingerile religioase și de a nu fi obligat să facă sau să nu facă ceva de unde s-ar putea trage concluzia că are astfel de convingeri. Nicio autoritate statală și niciun organ nu are dreptul să intervină în domeniul conștiinței individului, care este inviolabil conform Constituției, și să cerceteze convingerile sale religioase, sau să îl oblige să-și exteriorizeze convingerile referitoare la divin. Divulgarea voluntară a convingerilor sale făcută de un individ autorităților în scopul de a exercita anumite drepturi specifice recunoscute de ordinea juridică în scopul protejării libertății religioase (de exemplu, cel de a fi scutit de serviciul militar pentru motive de obiecție de conștiință, sau de cursul de educație religioasă sau de alte obligații școlare, cum ar fi asistarea la liturghie sau la rugăciune, sau cel de a crea o casă de rugăciune sau o asociație cu caracter religios) nu este de pus pe același plan. Prin urmare, mențiunea obligatorie a religiei pe cărțile de identitate (...) ar atrage încălcarea articolului 13 din Constituție (...). Libertatea religioasă sub aspectul său pozitiv (manifestarea convingerilor) constă în dreptul fiecăruia de a-și manifesta fără obstacol religia sau convingerea, individual sau colectiv, în public sau în privat, în măsura în care nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri și sub rezerva restricțiilor prevăzute la §4 al articolului 13 din Constituție. Totuși, această libertate nu cuprinde dreptul indivizilor de a-și manifesta religia sau convingerile religioase menționându-le, atunci când doresc, pe documente publice, cum ar fi cărțile de identitate. Nu numai că art. 13 din Constituție nu acordă un astfel de drept beneficiarilor libertății religioase (...), ci interzice înscrierea, chiar și facultativă, a religiei sau a convingerilor religioase pe cărțile de identitate ca mijloc de a le manifesta sau de a le dovedi. O interpretare diferită ar avea drept consecință aducerea atingerii libertății religioase (...) a acelor greci care nu ar dori să-și manifeste convingerile religioase în acest mod și suprimarea neutralității religioase a Statului cu privire la exercitarea acestui drept individual (...). Într-adevăr, grecii care refuză să-și menționeze religia sau convingerile religioase pe cartea de identitate văd refuzul lor înregistrat de o autoritate publică pe un document public care poate fi arătat oricărei autorități sau serviciu, precum și unor particulari pentru identificarea purtătorului, și sunt obligați să divulge, indirect și aproape public, un aspect al atitudinii lor față de divin. În același timp, ei se disting, contrar voinței lor și cu ingerința autorităților publice, de acei greci care își dezvăluie convingerile religioase menționându-le pe cartea lor de identitate. În plus, mențiunea religiei pe cartea de identitate deschide calea discriminării, pozitive sau negative, și creează, prin urmare, un risc de atingere a egalității religioase, garantată de art. 13 § 1 din Constituție.”

În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe încălcarea articolului 9 din Convenție, Consiliul de Stat a hotărât că, ținând cont de faptul că mențiunea religiei era contrară articolului 13 din Constituție, acesta trebuia respins, convențiile internaționale ratificate prin lege având o forță superioară celei a legilor, dar nu și celei a Constituției.

B.

Dreptul intern pertinent

1.

Constituția

art. 3 din Constituție se citește astfel:

„1. Religia dominantă în Grecia este cea a Bisericii Ortodoxe Orientale a lui Hristos. Biserica Ortodoxă a Greciei, recunoscând drept cap pe Domnul Nostru Iisus Hristos, este indisolubil unită, în ceea ce privește dogma, cu Marea Biserică din Constantinopol și cu orice altă Biserică creștină de aceeași credință (homodoxi), respectând imuabil, ca și celelalte biserici, sfintele canoane apostolice și sinodale, precum și sfintele tradiții. Ea este autocefală și administrată de Sfântul Sinod, compus din toți episcopii în funcțiune, și de Sfântul Sinod Permanent care, derivând din acesta, este constituit după cum este prescris de Carta statutară a Bisericii și în conformitate cu dispozițiile Tomosului patriarhal din 29 iunie 1850 și ale Actului sinodal din 4 septembrie 1928.

(...)”

art. 13 din Constituție dispune:

„1. Libertatea de conștiință religioasă este inviolabilă. Bucuria drepturilor individuale și politice nu depinde de credințele religioase ale fiecăruia.

2.

Convenția pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal

Articolele 5 și 6 din Convenția Consiliului Europei pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, încheiată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981 și ratificată de Grecia prin legea 2062/1992, dispun:

art. 5

„Calitatea datelor

Datele cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrări automatizate sunt:

a. obținute și prelucrate loial și licit;

b. înregistrate pentru finalități determinate și legitime și nu sunt utilizate într-un mod incompatibil cu aceste finalități;

c. adecvate, pertinente și neexcesive raportat la finalitățile pentru care sunt înregistrate;

d. exacte și, dacă este necesar, actualizate;

e. păstrate sub o formă care să permită identificarea persoanelor vizate pe o durată care să nu depășească pe cea necesară finalităților pentru care sunt înregistrate.”

art. 6

„Categorii speciale de date

Datele cu caracter personal care dezvăluie originea rasială, opiniile politice, convingerile religioase sau alte convingeri (...), nu pot fi prelucrate automat decât dacă dreptul intern prevede garanții adecvate. Același lucru este valabil pentru datele cu caracter personal privind condamnări penale.”

