CASE OF ALTHOFF AND OTHERS v. GERMANY

Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prezenta dispută este între Germania, care a succes la drepturile moștenitorilor inițialelor proprietarii evreiști ai proprietății contestate (partea inițială rănită – „Erdgeschädigte”) în temeiul Hotărâreaui german- SUA din 13 mai 1992 și reclamanții, care sunt moștenitorii unui magazin care achiziționase proprietatea contestată în 1939 (vânzarea inițială a avut loc în 1938). Imobilul a fost ulterior expropriat la momentul fostei Republici Democrate Germane (RDM). Reclamanții sunt astfel moștenitorii partidei rănite ulterioare – “Zweitgeschädigte”. Piatra contestată de teren, având suprafața respectivă de 1000 mp, 990 mp și 1030 mp, sunt situate la Babelsberg-Potsdam, în apropiere de Berlin, pe teritoriul fostului RDA. 10. Prin un contract notarial înregistrat din 23 aprilie 1938, dl A. și doamna B., care au fost evrei și parteneri în parteneriatul limitat „Mitteldeutsche Gamaschenfabrik E.B. und A.”, proprietarul comploturilor controversate de teren, le-a vândut pentru 66 000 de reichsmarks (RM) companiei Berlin A. Wülfing. Având fost victimele persecuției în cadrul regimului național socialist, dl A. a murit în 1940 și dna B. în 1945. Dna E.F., fiica doamnei B., a emigrat în Statele Unite ale Americii în 1939 și a devenit cetățean american în 1951. 11. Prin un contract notarial înregistrat din 28 iulie 1939, comploturile controversate de teren au fost apoi vândute pentru RM 61.000 domnului G. Althoff, un comerciant, care a fost înregistrat ca proprietar la registrul de teren, iar reclamanții sunt moștenitorii lui. 12. La 27 ianuarie 1953, în fosta RDA, terenul a fost expropriat și a devenit „proprietatea oamenilor” (Volkseigentum) sub controlul unei companii de film deținute de stat. 13. în urma procedurii în SUA pentru pierderea proprietății contestate, în conformitate cu legea SUA din 18 octombrie 1976 privind cererile împotriva RDA, care a intitulat cetățenii SUA a căror proprietate în fostul RDA a fost expropriată înainte de data respectivă sau care a fost vândută sub presiune în perioada național-socialist pentru a depune cereri de compensare. 14. Într-o decizie finală din 27 august 1980, Comisia SUA a recunoscut că dna E.F. are dreptul la 5 500 de dolari SUA (USD) în compensare, plus dobânzi la 6% începând cu septembrie 1951. 15. După reunificarea germană, proprietatea a fost transferată companiei “dok Filmstudio GmbH”, a cărei unică acționară a fost Biroul pentru întrebări speciale legate de reunificare (Bundesanstalt für vereinigungsbedingte Sonderaufgaben). 16. În decizia din 17 octombrie 1997, Oficiul a observat că proprietatea contestată a fost vândută pentru 1.300.000 deutschmarks (DM) în scopuri de investiții societății Weiland GbR, în conformitate cu Legea privind prioritatea investițiilor (Investitionsvorrangsgesetz) din 14 iulie 1992 (a se vedea legislația și practicile interne relevante, punctul 32 de mai jos). 17. La 10 octombrie 1990, reclamanții au depus o cerere de restituire a proprietăților la Oficiul de Rezoluție a problemelor de proprietate care nu sunt valabile pentru terenul de Brandebourg – (Landesamt für die Regelung offener Vermögensfragen – “Oficiul de teren”), în conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii privind rezoluția problemelor de proprietate care nu sunt valabile – „Legea privind proprietățile” (Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen – Vermögensgesetz) din 23 septembrie 1990 (a se vedea legislația și practica interne relevante, punctul 31 de mai jos). 