Wittek împotriva Germaniei

Primul reclamant s-a născut în 1958 și al doilea reclamant în 1948; amândoi locuiesc în Bad Münder (Germania). 10. În temeiul unui acord de achiziție din 26 mai 1986, reclamanții au achiziționat o locuință din Leipzig, pe teritoriul Republicii Democrate Germane (GDR) pentru 56 000 de mărci din Germania de Est. Casa a fost construită pe terenuri aparținând statului (volkseigenes Grundstück) pe care reclamanții au obținut un usufruct (dingliches Nutzungsrecht) în conformitate cu articolele 287 și următoarele ale Codului Civil (Zivilgesetzbuch) din RDA. 11. La 26 octombrie 1989, reclamanții au formulat o cerere oficială de autorizare pentru a părăsi RDA, deoarece au considerat că au fost discriminați din motive politice în activitatea lor.

Reclamanții spun că au fost informați de Departamentul de Interne de District (Abteilung inerne Angelegenheiten des Stadtbezirks) de la Leipzig că pentru a obține permisiunea de a părăsi permanent RDA ar trebui să transfere (veräussern) proprietatea lor prin vânzare sau cadou. 12. La 8 decembrie 1989, reclamanții au susținut să transfere proprietatea la un cuplu, dl și dna Böllmann, printr-un cadou notarial în care casa de locuințe a fost declarată în valoare de 120.000 de mărci din Germania de Est. În realitate, dl și dna Böllmann au plătit reclamanților 55.000 de mărci germane (DEM) într-un cont bancar elvețian. 13. Reclamanții spun că valoarea adevărată a casei și a terenurilor lor ar fi astăzi aproximativ 600.000 DEM.

14. Aceasta cifră este contestată de Guvern, care spune că reclamanții au posedat doar un usufruct peste teren. 15. După reunificarea germană, reclamanții au încercat să își recupereze casa și uzutrutul pe teren, în primul rând de la cumpărătorii și ulterior în cadrul procedurilor în instanța civilă și administrativă a Republicii Federale a Germaniei (FRG). 16. La 21 martie 1991, reclamanții au solicitat Tribunalului de Primă Instanță din Leipzig (Kreisgericht) o ordonanță de restituire a casei lor și rectificarea înregistrării terenurilor (Grundbuch). 17. Tribunalul de Primă Instanță din Leipzig a respins această cerere la 26 iunie 1991. 18. Într-o hotărâre din 5 martie 1992, Curtea de districtă din Leipzig (Bezirksgericht) a respins un recurs de către solicitanți, susținând că nu au avut dreptul la restituire.

Cu toate acestea, reclamanții nu au avut dreptul să se bazeze pe această nulitate, deoarece au optat pentru această formă de contract cu o cunoaștere deplină a faptelor și cumpărătorii nu au profitat de nici o coerciție (Zwangslage) la care reclamanții ar fi putut fi supus în acest moment. Solicitarea de restituire a eșuat în consecință în temeiul principiului buna credință și a abordării echitabile (Treu und Glauben). 20. Reclamanții au depus apoi un recurs administrativ în cadrul Consiliului Municipal de Leipzig care solicită restituirea proprietăților lor, care se bazează pe Legea privind proprietatea. 21. În decizia din 2 iunie 1994, Consiliul municipal din Leipzig a refuzat cererea din cauza faptului că condițiile prevăzute la art. 1 alineatul (3) din Legea privind proprietatea (a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai jos) nu au fost îndeplinite, deoarece reclamanții nu au demonstrat că au acționat sub presiune (Nötigung).

Duresa legată de o plecare de la RDA ar fi putut exista doar înainte de deschiderea graniței la 9 noiembrie 1989. După aceea, a fost clar că toate restricțiile privind părăsirea RDA au fost ridicate.

22. Reclamanții au apelat împotriva acestei decizii către Oficiul Regional de Rezoluție a problemelor de proprietate remarcabilă (Landesamt zur Regelung offener Vermögensfragen) din Landul Saxonia, care și-a respins apelul, din nou din cauza faptului că reclamanții nu au acționat sub presiune după deschiderea frontierei la 9 noiembrie 1989, și în special în urma Ordinei de Rezoluție a problemelor de proprietate (Anordnung zur Regelung von Vermögensfragen – a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai jos) din 11 noiembrie 1989 și a publicării sale la 23 noiembrie 1989. 23. Într-o hotărâre din 21 decembrie 1995, Curtea Administrativă de la Leipzig (Verwaltungsgericht) a constatat împotriva reclamanților în urma unei audieri, care a constatat că nu aveau dreptul la restituire (Rücküber-tragungsanspruch) în absența unor acțiuni neloiale (unlautere Machenschaften) în sensul articolului 1 alineatul (3) din Legea privind proprietatea.