CAPETE DE CERERE

1.

Întemeindu-se pe art. 9 din Convenție, reclamanții denunță interdicția mențiunii, chiar și facultative, a religiei pe cartea de identitate.

2.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, aceștia se plâng de o lipsă de imparțialitate a formațiunii plenare a Consiliului de Stat care a statuat asupra cauzei lor.

3.

Întemeindu-se, în sfârșit, pe articolele 1 și 53 din Convenție, aceștia reproșează Consiliului de Stat că a făcut iluzorie aplicarea Convenției în Grecia, respingând capătul lor de cerere cu o motivare sumară.

ÎN DREPT

1.

Reclamanții susțin încălcarea articolului 9 din Convenție, care se citește astfel:

„1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea riturilor.

2.

Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora.”

Reclamanții subliniază că mențiunea, facultativă sau obligatorie, a religiei pe cărțile de identitate, prevăzută de legile anterioare deciziei Autorității din 15 mai 2000 și deciziei comune a miniștrilor Economiei și ai Ordinii Publice din 17 iulie 2000, oferea cetățenilor greci dreptul de a-și declara public credința. Interdicția unei astfel de mențiuni, chiar și facultative, i-a privat, după ei, de acest drept, indiferent de religia lor. Or, obligatorie timp de peste cincizeci de ani, mențiunea religiei nu ar fi servit niciodată să hărțuiască sau să supună cetățenii unui tratament discriminatoriu în funcție de convingerile lor religioase.

Mențiunea facultativă a religiei ar fi satisfăcut sensibilitățile religioase ale majorității absolute a grecilor, care este ortodoxă (94 până la 97% din populație). art. 3 din Constituție proclamă că religia predominantă în Grecia este cea a Bisericii Ortodoxe Orientale a lui Hristos, acordând astfel acesteia din urmă un caracter nu numai declarator, ci și onorific. Această sensibilitate a grecilor s-ar fi exprimat prin manifestații în toată Grecia, prin articole în presă și prin cereri pentru organizarea unui referendum asupra chestiunii. Potrivit Bisericii Greciei, 3.008.901 greci s-ar fi pronunțat în favoarea organizării unui astfel de referendum.

Potrivit reclamanților, mențiunea facultativă promovează pluralismul religios și protejează minoritățile religioase, deoarece le permite grecilor care nu sunt ortodocși să-și manifeste, dacă doresc, diferența, ca o contrapondere la proclamarea religiei ortodoxe ca religie predominantă; ea le permite, de asemenea, să obțină recunoașterea de către Stat a diferențierii lor religioase și să restabilească egalitatea religioasă, care ar putea părea ruptă prin afirmația cuprinsă în art. 3 din Constituție.

Interdicția mențiunii religiei nu ar servi niciunuia dintre scopurile menționate la §2 al articolului 9. Nici administrația, nici Consiliul de Stat nu ar fi justificat această interdicție prin necesitatea de a proteja ordinea publică, sănătatea, morala sau drepturile și libertățile altora. Consiliul de Stat ar fi ignorat chiar capătul de cerere întemeiat pe art. 9 din Convenție.

Potrivit reclamanților, aspectul pozitiv al libertății religioase, și anume dreptul fiecăruia de a-și manifesta convingerile religioase, prevalează asupra aspectului negativ, și anume dreptul de a nu le manifesta. Presupunând chiar că „drepturile și libertățile altora” ar include dreptul fiecăruia de a nu-și manifesta religia sau necesitatea de a evita discriminările împotriva minorităților religioase, interdicția mențiunii, chiar și facultative, a religiei pe cartea de identitate nu ar constitui o măsură necesară într-o societate democratică și ar încălca principiul proporționalității.

„Necesitatea socială imperioasă” nu ar consta, pentru majoritatea covârșitoare a grecilor care sunt ortodocși, în interdicția înscrierii facultative, ci în menținerea acesteia. Religia ar ocupa un loc important în Grecia, nu numai în viața cotidiană a cetățenilor, ci chiar și în viața publică: manifestațiile oficiale ar fi întotdeauna însoțite de ceremonii religioase, crucea lui Hristos ar apărea atât pe forma, cât și pe catargul steagului, iar icoana lui Hristos ar fi vizibilă în toate locurile publice, în special în tribunale.

În plus, un sistem de mențiune facultativă nu ar divulga deloc convingerile religioase ale celui care refuză mențiunea și nici nu ar lăsa să se prezume că este ateu sau agnostic. În sfârșit, orice societate democratică ar garanta dreptul la diferență, care ar fi un element de libertate; nu ocultând faptul că există diferite convingeri religioase într-o societate s-ar respecta egalitatea religioasă și neutralitatea religioasă a Statului, ci recunoscându-l și evitând discriminările.