18. La 13 mai 1992, Republica Federală Germania (FRG) și Statele Unite ale Americii au semnat Hotărârea german- SUA privind decontarea anumitor cereri de bunuri – „Hotărârea german- SUA” (Abkommen zwischen den Regierungen der Bundesrepublik Deutschland und der Vereinigten Staaten von Amerika über die Regelung bestimter Vermögensansprüche), care prevedea o decontare globală a cererilor de compensare de către cetățenii SUA rezultate din legea SUA din 18 octombrie 1976 privind cererile împotriva RDA. Prin legea din 21 decembrie 1992, acordul german- SUA a devenit parte integrantă a dreptului intern; acesta a intrat în vigoare la 28 decembrie 1992 (a se vedea legislația și practicile interne relevante, punctul 34 mai jos). La 29 aprilie 1997, FRG a plătit o sumă totală de peste 102 milioane de dolari SUA în compensare. 19. La 20 octombrie 1998, Legea privind clarificarea drepturilor de proprietate (Vermögensrechtsbereinigungsgesetz) a modificat retrospectiv art. 30a alineatul (1) din Legea privind proprietatea, cu condiția ca termenul pentru depunerea cererilor de restituire, stabilit inițial la 31 decembrie 1992, să nu se aplice drepturilor RFA în temeiul Hotărâreaui german- SUA (a se vedea legislația și practica interne relevante, punctul 33 de mai jos). Într-o scrisoare din 27 aprilie 1999, FRG a arătat Oficiului Terenului că, în conformitate cu art. 3 § 9, a doua teză, a Hotărâreaui german, a preluat titlul doamnei E.F. către proprietatea contestată. 21. În decizia din 12 iulie 2001, Oficiul Landului a respins cererea de restituire a reclamanților și a indicat că veniturile din vânzarea proprietăților contestate în 1997 au fost cu adevărat plătite FRG. În primul rând, acesta a remarcat că vânzarea inițială a parcelelor contestate de terenuri în 1938 a fost obținută sub presiune, în sensul articolului 1 alineatul (6) din Legea privind proprietatea. În consecință, drepturile referitoare la proprietatea intră în domeniul de aplicare al Hotărâreaui german- SUA. În conformitate cu art. 2 alineatul (1) și art. 6 alineatul (6) din Legea privind proprietatea, citit împreună cu art. 3 § 9, a doua teză a Hotărâreaui german- SUA, FRG a devenit succesorul juridic al doamnei E.F. A optat pentru plata compensației și a renunțat astfel la cererile sale împotriva FRG. 22. Reclamanții au introdus o procedură în fața Curții administrative Potsdam, având în vedere faptul că au dreptul legal la restituire, având în vedere faptul că dna E.F. Nu au depus nici o cerere în acest sens înainte de termenul de 31 decembrie 1992, astfel cum se prevede la art. 30a alineatul (1) prima teză a Legii privind proprietățile, în ciuda modificării ulterioare a acestei dispoziții prin Legea de clarificare a drepturilor de proprietate din 20 octombrie 1998 23. În hotărârea din 28 noiembrie 2002, Curtea Administrativă Potsdam a susținut hotărârea Oficiului cu privire la toate punctele. În opinia instanței, chiar dacă dreptul de restituire a RGE s-a scurs, deoarece nici o cerere nu a fost depusă în acest sens înainte de termenul de 31 decembrie 1992 stabilit de art. 30a alineatul (1) prima propoziție a Legii privind proprietatea, dreptul său a fost reînnoit ulterior după modificarea articolului respectiv în 1998. În plus, reclamanții nu au achiziționat un drept irevocabil (unabänderlich) în temeiul articolului 14 (dreapta la proprietate) din Legea de bază (Grundgesetz), deoarece, la momentul cererii FRG în 1999, Oficiul Landurilor nu și-a dat încă decizia. 24. În hotărârea din 21 ianuarie 2004, Curtea Administrativă Federală a respins cererea reclamanților de reexaminare judiciară. În primul rând, Comisia a remarcat că, în conformitate cu dispozițiile relevante ale Hotărâreaui german- SUA, drepturile de proprietate ale dnei E.F. au fost transferate către FRG. Având în vedere că doamna E.F a fost compensată în 1976, CCM (Conferința privind reclamațiile evreilor), care a depus, de asemenea, o cerere de restituire, nu a putut solicita drepturi de proprietate. Curtea Administrativă a confirmat apoi că FRG nu a depus o cerere de restituire validă înainte de termenul de 31 decembrie 1992, astfel cum se prevede la art. 30a alineatul (1) prima teză din Legea privind proprietatea. Legea privind acordul din 21 decembrie 1992 nu prevedea nicio dispoziție