Althoff și alții împotriva Germaniei

Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prezenta dispută este între Germania, care a succes la drepturile moștenitorilor inițialelor proprietarii evreiști ai proprietății contestate (partea inițială rănită – „Erdgeschädigte”) în temeiul Hotărâreaui german- SUA din 13 mai 1992 și reclamanții, care sunt moștenitorii unui magazin care achiziționase proprietatea contestată în 1939 (vânzarea inițială a avut loc în 1938). Imobilul a fost ulterior expropriat la momentul fostei Republici Democrate Germane (RDM). Reclamanții sunt astfel moștenitorii partidei rănite ulterioare – “Zweitgeschädigte”. Piatra contestată de teren, având suprafața respectivă de 1000 mp, 990 mp și 1030 mp, sunt situate la Babelsberg-Potsdam, în apropiere de Berlin, pe teritoriul fostului RDA.

10. Prin un contract notarial înregistrat din 23 aprilie 1938, dl A. și doamna B., care au fost evrei și parteneri în parteneriatul limitat „Mitteldeutsche Gamaschenfabrik E.B. und A.”, proprietarul comploturilor controversate de teren, le-a vândut pentru 66 000 de reichsmarks (RM) companiei Berlin A. Wülfing. Având fost victimele persecuției în cadrul regimului național socialist, dl A. a murit în 1940 și dna B. în 1945. Dna E.F., fiica doamnei B., a emigrat în Statele Unite ale Americii în 1939 și a devenit cetățean american în 1951. 11. Prin un contract notarial înregistrat din 28 iulie 1939, comploturile controversate de teren au fost apoi vândute pentru RM 61.000 domnului G. Althoff, un comerciant, care a fost înregistrat ca proprietar la registrul de teren, iar reclamanții sunt moștenitorii lui.

12. La 27 ianuarie 1953, în fosta RDA, terenul a fost expropriat și a devenit „proprietatea oamenilor” (Volkseigentum) sub controlul unei companii de film deținute de stat. 13. în urma procedurii în SUA pentru pierderea proprietății contestate, în conformitate cu legea SUA din 18 octombrie 1976 privind cererile împotriva RDA, care a intitulat cetățenii SUA a căror proprietate în fostul RDA a fost expropriată înainte de data respectivă sau care a fost vândută sub presiune în perioada național-socialist pentru a depune cereri de compensare. 14. Într-o decizie finală din 27 august 1980, Comisia SUA a recunoscut că dna E.F. are dreptul la 5 500 de dolari SUA (USD) în compensare, plus dobânzi la 6% începând cu septembrie 1951. 15. După reunificarea germană, proprietatea a fost transferată companiei “dok Filmstudio GmbH”, a cărei unică acționară a fost Biroul pentru întrebări speciale legate de reunificare (Bundesanstalt für vereinigungsbedingte Sonderaufgaben).

16. În decizia din 17 octombrie 1997, Oficiul a observat că proprietatea contestată a fost vândută pentru 1.300.000 deutschmarks (DM) în scopuri de investiții societății Weiland GbR, în conformitate cu Legea privind prioritatea investițiilor (Investitionsvorrangsgesetz) din 14 iulie 1992 (a se vedea legislația și practicile interne relevante, punctul 32 de mai jos). 17. La 10 octombrie 1990, reclamanții au depus o cerere de restituire a proprietăților la Oficiul de Rezoluție a problemelor de proprietate care nu sunt valabile pentru terenul de Brandebourg – (Landesamt für die Regelung offener Vermögensfragen – “Oficiul de teren”), în conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii privind rezoluția problemelor de proprietate care nu sunt valabile – „Legea privind proprietățile” (Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen – Vermögensgesetz) din 23 septembrie 1990 (a se vedea legislația și practica interne relevante, punctul 31 de mai jos).

18. La 13 mai 1992, Republica Federală Germania (FRG) și Statele Unite ale Americii au semnat Hotărârea german- SUA privind decontarea anumitor cereri de bunuri – „Hotărârea german- SUA” (Abkommen zwischen den Regierungen der Bundesrepublik Deutschland und der Vereinigten Staaten von Amerika über die Regelung bestimter Vermögensansprüche), care prevedea o decontare globală a cererilor de compensare de către cetățenii SUA rezultate din legea SUA din 18 octombrie 1976 privind cererile împotriva RDA. Prin legea din 21 decembrie 1992, acordul german- SUA a devenit parte integrantă a dreptului intern; acesta a intrat în vigoare la 28 decembrie 1992 (a se vedea legislația și practicile interne relevante, punctul 34 mai jos).