Curtea reamintește că, astfel cum este protejată de art. 9, libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă una dintre temeliile oricărei „societăți democratice” în sensul Convenției. Ea figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar este, de asemenea, un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Aici este vorba despre pluralismul - cucerit cu greu de-a lungul secolelor – consubstanțial cu o astfel de societate. Dacă libertatea religioasă ține în primul rând de forul interior, ea „implică” în plus, în special, pe cea de a „manifesta religia”. Mărturia, în cuvinte și în fapte, este legată de existența convingerilor religioase (Kokkinakis c. Greciei, hotărâre din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 17, § 31).

Curtea relevă că reclamanții se plâng de faptul că, ca urmare a deciziei comune a miniștrilor Economiei și ai Ordinii Publice din 17 iulie 2000, cărțile de identitate care vor fi eliberate de acum înainte cetățenilor greci nu vor mai purta mențiunea religiei, cum era cazul anterior. Reclamanții văd în această caracteristică a noilor cărți de identitate o atingere adusă dreptului lor de a-și manifesta religia.

Curtea notează, de asemenea, avizul Autorității potrivit căruia, având în vedere scopul prelucrării datelor care figurează pe o carte de identitate, și anume verificarea identității purtătorului, următoarele informații nu sunt necesare: amprentele digitale, numele și prenumele soțului sau soției, sexul, profesia, cetățenia, adresa domiciliului și religia. În ceea ce privește aceasta din urmă, Autoritatea a precizat că ea ține de forul interior al individului și nu este, prin urmare, necesară pentru determinarea identității. Autoritatea a considerat, de asemenea, că acordul individului nu făcea neapărat legitimă prelucrarea tuturor acestor date, un astfel de acord neputând avea drept efect autorizarea unei prelucrări ilegitime în sine sau contrare scopului urmărit sau principiului necesității.

Curtea consideră că cartea de identitate nu poate fi considerată un mijloc destinat să asigure credincioșilor, de orice religie sau confesiune ar fi ei, dreptul de a-și exercita sau de a-și manifesta religia. Aceasta recunoaște că cartea de identitate, ca atare, nu este indispensabilă pentru viața cetățenilor, nici pentru funcționarea Statului. Dovada este că mai multe State au ales să nu introducă un astfel de sistem de identificare a cetățenilor, ci să recurgă la alte documente oficiale, cum ar fi pașaportul sau permisul de conducere. Totuși, atunci când un Stat optează pentru introducerea unui sistem de identificare prin cărți de identitate, trebuie admis că acestea constituie pur și simplu documente oficiale care permit identificarea și individualizarea persoanelor în calitatea lor de cetățeni și în raporturile lor cu ordinea juridică a Statului. Convingerile religioase, Autoritatea a subliniat pe bună dreptate, nu constituie o dată care servește la individualizarea unui cetățean în raporturile sale cu Statul; nu numai că acestea țin de forul interior al fiecăruia, ci pot, de asemenea, ca și alte date, să se schimbe în cursul vieții unui individ; mențiunea lor într-un document riscă, de asemenea, să deschidă calea unor situații discriminatorii în relațiile cu administrația sau chiar în raporturile profesionale.

În ceea ce privește afirmația potrivit căreia înscrierea ar putea fi facultativă, Curtea reafirmă că cartea de identitate constituie un document oficial al cărui conținut nu poate fi determinat în funcție de dorințele fiecărei persoane interesate. Odată ce Autoritatea indicase, în mod motivat, informațiile nenecesare, cărțile de identitate trebuiau să fie toate stabilite după același model, atât din motive tehnice, cât și în temeiul considerațiilor juridice. Dacă fiecare individ ar putea, după pofta sa, să sustragă sau să adauge elementele care i se par importante sau pertinente, uniformitatea și filosofia subiacente acestui document administrativ ar avea de suferit.

În sfârșit, faptul că religia ortodoxă este religia dominantă în Grecia și că manifestațiile oficiale comportă o parte de ceremonii religioase, după cum subliniază reclamanții, nu poate justifica mențiunea religiei pe cărțile de identitate. De altfel, scopul unei cărți de identitate nu constă nici în a consolida sentimentul religios al purtătorului său, nici în a reflecta religia unei societăți date la un moment dat.

În concluzie, Curtea consideră că nu a existat în speță o atingere adusă dreptului reclamanților de a-și manifesta religia.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

2.

Reclamanții susțin apoi încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, care, în partea sa pertinentă, dispune:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită de lege, care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)”

Reclamanții susțin că asociația „Societatea magistraților pentru democrație și libertăți” ar fi trebuit să se abțină de la orice comentariu cu privire la chestiunea asupra căreia aveau să se pronunțe acei membri ai săi care ședeau la Consiliul de Stat. Aceștia afirmă că declarația acestei asociații a dat naștere în mintea lor la îndoieli cu privire la imparțialitatea acestor judecători. Raționamentul prin care Consiliul de Stat a respins cererea de recuzare formulată de ei nu li se pare deloc convingător, deoarece deciziile consiliului de administrație al unei asociații exprimă opinia membrilor acesteia. Prin urmare, hotărârea premergătoare a Consiliului de Stat care a respins respectiva cerere ar fi încălcat dreptul reclamanților ca cauza lor să fie judecată de o instanță imparțială.