specifică în acest sens și scrisoarea din 1 octombrie 1992 de la Oficiul Federal de Rezoluție a problemelor de proprietate excepțională (Bundesamt für die Regelung offener Vermögensfragen – „Oficiul Federal”) către autoritățile Länder nu putea fi considerată ca o cerere validă deoarece nu era suficient de specifică. Referindu-se la jurisprudența sa stabilită, Curtea Administrativă a adăugat că stabilirea acestui termen corespunde unei dispoziții de lege materială, ceea ce a însemnat că drepturile FRG au expirat cu expirarea termenului statutar. Cu toate acestea, prin modificarea articolului 30a alineatul (1) din Legea privind proprietățile din 1998, legislatorul a “recuperat” neregulat faptul că nu a depus o cerere în termenul respectiv. De la data respectivă, drepturile de proprietate ale doamnei E.F. ar putea fi considerate transferate în mod eficient către FRG și nu în momentul plății complete a compensației prevăzute la art. 3 § 9 din Hotărârea german- SUA (a se vedea legislația și practicile interne relevante, punctul 34 de mai jos). Obiectivul amendamentului legislativ a fost de a asigura supraviețuirea foștilor drepturi de proprietate și de a rectifica această omisiune. În plus, în ceea ce privește jurisprudența sa stabilită, Curtea de Administrație a considerat că dreptul reclamanților de restituire în temeiul Legii privind proprietățile nu beneficiază de protecția articolului 14 § 1 din Legea de bază, deoarece aceste drepturi nu corespundeau drepturilor de proprietate existente, ci s-a derivat din dorința statului de a oferi remediere pentru nedreptatea trecută. În sfârșit, în conformitate cu jurisprudența stabilită a Curții Constituționale Federale, în acest caz a fost o chestiune de efect „quasi-retrospectiv” (unechte Rückwirkung); având în vedere situația juridică confuză și nesigură existentă în acel moment, reclamanții nu au dobândit nici o „credere care justifică protecția” (schutzwürdiges Vertrauen) sau orice certitudine juridică că poziția lor de „subsecunt” partidă rănită le-a oferit dreptul la restituirea proprietății contestate. În plus, CCM a depus, de asemenea, o cerere de restituire în termenul legal, iar drepturile sale ar fi prevalențat asupra celor ale reclamanților dacă ar fi avut succes. 25. Într-o decizie din 14 august 2004 Curtea Constituțională Federală, ședința într-o comisie de trei membri, a refuzat să permită o plângere constituțională de către solicitanți. Acesta a observat, în special, că art. 30a alineatul (1) al patrulea teză din Legea privind proprietatea a fost compatibilă cu art. 14 alineatul (1) din Legea de bază, chiar dacă s-a presupus în favoarea reclamanților că dreptul lor la restituire în temeiul Legii privind proprietatea sau la plata veniturilor vânzării în temeiul articolului 16 alineatul (1) prima teză din Legea prioritară pentru investiții a beneficiat de protecția articolului 14 alineatul (1). În opinia Curții Constituționale, art. 30a alin. (1) a patra propoziție a Legii privind proprietățile a trebuit să fie înțelesă ca o dispoziție care definește conținutul și limitele (Inhalts- und Schrankenbestimmmung) a dreptului la proprietate în sensul art. 14 § 1, a doua teză a Legii de bază și a echilibrat între interesele în joc. În temeiul articolului 3 alineatul (2) din Legea privind proprietatea, însoțită de art. 1 alineatul (2) prima teză a Legii din 27 septembrie 1994 privind compensarea în conformitate cu Legea privind proprietatea – „Legea privind compensarea” (Gesetz über die Entschädigung nach dem Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen – Entschädigungsgesetz – a se vedea dreptul și practicile interne, punctul 31 în amendă, mai jos), reclamanții, considerat ca fiind o parte rănită „subsequente”, au fost, de la început, pur și simplu dreptul la compensare. În conformitate cu art. 3 § 9, a doua teză a Hotărâreaui german- SUA, FRG a reușit la drepturile părților rănite „inițiale”, care, având în vedere compensația pe care le-au primit deja, nu mai putea solicita niciun drept bazat pe Legea privind proprietatea. În depunerea unei cereri privind drepturile de proprietate bazate pe Hotărârea german- SUA, FRG a căutat astfel să se asigure un drept de proprietate echivalent cu cel al unei părți „inițiale” rănite care au fost deja „clamate” material și compensate. Prin urmare, legislatorul a dorit să clarifice situația pentru acest tip de drept. 