Frontiera a fost deschisă la 9 noiembrie 1989, cu rezultatul că toți cetățenii RDA au fost liberi să părăsească țara, în timp ce Rezoluția problemelor de proprietate din 11 noiembrie 1989 prevedea că nu mai erau obligați să își transfere proprietatea înainte de plecare. Cu toate acestea, actele de transfer au fost executate numai la 8 decembrie 1989. În sensul articolului 1 alineatul (3) din Legea privind proprietatea, Curtea Administrativă a constatat, de asemenea, că, chiar dacă poziția anterioră nu s-a schimbat, condițiile prevăzute la art. 1 alineatul (3) din Legea privind proprietatea nu s-ar fi îndeplinit în niciun caz, deoarece reclamanții nu dețin terenul, dar au avut doar un usufruct asupra acestuia.

În conformitate cu legislația privind RDA – Legea privind terenurile de stat (principiile usufructurilor) din 14 decembrie 1970 (Gesetz über die Verleihung von Nutzungsrechten an einem volkeigenen Grundstück) – au fost obligate persoanele care au dreptul la usufruct să utilizeze propriile terenuri. Chiar dacă reclamanții s-ar fi mutat în RDA, pământul ar fi revenit la stat și singurul drept al reclamanților ar fi fost compensat. Reclamanții au fost conștienți de această situație, motiv pentru care au încercat să își transfere proprietățile. 24. Prin două hotărâri din 2 septembrie și 22 octombrie 1996, Curtea de Administrație Federală (Bundesverwaltungsgericht) a refuzat să examineze o cerere de reexaminare a reclamanților.

Se referă la hotărârea sa inițială din 29 februarie 1996 în care a declarat că cazurile de tranzacții necorespunzătoare între 23 noiembrie 1989 (data publicării Ordinei de rezoluție a problemelor de proprietate în Jurnalul Oficial (Gesetzblatt) din RDA) și 31 ianuarie 1990 (când Ordinea de călătorie (Reiseverordnung) din RDA din 30 noiembrie 1988 ar fi revocată). Curtea Administrativă de la Leipzig a efectuat o revizuire aprofundată a faptelor cauzei și a concluzionat că nu a existat nici o coadă sau înșelătorie în sensul articolului 1 alineatul (3) din Legea privind proprietatea.

Curtea Administrativă Federală s-a referit, de asemenea, la hotărârea sa principală din 29 august 1996, în care a declarat că nu va fi tratată în mod necorespunzător în sensul articolului 1 alineatul (3) din Legea privind proprietatea în cazurile în care a apărut obligația de transfer de proprietate în temeiul Legii privind proprietățile de stat (Convenții Usufructs) din 14 decembrie 1970 din RDA. 25. În două hotărâri din 22 ianuarie 1997, Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht) a refuzat să audă apeluri constituționale de către reclamanți împotriva fie instanțelor civile, fie a deciziilor instanțelor administrative. Acesta s-a referit, printre altele, la hotărârea sa de conducere din 8 octombrie 1996 în care a considerat că nu este inconstituțională ca drepturile civile să fie supplantate (verdrängt) prin dispozițiile Legii privind proprietatea în cazurile care implică plecarea cetățenilor RDA pentru RGF.

În consecință, interpretarea Curții Federale de Justiție în cazul instantaneu a fost în conformitate cu autoritatea respectivă. 27. În cursul procesului de reunificare din 1990, cele două guverne germane au început negocierile cu privire la numeroasele aspecte legate de proprietate care au apărut și au emis ulterior Declarația comună a Republicii Federale a Germaniei și a Republicii Democrate Germane privind Rezoluția privind problemele de proprietate excepționale (Gemeiname Erklärung der Bundesrepublik Deutschland und der Deutschen Demokratischen Republik zur Regelung offener Vermögensfragen), care a devenit parte integrantă a Tratatului german de unificare (Einigungsvertrag) din 31 august 1990. Negocierile au abordat atât chestiunile de restituire a bunurilor care au fost expropriate în RDA către proprietarii săi, cât și transferul de proprietăți de către cetățenii RDA la părăsirea țării.