Curtea reamintește că, atunci când este vorba despre determinarea imparțialității unei instanțe în sensul articolului 6 § 1, trebuie nu numai să se țină cont - demers subiectiv - de convingerea și de comportamentul personal al unui anumit judecător într-o anumită ocazie, ci și să se cerceteze - demers obiectiv - dacă această instanță oferea garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință (Thomann c. Elveției, hotărâre din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 815, § 30).

Curtea notează că declarația apărută în presă emana de la o asociație care reunea un mare număr de magistrați din toate jurisdicțiile. Membrii Consiliului de Stat recuzați de reclamanți nu luaseră individual poziție cu privire la chestiunea înscrierii religiei pe cărțile de identitate. După cum a subliniat Consiliul de Stat, declarația în litigiu a fost publicată în timpul vacanței judiciare, fără ca magistrații vizați să fi luat cunoștință de ea. Admiterea cererii de recuzare ar fi fost, pentru Consiliul de Stat, privilegierea unui formalism excesiv, care nu numai că nu putea fi justificat în circumstanțele speței, ci ar fi, în plus, paralizat sistemul, deoarece cauza trebuia soluționată de formațiunea plenară a Consiliului de Stat (a se vedea, mutatis mutandis, Debled c. Belgiei, hotărâre din 22 septembrie 1994, seria A nr. 292-B, p. 43, § 37). În plus, Curtea notează că Consiliul de Stat a admis cererea de recuzare pentru membrul acestei jurisdicții care era în același timp președintele asociației.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie, de asemenea, respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

3.

În sfârșit, reclamanții susțin încălcarea articolelor 1 și 53 din Convenție. Aceștia reproșează Consiliului de Stat că a ignorat capătul lor de cerere întemeiat pe art. 9 din Convenție și că a făcut astfel inoperantă aplicarea Convenției în Grecia. Aceștia consideră că judecătorul național are obligația de a examina conformitatea dreptului intern cu Convenția, chiar dacă se simte obligat, în caz de conflict, să aplice dispoziția internă.

Curtea consideră că capetele de cerere ale reclamanților nu sunt pertinente. Aceasta notează că, dacă Consiliul de Stat nu a formulat efectiv decât scurte considerații pe terenul articolului 9 din Convenție, a axat motivarea hotărârii sale pe libertatea de religie astfel cum este consacrată de art. 13 din Constituția greacă, cu conținutul identic, pentru nevoile cauzei, cu cel al articolului 9 din Convenție.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie, de asemenea, respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Decide

să conexeze cererile;

Declară

cererea inadmisibilă.

Søren Nielsen

Françoise Tulkens

Grefier adjunct

Președintă

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n

os

1988/02, 1997/02 et 1977/02

présentées par Vassilios SOFIANOPOULOS, Konstantinos SPAÏDIOTIS, Georgios METALLINOS et Spyridon KONTOGIANNIS

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

12 décembre 2002 en une chambre composée de

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

MM.

C.L.

Rozakis

,

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

E.

Levits

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M.

S. Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Vu les requêtes susmentionnées introduites le 20 décembre 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Vassilios Sofianopoulos, M. Konstantinos Spaïdiotis, M. Georgios Metallinos et M. Spyridon Kondogiannis, sont des ressortissants grecs nés en 1942, 1964, 1940 et 1938 et résidant à Athènes et à Thèbes. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

G. Mavros, avocat à Athènes.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

La loi 87/1945, relative à la fourniture obligatoire des cartes d’identité, prévoyait, pour faciliter les contrôles d’identité, la mention obligatoire de la religion sur la carte d’identité. Le décret législatif 127/1969, relatif à la force probante des cartes d’identité, indiquait en son article 2 que les cartes d’identité devaient mentionner, entre autres, la religion. La loi 1599/1986, relative aux relations entre l’Etat et les citoyens, à l’institution d’une carte d’identité d’un type nouveau et à d’autres mesures vint modifier la situation

: son article 3 disposait que la religion ne devait pas obligatoirement être inscrite sur la carte d’identité, mais seulement à la demande de l’intéressé. Toutefois, cette dernière loi ne fut jamais appliquée, car le ministre de l’Intérieur prolongea l’application du décret 127/1969. La loi 1988/1991 restaura la mention obligatoire de la religion sur la carte d’identité.

Par sa décision n

o

510 du 15 mai 2000, l’Autorité pour la protection des données à caractère personnel («

l’Autorité

») estima que la mention de certains éléments, dont la religion, sur la carte d’identité constituait un traitement de données à caractère personnel qui était contraire à la loi 2472/1997 relative à la protection de l’individu à l’égard du traitement des données à caractère personnel (

epexergasia dedomenon prosopikou charactira

). L’Autorité invita alors le ministère de l’Ordre public à prendre les mesures nécessaires afin que les services compétents ne sollicitent ni n’autorisent la mention de la religion pour la délivrance de nouvelles cartes d’identité. L’Autorité se référa à la Convention européenne des Droits de l’Homme ainsi qu’à la Convention du Conseil de l’Europe pour la protection des personnes à l’égard du traitement automatisé des données à caractère personnel. L’Autorité estima que, compte tenu du but du traitement des données, qui consistait en l’occurrence en la vérification de l’identité des personnes, les informations suivantes n’étaient pas nécessaires

: les empreintes digitales, les nom et prénom de l’époux ou de l’épouse, le sexe, la profession, la nationalité, l’adresse du domicile et la religion. Concernant cette dernière, l’Autorité précisa qu’elle relevait du for intérieur de l’individu et n’était donc pas nécessaire pour la détermination de l’identité. L’Autorité considéra également que l’accord de l’individu ne rendait pas forcément légitime le traitement de toutes ces données, pareil accord ne pouvant avoir pour effet d’autoriser un traitement illégitime en soi ou contraire au but poursuivi ou au principe de nécessité.