26. Curtea Constituțională a adăugat că, chiar dacă s-a adoptat o poziție diferită, și anume, după cum a constatat Curtea Federală de Administrație, drepturile prevăzute la art. 1 alineatul (6) din Legea privind proprietatea s-au scurs la 31 decembrie 1992 și au fost reînviate după modificarea articolului 30a alineatul (1) din Legea privind proprietatea, noua versiune a acestei secțiuni a avut un echilibru echitabil între interesele în joc. Drepturile de proprietate în temeiul Hotărâreaui german- SUA au fost inițial prevăzute de legea SUA din 1976 și au fost deja compensate în 1980 în ceea ce privește proprietatea contestată. În momentul ratificarii Hotărâreaui german- SUA s-a presupus că suma totală care urmează să fie plătită în compensație ar putea atinge 190 de milioane USD. FRG nu ar fi putut fi așteptat să renunțe în cele din urmă la drepturile sale de proprietate pentru care a trebuit să plătească compensații într-o astfel de sumă ridicată – chiar dacă transferul nu a devenit eficace până la determinarea plății finale de transfer (nach Feststellung des endgültigen Überweisungsbetrags). Din acest motiv, statul german a trimis în special autorităților Länder listele drepturilor reglementate de acord, într-o scrisoare din 2 octombrie 1992 de la Oficiul Federal. În plus, legea din 20 decembrie 1993 privind accelerarea procedurilor de înregistrare („Register-Beschleunigungs-Gesetz”) a prelungit posibilitatea ca autoritățile competente să introducă rezervări în registrul terenurilor (stilând faptul că proprietatea ar putea fi vândută numai cu aprobarea statului) în ceea ce privește drepturile care rezultă din Hotărârea german- SUA. În aceste circumstanțe, nu ar fi putut exista nici o „siguranță care justifică protecție” în ceea ce privește menținerea situației statutare, deoarece a existat prima dată în conformitate cu versiunea inițială a articolului 30a alineatul (1). 27. La 12 ianuarie 2005, reclamanții au depus o cerere de compensare pentru pierderea proprietăților contestate la Oficiul Terenului de Brandebourg, în conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii de compensare. 28. Într-o decizie din 20 martie 2007, Oficiul Terenului a respins cererea reclamanților din cauza faptului că nu au depus-o într-o perioadă de șase luni de la respingerea finală a cererii de restituire, astfel cum se prevede la art. 7a alineatul (3)c din Legea privind proprietatea. 29. Reclamanții au apelat apoi la Curtea Administrativă Potsdam, care a rezistat la procedura în așteptarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea”) în cazul în cauză. 30. art. 14 § 1 din Legea de bază spune după cum urmează: „Proprietatea și dreptul de moștenire sunt garantate. Conținutul și limitele lor sunt definite prin statut.” 31. La 29 septembrie 1990 a intrat în vigoare Legea privind proprietatea din 23 septembrie 1990, care trebuia să facă parte, de asemenea, din Tratatul de unificare (Einigungsvertrag). În temeiul Tratatului, Legea privind proprietatea va rămâne în vigoare în Germania după reunificarea celor două state germane la 3 octombrie 1990. Obiectivul legii a fost, în special, de a soluționa orice conflicte legate de proprietatea pe teritoriul RDA într-un mod care a fost social acceptabil, pentru a asigura securitatea juridică pe termen lung în Germania. Secțiunea 1 alineatul (1) din Legea privind proprietatea prevede că aceasta se aplică drepturilor care au fost expropriate la momentul RDA și secțiunea 1 