În declarație, cele două guverne au declarat că, pentru a căuta soluții la problemele legate de proprietatea litigioasă, trebuie să găsească un echilibru social acceptabil (verträglicher ausgleich) între interesele concurente, ținând seama în același timp de nevoia de securitate juridică și claritate și de protecția dreptului de proprietate. 28. Rezoluția problemelor de proprietate excepționale din 23 septembrie 1990, cunoscută și sub numele de Legea privind proprietatea, a intrat în vigoare la 29 septembrie 1990 și a fost, de asemenea, o parte a Tratatului privind unificarea germană. În conformitate cu dispozițiile Tratatului, Legea privind proprietatea a fost să continue să susțină în Germania reunificată după reunificarea celor două state germane la 3 octombrie 1990. Obiectivul legii a fost de a rezolva litigiile cu privire la proprietatea pe teritoriul RDA într-un mod care să fie social acceptabil, pentru a obține o ordine juridică permanentă în Germania.

29. Secțiunea 1 alin. (3) din Legea privind proprietatea prevede: „Acesta lege se aplică, de asemenea, drepturilor pe proprietatea sau peste proprietatea imobilă și drepturile usufructare achiziționate prin afaceri nejustificate, cum ar fi abuzul de putere, corupție, coafură sau înșelătorie de către cumpărător, autoritățile de stat sau terțe părți.” 30. Legea privind proprietatea a stabilit principiul dreptului de restituire pentru cetățenii RDA care au fost forțați să își transfere proprietatea pentru a părăsi legal țara, cu excepția cazului în care restituirea a fost exclusă, ca de exemplu, dacă cumpărătorii au acționat de bună credință (redlicher Erwerb) (art. 4 alineatul (2) din Act). În astfel de cazuri, foștii proprietari au avut dreptul la compensare în temeiul legii privind soluționarea problemelor de proprietate (compensare) din 27 septembrie 1994 (Gesetz über die Entschädigung nach dem Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen).

31. Cu toate acestea, normele prevăzute la art. 4 alineatul (2) din Legea privind proprietatea nu se aplică în principiu în cazul în care transferul a fost efectuat după data de tranziție din 18 octombrie 1989 (în cazul în care dl Erich Honecker, președintele Consiliului de Stat (Staatsratsvoritzander) al RDA, a demisionat) și fără acordul părților (în orice caz, a se vedea mai jos pentru hotărârile Curții Federale de Justiție cu privire la acest punct). 32. Legislativul a ales în mod deliberat să acorde instanțelor administrative competență pentru interpretarea Legii privind proprietatea în litigii privind transferul de proprietăți de către cetățeni care doresc să părăsească RDA, pentru a evita confruntarea directă între foști proprietari și noi proprietari în instanțe civile.

În acest scop, aceasta a înființat birouri pentru soluționarea problemelor de proprietate care au fost responsabile de decizia litigiilor prin efectuarea anchetelor asupra propunerii lor (Amtsermittlungsgrundsatz), având în vedere, de asemenea, interesul general. 35. În două hotărâri suplimentare din 14 ianuarie și 12 mai 2000 (Cintima Divizie Civilă, nr. 439/98 și 47/99), Curtea Federală de Justiție a afirmat că Legea privind proprietățile ar putea să se aplice la tranzacțiile legale încheiate după data tranzitorie a anului 18 octombrie 1989, dacă factorii vizând consimțământul ar fi determinat că transferul ar fi fost nul și nul, având în vedere noua situație obținută în RDA, atât în ceea ce privește faptele, cât și în dreptul.

9. The first applicant was born in 1958 and the second applicant in 1948; they both live in Bad Münder (Germany). 10. Under a purchase agreement dated 26 May 1986, the applicants purchased a dwelling house in Leipzig, on the territory of the German Democratic Republic (GDR) for 56,000 East German marks. The house was built on land belonging to the State (volkseigenes Grundstück) over which the applicants obtained a usufruct (dingliches Nutzungsrecht) under Articles 287 et seq. of the Civil Code (Zivilgesetzbuch) of the GDR. 11. On 26 October 1989 the applicants made an official request for permission to leave the GDR, as they believed that they had been discriminated against on political grounds in their work.