Le 9 juin 2000, l’association «

Société des magistrats pour la démocratie et les libertés

» déclara à la presse que «

la mention, même facultative, de la religion sur les cartes d’identité est contraire aux dispositions fondamentales de la Constitution, qui garantissent la liberté religieuse

».

Par une décision commune du 17 juillet 2000, les ministres de l’Economie et de l’Ordre public déterminèrent le type de la nouvelle carte d’identité et les informations qu’elle devait mentionner, parmi lesquelles ne figurait plus la religion.

Les 31 juillet 2000, 22 août 2000 et 12 septembre 2000, les requérants saisirent le Conseil d’Etat de recours en annulation de la décision commune du 17 juillet 2000, au motif qu’elle n’incluait pas la religion parmi les informations à mentionner sur les cartes d’identité

; ils invoquaient une atteinte à la liberté de religion, garantie par l’article 13 de la Constitution.

L’audience dans cette affaire, ainsi que dans plusieurs autres qui étaient identiques, eut lieu le 1

er

décembre 2000 devant la formation plénière du Conseil d’Etat. Au début de l’audience, les requérants demandèrent que soient déportés les juges qui, en tant que membres de l’association «

Société des magistrats pour la démocratie et les libertés

», avaient pris position publiquement contre la mention de la religion sur la carte d’identité.

Neuf juges déclarèrent appartenir à cette association, deux autres soulignant qu’en vertu de la loi 2472/1997 il était interdit aux magistrats de déclarer, même volontairement, s’ils en faisaient partie.

Par sa décision avant-dire droit 152/2000, la formation plénière du Conseil d’Etat rejeta cette demande. Elle releva que les juges en question n’avaient pas du tout participé à la publication de la déclaration du conseil d’administration de l’association et n’avaient, par conséquent, pris aucune position sur la question. Au demeurant, cette déclaration avait été publiée dans la presse pendant les vacances judiciaires et à l’insu des juges récusés. En revanche, par sa décision 151/2000, la formation plénière décida que le président de ladite association, qui était membre du Conseil d’Etat, devait être exclu des débats.

Par son arrêt 2285/2001, le Conseil d’Etat jugea, à la majorité, que, facultative ou obligatoire, la mention de la religion sur la carte d’identité violerait l’article 13 de la Constitution. Il s’exprima ainsi

:

«

La liberté de conscience religieuse, qui protège les convictions de l’individu à l’égard du divin contre toute ingérence étatique, comprend, entre autres, le droit pour l’individu de ne pas divulguer sa confession ou ses convictions religieuses et de ne pas être obligé de faire ou de ne pas faire en sorte qu’on puisse tirer comme conclusion qu’il ait de telles convictions. Aucune autorité étatique ni aucun organe n’a le droit d’intervenir dans le domaine de la conscience de l’individu, qui est inviolable selon la Constitution, et de rechercher ses convictions religieuses, ou de l’obliger à extérioriser ses convictions concernant le divin. La divulgation volontaire de ses convictions faite par un individu aux autorités dans le but d’exercer certains droits spécifiques reconnus par l’ordre juridique aux fins de la protection de la liberté religieuse (par exemple, celui d’être exempté de service militaire pour des raisons d’objection de conscience, ou du cours d’éducation religieuse ou d’autres obligations scolaires, comme assister à la messe ou à la prière, ou celui de créer une maison de prière ou une association à caractère religieux) n’est pas à mettre sur le même plan. Par conséquent, la mention obligatoire de la religion sur les cartes d’identité (...) emporterait violation de l’article 13 de la Constitution (...). La liberté religieuse sous son aspect positif (manifestation des convictions) consiste dans le droit pour chacun de manifester sans obstacle sa religion ou sa conviction, individuellement ou collectivement, en public ou en privé, dans la mesure où il ne porte pas atteinte à l’ordre public ou aux bonnes moeurs et sous réserve des restrictions prévues au paragraphe 4 de l’article 13 de la Constitution. Toutefois, cette liberté ne comprend pas le droit pour les individus de manifester leur religion ou leurs convictions religieuses en mentionnant celles-ci, lorsqu’ils le souhaitent, sur des documents publics, comme les cartes d’identité. Non seulement l’article 13 de la Constitution n’accorde pas un tel droit aux bénéficiaires de la liberté religieuse (...), mais il prohibe l’inscription, même facultative, de la religion ou des convictions religieuses sur les cartes d’identité comme moyen de les manifester ou de les prouver. Une interprétation différente aurait pour conséquence de porter atteinte à la liberté religieuse (...) de ceux des Grecs qui ne souhaiteraient pas manifester leurs convictions religieuses de cette manière et de supprimer la neutralité religieuse de l’Etat concernant l’exercice de ce droit individuel (...). En effet, les Grecs qui refusent de mentionner leur religion ou leurs convictions religieuses sur leur carte d’identité voient leur refus enregistré par une autorité publique sur un document public pouvant être montré à toute autorité ou service ainsi qu’à des particuliers pour l’identification du porteur, et sont obligés de divulguer, indirectement et presque publiquement, un aspect de leur attitude envers le divin. En même temps, ils se distinguent, contrairement à leur volonté et avec l’ingérence des autorités publiques, de ceux des Grecs qui révèlent leurs convictions religieuses en les mentionnant sur leur carte d’identité. En outre, la mention de la religion sur la carte d’identité ouvre la voie à la discrimination, positive ou négative, et crée par conséquent un risque d’atteinte à l’égalité religieuse, garantie par l’article 13 § 1 de la Constitution.