alineatul (6) se aplică și persoanelor împotriva cărora au fost introduse proceduri în Germania între 30 ianuarie 1933 și 8 mai 1945 în scopuri rasiste, politice, religioase sau ideologice (weltanschauliche Gründe) și care, prin urmare, și-au pierdut proprietatea „prin vânzare forțată, expropriare sau alte mijloace”. Secțiunile 2 și 3 din Legea completează art. 1. Secțiunea 3 (1) din Legea privind proprietatea prevede că orice proprietate care a devenit „proprietatea persoanelor” va fi returnată la cerere, cu excepția cazului în care nu este exclusă de lege. Secțiunea 3 alineatul (2) prevede că, în cazul în care un număr de părți fac o cerere de restituire cu privire la aceeași proprietate, este partea care a fost „prima” rănită care are astfel dreptul. Aceasta înseamnă că, ca în cazul în cauză, atunci când proprietatea a fost vândută sub presiune în timpul perioadei național-socialiste, apoi expropriate în fosta RDA, moștenitorii proprietarilor evrei inițiali au dreptul prioritar de a restituire. În acest caz, în cazul în care restituirea proprietăților este exclusă (secțiunea 4 alineatul (1) din Legea privind proprietatea), moștenitorii cumpărătorilor proprietăților în cursul perioadei național-socialiste au dreptul la plata compensațiilor prevăzute de legea din 27 septembrie 1994 privind compensarea în conformitate cu Legea privind proprietatea. 32. Secțiunea 16 § 1, prima teză, din Legea prioritară a investițiilor prevede că, în cazul în care restituirea proprietăților este imposibilă deoarece proprietatea a fost vândută, persoana îndreptătătă să solicite plata unei sume echivalente cu valoarea drepturilor sale de proprietate. 33. Secțiunea 30a(1), prima teză, din Legea privind proprietatea prevede că reclamațiile de restituire au trebuit depuse până la 31 decembrie 1992. Actul de clarificare a drepturilor de proprietate din 20 octombrie 1998 a modificat secțiunea în cauză prin introducerea unei a patra teză în conformitate cu care acest termen nu se aplică drepturilor deținute de FRG în temeiul Hotărâreaui din 13 mai 1992 între FRG și guvernele SUA privind decontarea anumitor creanțe de proprietate. 34. art. 3 § 1 din Hotărârea german- SUA prevede că cetățenii americani trebuie să aleagă între primirea unei compensații sau a unei proceduri în fața instanțelor germane pentru obținerea unei reparații în conformitate cu legea SUA din 18 octombrie 1976 privind cererile împotriva RDA. Dacă optăm pentru prima soluție, acestea confirmă orice drept de acțiune împotriva RGA, în temeiul articolului 3 § 6, a doua teză a acordului. În temeiul articolului 3 § 9, a doua teză, drepturile lor de proprietate sunt apoi transferate către FRG la momentul plății complete a compensației. Această succesiune legală se aplică, de asemenea, drepturilor care rezultă din măsurile dăunătoare luate în temeiul regimului național-socialist. Prin legea din 21 decembrie 1992, acordul german- SUA a devenit parte din dreptul intern. A intrat în vigoare la 28 decembrie 1992. 35. În hotărârea din 26 mai 1999, Curtea Federală de Administrație a arătat că art. 30a alineatul (1) al patrulea teză din Legea privind proprietatea (care, în noua sa versiune, prevede că termenul inițial stabilit pentru cererile de restituire nu se aplică drepturilor decurgând de Hotărârea german- SUA) nu se aplică dacă modificarea legislativă a avut loc după eliberarea unui anunț de restituire de către autoritatea competentă și transferul proprietății către o altă parte întemeiată decât guvernul german. În această hotărâre, Comisia a susținut, de asemenea, că, având în vedere formularea, sensul și obiectivul acesteia, secțiunea 30a alineatul (1) prima teză a Legii privind proprietățile aplicate la începutul tuturor cererilor de bunuri. Pentru a asigura securitatea juridică, termenul inițial stabilit trebuia să se aplice, de asemenea, cererilor „derivate” (abgelette Ansprüche) care rezultă din Hotărârea german- SUA.