The applicants say that they were informed by the District Internal Affairs Department (Abteilung innere Angelegenheiten des Stadtbezirks) in Leipzig that to obtain permission to leave the GDR permanently they would have to transfer (veräussern) their property by sale or gift. 12. On 8 December 1989 the applicants purported to transfer the property to a couple, Mr and Mrs Böllmann, by a notarial deed of gift in which the dwelling house was stated to be worth 120,000 East German marks. In reality, Mr and Mrs Böllmann paid the applicants 55,000 German marks (DEM) into a Swiss bank account. 13. The applicants say that the true value of their house and land would today be approximately DEM 600,000.

14. That figure is disputed by the Government, who say that the applicants had possessed only a usufruct over the land. 15. Following German reunification, the applicants attempted to recover their house and their usufruct over the land, firstly from the purchasers and subsequently in proceedings in the civil and administrative courts of the Federal Republic of Germany (FRG). 16. On 21 March 1991 the applicants applied to the Leipzig Court of First Instance (Kreisgericht) for an order for restitution of their house and rectification of the entry in the land register (Grundbuch). 17. The Leipzig Court of First Instance rejected that application on 26 June 1991. 18. In a judgment of 5 March 1992, the Leipzig District Court (Bezirksgericht) dismissed an appeal by the applicants, holding that they had no right to restitution.

It pointed out that no transfer of property had in fact taken place, as both the gift and the sale in the GDR were null and void. However, the applicants were not entitled to rely on that nullity, as they had opted for that form of contract in full knowledge of the facts and the purchasers had not taken advantage of any coercion (Zwangslage) to which the applicants may have been subject at the time. The application for restitution accordingly failed under the principle of good faith and fair dealing (Treu und Glauben). 20. The applicants then lodged an administrative appeal with the Leipzig City Council requesting the restitution of their property. They relied on the Property Act.

21. In a decision of 2 June 1994, the Leipzig City Council turned down their request on the grounds that the conditions set out in section 1(3) of the Property Act (see “Relevant domestic law and practice” below) were not satisfied, as the applicants had not shown that they had acted under duress (Nötigung). Duress linked to a departure from the GDR could only have existed prior to the opening of the border on 9 November 1989. Thereafter, it was clear that all restrictions on leaving the GDR had been lifted.

22. The applicants appealed against that decision to the Regional Office for the Resolution of Outstanding Property Issues (Landesamt zur Regelung offener Vermögensfragen) of the Land of Saxony, which dismissed their appeal, again on the grounds that the applicants had not acted under duress following the opening of the border on 9 November 1989, and in particular following the Resolution of Property Issues Order (Anordnung zur Regelung von Vermögensfragen – see “Relevant domestic law and practice” below) of 11 November 1989 and its publication on 23 November 1989. 23. In a judgment of 21 December 1995, the Leipzig Administrative Court (Verwaltungsgericht) found against the applicants following a hearing.

It found that they were not entitled to restitution (Rücküber-tragungsanspruch) in the absence of any unfair dealings (unlautere Machenschaften) within the meaning of section 1(3) of the Property Act. The border had been opened on 9 November 1989, with the result that all citizens of the GDR had been free to leave the country, while the Resolution of Property Issues Order of 11 November 1989 stipulated that they were no longer required to transfer their property prior to their departure. However, the deed of transfer was only executed on 8 December 1989. It added that there had not been any deception (Täuschung) within the meaning of section 1(3) of the Property Act. The Administrative Court also found that even if the previous position had remained unchanged, the conditions set out in section 1(3) of Property Act would not in any event have been satisfied, as the applicants did not own the land but merely had a usufruct over it.

Under GDR legislation – the State-Owned Land (Grants of Usufructs) Act of 14 December 1970 (Gesetz über die Verleihung von Nutzungsrechten an einem volkseigenen Grundstück) – persons entitled to a usufruct were required to use the land themselves. Even if the applicants had moved house within the GDR, the land would have reverted to the State and the applicants' only entitlement would have been to compensation. The applicants had been aware of that situation, which is why they had sought to transfer their property. 24. By two decisions of 2 September and 22 October 1996, the Federal Administrative Court (Bundesverwaltungsgericht) declined to examine an application for review by the applicants.