»

Quant au grief tiré de la violation de l’article 9 de la Convention, le Conseil d’Etat jugea que, compte tenu du fait que la mention de la religion était contraire à l’article 13 de la Constitution, il devait être rejeté, les conventions internationales ratifiées par la loi ayant une force supérieure à celle des lois mais non à celle de la Constitution.

B.

Le droit interne pertinent

1.

La Constitution

L’article 3 de la Constitution se lit ainsi

:

«

‑

Christ, est

indissolublement unie, quant au dogme, à la Grande Eglise de Constantinople et à toute autre Eglise chrétienne de la même foi (homodoxi), observant immuablement, comme les autres églises, les saints canons apostoliques et synodiques ainsi que les saintes traditions. Elle est autocéphale et administrée par le Saint-Synode, composé de tous les évêques en fonctions, et par le Saint-Synode permanent qui, dérivant de celui-ci, est constitué comme il est prescrit par la Charte statutaire de l’Eglise et conformément aux dispositions du Tome patriarcal du 29 juin 1850 et de l’Acte synodique du 4 septembre 1928.

(...)

»

L’article 13 de la Constitution dispose

:

«

son culte s’exercent sans entrave sous la protection des lois. L’exercice du culte ne peut pas porter atteinte à l’ordre public ou aux bonnes moeurs. Le prosélytisme est interdit.

»

2.

La Convention pour la protection des personnes à l’égard du traitement automatisé des données à caractère personnel

Les articles 5 et 6 de la Convention du Conseil de l’Europe pour la protection des personnes à l’égard du traitement automatisé des données à caractère personnel, conclue à Strasbourg le 28 janvier 1981 et ratifiée par la Grèce par la loi 2062/1992, disposent

:

Article 5

«

Qualité des données

Les données à caractère personnel faisant l’objet d’un traitement automatisé sont

:

a. obtenues et traitées loyalement et licitement

;

b. enregistrées pour des finalités déterminées et légitimes et ne sont pas utilisées de manière incompatible avec ces finalités

;

c. adéquates, pertinentes et non excessives par rapport aux finalités pour lesquelles elles sont enregistrées

;

d. exactes et si nécessaires mises à jour

;

e. conservées sous une forme permettant l’identification des personnes concernées pendant une durée n’excédant pas celle nécessaire aux finalités pour lesquelles elles sont enregistrées.

»

Article 6

«

Catégories particulières de données

Les données à caractère personnel révélant l’origine raciale, les opinions politiques, les convictions religieuses ou autres convictions (...), ne peuvent être traitées automatiquement à moins que le droit interne ne prévoie des garanties appropriées. Il en est de même des données à caractère personnel concernant des condamnations pénales.

»

GRIEFS

1.

S’appuyant sur l’article 9 de la Convention, les requérants dénoncent l’interdiction de la mention, même facultative, de la religion sur la carte d’identité.

2.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, ils se plaignent d’un manque d’impartialité de la formation plénière du Conseil d’Etat ayant statué sur leur cause.

3.

Se fondant enfin sur les articles 1 et 53 de la Convention, ils reprochent au Conseil d’Etat d’avoir rendu illusoire l’application de la Convention en Grèce en rejetant leur grief avec une motivation sommaire.

EN DROIT

1.

Les requérants allèguent la violation de l’article 9 de la Convention, qui se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion

; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.

2.

La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Les requérants soulignent que la mention, facultative ou obligatoire, de la religion sur les cartes d’identité, prévue par les lois antérieures à la décision de l’Autorité en date du 15 mai 2000 et à la décision commune des ministres de l’Economie et de l’Ordre public en date du 17 juillet 2000, offrait aux citoyens grecs le droit de déclarer publiquement leur croyance. L’interdiction d’une telle mention, même facultative, les a selon eux privés de ce droit, quelle que soit leur religion. Or, obligatoire pendant plus de cinquante ans, la mention de la religion n’aurait jamais servi à harceler ou à soumettre les citoyens à un traitement discriminatoire en fonction de leurs convictions religieuses.

La mention facultative de la religion aurait satisfait les sensibilités religieuses de la majorité absolue des Grecs, qui est orthodoxe (94 à 97% de la population). L’article 3 de la Constitution proclame que la religion prédominante en Grèce est celle de l’Eglise orthodoxe orientale du Christ, accordant ainsi à cette dernière un caractère non seulement déclaratoire, mais aussi honorifique. Cette sensibilité des Grecs se serait exprimée par des manifestations dans toute la Grèce, par des articles dans la presse et par des pétitions pour l’organisation d’un référendum sur la question. Selon l’Eglise de Grèce, 3

008

901 Grecs se seraient prononcés en faveur de l’organisation d’un tel référendum.

D’après les requérants, la mention facultative promeut le pluralisme religieux et protège les minorités religieuses car elle permet aux Grecs qui ne sont pas orthodoxes de manifester, s’ils le souhaitent, leur différence, comme contrepoids à la proclamation de la religion orthodoxe comme religion prédominante

; elle leur permet aussi d’obtenir la reconnaissance par l’Etat de leur différenciation religieuse et de rétablir l’égalité religieuse, qui pourrait paraître rompue par l’affirmation contenue dans l’article 3 de la Constitution.

L’interdiction de la mention de la religion ne servirait aucun des buts mentionnés au paragraphe 2 de l’article 9. Ni l’administration ni le Conseil d’Etat n’auraient justifié cette interdiction par la nécessité de sauvegarder l’ordre public, la santé, la morale ou les droits et libertés d’autrui. Le Conseil d’Etat aurait même ignoré le grief tiré de l’article 9 de la Convention.

Selon les requérants, l’aspect positif de la liberté religieuse, à savoir le droit pour chacun de manifester ses convictions religieuses l’emporte sur l’aspect négatif, à savoir le droit de ne pas les manifester. A supposer même que «

les droits et libertés d’autrui

» incluent le droit pour chacun de ne pas manifester sa religion ou la nécessité d’éviter les discriminations à l’encontre des minorités religieuses, l’interdiction de la mention, même facultative, de la religion sur la carte d’identité ne constituerait pas une mesure nécessaire dans une société démocratique et violerait le principe de proportionnalité.

Le «

besoin social impérieux

» ne consisterait pas, pour l’écrasante majorité des Grecs qui sont orthodoxes, en l’interdiction de l’inscription facultative, mais en son maintien. La religion occuperait une grande place en Grèce, non seulement dans la vie quotidienne des citoyens, mais même dans la vie publique

: les manifestations officielles seraient toujours accompagnées de cérémonies religieuses, la croix du Christ apparaîtrait tant sur la forme que sur la hampe du drapeau, et l’icône du Christ serait visible dans tous les lieux publics, notamment les tribunaux.

De plus, un système de mention facultative ne divulguerait nullement les convictions religieuses de celui refusant la mention ni ne laisserait présumer qu’il est athée ou agnostique. Enfin, toute société démocratique garantirait le droit à la différence, qui serait un élément de liberté

; ce ne serait pas en occultant le fait que différentes convictions relieuses existent dans une société que l’on respecterait l’égalité religieuse et la neutralité religieuse de l’Etat mais en le reconnaissant et en évitant les discriminations.

La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises de toute «

société démocratique

» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme - chèrement conquis au cours des siècles – consubstantiel à pareille société. Si la liberté religieuse relève d’abord du for intérieur, elle «

implique

» de surcroît, notamment, celle de «

manifester sa religion

». Le témoignage, en paroles et en actes, se trouve lié à l’existence de convictions religieuses (

Kokkinakis c. Grèce

, arrêt du 25 mai 1993, série A n

o

260-A, p.

17, §

31).

La Cour relève que les requérants se plaignent du fait que, suite à la décision commune des ministres de l’Economie et de l’Ordre public en date du 17

juillet 2000, les cartes d’identité qui seront désormais délivrées aux citoyens grecs ne porteront plus la mention de la religion comme c’était le cas auparavant. Les requérants voient dans cette caractéristique des nouvelles cartes d’identité une atteinte à leur droit de manifester leur religion.

La Cour note également l’avis de l’Autorité selon lequel, compte tenu du but du traitement des données figurant sur une carte d’identité, à savoir la vérification de l’identité du porteur, les informations suivantes ne sont pas nécessaires

: les empreintes digitales, les nom et prénom de l’époux ou de l’épouse, le sexe, la profession, la nationalité, l’adresse du domicile et la religion. Concernant cette dernière, l’Autorité précisa qu’elle relevait du for intérieur de l’individu et n’était donc pas nécessaire pour la détermination de l’identité. L’Autorité considéra également que l’accord de l’individu ne rendait pas forcément le traitement de toutes ces données légitime, pareil accord ne pouvant avoir pour effet d’autoriser un traitement illégitime en soi ou contraire au but poursuivi ou au principe de nécessité.

La Cour estime que la carte d’identité ne peut pas être considérée comme un moyen destiné à assurer aux fidèles, de quelque religion ou confession qu’ils soient, le droit d’exercer ou de manifester leur religion. Elle reconnaît que la carte d’identité, en tant que telle, n’est pas indispensable pour la vie des citoyens ni pour le fonctionnement de l’Etat. La preuve en est que plusieurs Etats ont choisi de ne pas introduire un tel système d’identification des citoyens, mais d’avoir recours à d’autres documents officiels, tels le passeport ou le permis de conduire. Toutefois, lorsqu’un Etat opte pour l’introduction d’un système d’identification par des cartes d’identité, il convient d’admettre que celles-ci constituent simplement des documents officiels permettant d’identifier et d’individualiser les personnes en leur qualité de citoyens et dans leurs rapports avec l’ordre juridique de l’Etat. Les convictions religieuses, l’Autorité l’a souligné à juste titre, ne constituent pas une donnée servant à individualiser un citoyen dans ses rapports avec l’Etat

; non seulement elles relèvent du for intérieur de chacun, mais elles peuvent aussi, comme d’autres données, changer au cours de la vie d’un individu

; leur mention dans un document risque aussi d’ouvrir la porte à des situations discriminatoires dans les relations avec l’administration ou même dans les rapports professionnels.