It referred to its leading judgment of 29 February 1996 in which it had stated that instances of unfair dealings between 23 November 1989 (the date of publication of the Resolution of Property Issues Order in the Official Gazette (Gesetzblatt) of the GDR) and 31 January 1990 (when the Travel Order (Reiseverordnung) of the GDR dated 30 November 1988 was revoked) would be rare. The Leipzig Administrative Court had conducted a thorough review of the facts of the case and concluded that there had been no duress or deception within the meaning of section 1(3) of the Property Act. The Federal Administrative Court also referred to its leading judgment of 29 August 1996, in which it stated that there would not be unfair dealing within the meaning of section 1(3) of the Property Act in cases in which the obligation to transfer property had arisen under the State-Owned Land (Grants of Usufructs) Act of 14 December 1970 of the GDR.

25. In two decisions of 22 January 1997, the Federal Constitutional Court (Bundesverfassungsgericht) declined to hear constitutional appeals by the applicants against either the civil courts' or the administrative courts' decisions. It referred, inter alia, to its leading judgment of 8 October 1996 in which it had held that it was not unconstitutional for civil rights to be supplanted (verdrängt) by the provisions of the Property Act in cases involving the departure of GDR citizens for the FRG. Accordingly, the Federal Court of Justice's interpretation in the instant case was consistent with that authority.

27. During the reunification process in 1990, the two German governments began negotiations on the many property issues arising and subsequently issued the Joint Statement of the Federal Republic of Germany and the German Democratic Republic on the Resolution of Outstanding Property Issues (Gemeinsame Erklärung der Bundesrepublik Deutschland und der Deutschen Demokratischen Republik zur Regelung offener Vermögensfragen), which became an integral part of the German Unification Treaty (Einigungsvertrag) of 31 August 1990. The negotiations covered both the questions of restitution of property that had been expropriated in the GDR to its owners and the transfer of property by citizens of the GDR on leaving the country.

In the statement, the two governments said that in seeking solutions to the contentious property issues, they needed to find a socially acceptable balance (sozial verträglicher Ausgleich) between the competing interests, while taking into account the need for legal certainty and clarity and to protect the right of property. 28. The Resolution of Outstanding Property Issues Act of 23 September 1990, also known as the Property Act, entered into force on 29 September 1990 and was also a part of the German Unification Treaty. Under the terms of the Treaty, the Property Act was to continue to subsist in the reunified Germany after the reunification of the two German States on 3 October 1990. The aim of the Act was to resolve disputes over property in the territory of the GDR in a way that was socially acceptable, in order to achieve permanent legal order in Germany.

29. Section 1(3) of the Property Act provides: “This Act shall also apply to rights in or over immovable property and usufructary rights acquired by unfair dealings, such as abuse of power, corruption, duress or deception by the purchaser, the State authorities or third parties.” 30. The Property Act established the principle of a right to restitution for citizens of the GDR who had been forced to transfer their property in order to leave the country legally, save where restitution was precluded, as for instance if the purchasers had acted in good faith (redlicher Erwerb) (section 4(2) of the Act). In such cases, the former owners had a right to compensation under the Resolution of Outstanding Property Issues (Compensation) Act of 27 September 1994 (Gesetz über die Entschädigung nach dem Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen).

31. However, the rule set out in section 4(2) of the Property Act does not apply in principle if the transfer was made after the transitional date of 18 October 1989 (when Mr Erich Honecker, President of the Council of State (Staatsratsvorsitzender) of the GDR, resigned) and without the parties' agreement (however, see below for the decisions of the Federal Court of Justice on this point). 32. The legislature deliberately chose to give the administrative courts jurisdiction for the interpretation of the Property Act in litigation concerning the transfer of property by citizens wishing to leave the GDR, in order to avoid direct confrontation between former owners and new owners in the civil courts.

To that end, it set up offices for the resolution of outstanding property issues which were responsible for deciding the disputes by carrying out investigations of their own motion (Amtsermittlungsgrundsatz), while also having regard to the general interest. 35. In two further leading judgments of 14 January and 12 May 2000 (Fifth Civil Division, nos. 439/98 and 47/99), the Federal Court of Justice held that the Property Act could apply to legal transactions entered into after the transitional date of 18 October 1989 if the factors vitiating consent would have resulted in the transfer being null and void in the light of the new situation obtaining in the GDR, both on the facts and in law.