Quant à l’allégation selon laquelle l’inscription pourrait être facultative, la Cour réaffirme que la carte d’identité constitue un document officiel dont le contenu ne saurait être déterminé en fonction des souhaits de chaque personne intéressée. Une fois que l’Autorité avait indiqué, de façon motivée, les informations non nécessaires, les cartes d’identité devaient être toutes établies sur le même modèle, tant pour des raisons techniques qu’en vertu de considérations juridiques. Si chaque individu pouvait à sa guise y soustraire ou y ajouter les éléments lui paraissant importants ou pertinents, l’uniformité et la philosophie sous-jacentes à ce document administratif en pâtiraient.

Enfin, le fait que la religion orthodoxe est la religion dominante en Grèce et que les manifestation officielles comportent une part de cérémonies religieuses, comme le soulignent les requérants, ne saurait justifier la mention de la religion sur les cartes d’identité. Du reste, le but d’une carte d’identité ne consiste ni à conforter le sentiment religieux de son porteur ni à refléter la religion d’une société donnée à un moment donné.

En conclusion, la Cour estime qu’il n’y a pas eu en l’espèce atteinte au droit pour les requérants de manifester leur religion.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

2.

Les requérants allèguent ensuite la violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Les requérants soutiennent que l’association «

Société des magistrats pour la démocratie et les libertés

» aurait dû s’abstenir de tout commentaire au sujet de la question sur laquelle allaient se prononcer ceux de ses membres siégeant au Conseil d’Etat. Ils affirment que la déclaration de cette association a fait naître dans leur esprit des doutes quant à l’impartialité de ces juges. Le raisonnement par lequel le Conseil d’Etat rejeta la demande de récusation formulée par eux ne leur paraît guère convaincant, car les décisions du conseil d’administration d’une association expriment l’opinion des membres de celle-ci. Par conséquent, l’arrêt avant-dire droit du Conseil d’Etat ayant rejeté ladite demande aurait violé le droit des requérants à voir leur cause jugée par un tribunal impartial.

La Cour rappelle que lorsqu’il s’agit de déterminer l’impartialité d’un tribunal au sens de l’article 6 § 1, il faut non seulement tenir compte

‑

démarche subjective

‑

de la conviction et du comportement personnels de tel juge en telle occasion, mais aussi rechercher -

démarche objective

- si ce tribunal offrait des garanties suffisantes pour exclure tout doute légitime à cet égard (

Thomann c. Suisse

, arrêt du 10 juin 1996, Recueil 1996-III, p.

815, §

30).

La Cour note que la déclaration parue dans la presse émanait d’une association regroupant un grand nombre de magistrats de toutes les juridictions. Les membres du Conseil d’Etat récusés par les requérants n’avaient pas pris individuellement position sur la question de l’inscription de la religion sur les cartes d’identité. Comme l’a souligné le Conseil d’Etat, la déclaration litigieuse fut publiée pendant les vacances judiciaires, sans que les magistrats visés en eussent pris connaissance. Faire droit à la demande de récusation eût été, pour le Conseil d’Etat, privilégier un formalisme excessif, qui non seulement ne pouvait être justifié dans les circonstances de l’espèce mais qui aurait, de plus, paralysé le système, puisque l’affaire devait être tranchée par la formation plénière du Conseil d’Etat (voir,

mutatis mutandis

,

Debled c. Belgique

, arrêt du 22 septembre 1994, série A n

o

292-B, p. 43, § 37). Au surplus, la Cour note que le Conseil d’Etat accueillit la demande de récusation pour le membre de cette juridiction qui était en même temps le président de l’association.

Il s’ensuit que ce grief doit lui aussi être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

3.

Les requérants allèguent enfin la violation des articles 1 et 53 de la Convention. Ils reprochent au Conseil d’Etat d’avoir ignoré leur grief tiré de l’article

9 de la Convention et d’avoir ainsi rendu inopérante l’application de la Convention en Grèce. Ils estiment que le juge national a l’obligation d’examiner la conformité du droit interne avec la Convention, même s’il se sent obligé, en cas de conflit, d’appliquer la disposition interne.

La Cour estime que les griefs des requérants ne sont pas pertinents. Elle note que si le Conseil d’Etat ne formula effectivement que de brèves considérations sur le terrain de l’article 9 de la Convention, il axa la motivation de son arrêt sur la liberté de religion telle que consacrée par l’article 13 de la Constitution grecque, au contenu identique, pour les besoins de la cause, à celui de l’article 9 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit lui aussi être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

;

Déclare

la requête irrecevable.

Søren

Nielsen

Françoise

Tulkens

Greffier adjoint

Présidente