La 29 aprilie 1997, FRG a plătit o sumă totală de peste 102 milioane de dolari SUA în compensare. 19. La 20 octombrie 1998, Legea privind clarificarea drepturilor de proprietate (Vermögensrechtsbereinigungsgesetz) a modificat retrospectiv art. 30a alineatul (1) din Legea privind proprietatea, cu condiția ca termenul pentru depunerea cererilor de restituire, stabilit inițial la 31 decembrie 1992, să nu se aplice drepturilor RFA în temeiul Hotărâreaui german- SUA (a se vedea legislația și practica interne relevante, punctul 33 de mai jos). Într-o scrisoare din 27 aprilie 1999, FRG a arătat Oficiului Terenului că, în conformitate cu art. 3 § 9, a doua teză, a Hotărâreaui german, a preluat titlul doamnei E.F.

către proprietatea contestată. 21. În decizia din 12 iulie 2001, Oficiul Landului a respins cererea de restituire a reclamanților și a indicat că veniturile din vânzarea proprietăților contestate în 1997 au fost cu adevărat plătite FRG. În primul rând, acesta a remarcat că vânzarea inițială a parcelelor contestate de terenuri în 1938 a fost obținută sub presiune, în sensul articolului 1 alineatul (6) din Legea privind proprietatea. În consecință, drepturile referitoare la proprietatea intră în domeniul de aplicare al Hotărâreaui german- SUA. În conformitate cu art. 2 alineatul (1) și art. 6 alineatul (6) din Legea privind proprietatea, citit împreună cu art. 3 § 9, a doua teză a Hotărâreaui german- SUA, FRG a devenit succesorul juridic al doamnei E.F.

A optat pentru plata compensației și a renunțat astfel la cererile sale împotriva FRG. 22. Reclamanții au introdus o procedură în fața Curții administrative Potsdam, având în vedere faptul că au dreptul legal la restituire, având în vedere faptul că dna E.F. Nu au depus nici o cerere în acest sens înainte de termenul de 31 decembrie 1992, astfel cum se prevede la art. 30a alineatul (1) prima teză a Legii privind proprietățile, în ciuda modificării ulterioare a acestei dispoziții prin Legea de clarificare a drepturilor de proprietate din 20 octombrie 1998 23. În hotărârea din 28 noiembrie 2002, Curtea Administrativă Potsdam a susținut hotărârea Oficiului cu privire la toate punctele.

În opinia instanței, chiar dacă dreptul de restituire a RGE s-a scurs, deoarece nici o cerere nu a fost depusă în acest sens înainte de termenul de 31 decembrie 1992 stabilit de art. 30a alineatul (1) prima propoziție a Legii privind proprietatea, dreptul său a fost reînnoit ulterior după modificarea articolului respectiv în 1998. În plus, reclamanții nu au achiziționat un drept irevocabil (unabänderlich) în temeiul articolului 14 (dreapta la proprietate) din Legea de bază (Grundgesetz), deoarece, la momentul cererii FRG în 1999, Oficiul Landurilor nu și-a dat încă decizia. 24. În hotărârea din 21 ianuarie 2004, Curtea Administrativă Federală a respins cererea reclamanților de reexaminare judiciară.

În primul rând, Comisia a remarcat că, în conformitate cu dispozițiile relevante ale Hotărâreaui german- SUA, drepturile de proprietate ale dnei E.F. au fost transferate către FRG. Având în vedere că doamna E.F a fost compensată în 1976, CCM (Conferința privind reclamațiile evreilor), care a depus, de asemenea, o cerere de restituire, nu a putut solicita drepturi de proprietate. Curtea Administrativă a confirmat apoi că FRG nu a depus o cerere de restituire validă înainte de termenul de 31 decembrie 1992, astfel cum se prevede la art. 30a alineatul (1) prima teză din Legea privind proprietatea.

Legea privind acordul din 21 decembrie 1992 nu prevedea nicio dispoziție specifică în acest sens și scrisoarea din 1 octombrie 1992 de la Oficiul Federal de Rezoluție a problemelor de proprietate excepțională (Bundesamt für die Regelung offener Vermögensfragen – „Oficiul Federal”) către autoritățile Länder nu putea fi considerată ca o cerere validă deoarece nu era suficient de specifică. Referindu-se la jurisprudența sa stabilită, Curtea Administrativă a adăugat că stabilirea acestui termen corespunde unei dispoziții de lege materială, ceea ce a însemnat că drepturile FRG au expirat cu expirarea termenului statutar. Cu toate acestea, prin modificarea articolului 30a alineatul (1) din Legea privind proprietățile din 1998, legislatorul a “recuperat” neregulat faptul că nu a depus o cerere în termenul respectiv.

De la data respectivă, drepturile de proprietate ale doamnei E.F. ar putea fi considerate transferate în mod eficient către FRG și nu în momentul plății complete a compensației prevăzute la art. 3 § 9 din Hotărârea german- SUA (a se vedea legislația și practicile interne relevante, punctul 34 de mai jos). Obiectivul amendamentului legislativ a fost de a asigura supraviețuirea foștilor drepturi de proprietate și de a rectifica această omisiune. În plus, în ceea ce privește jurisprudența sa stabilită, Curtea de Administrație a considerat că dreptul reclamanților de restituire în temeiul Legii privind proprietățile nu beneficiază de protecția articolului 14 § 1 din Legea de bază, deoarece aceste drepturi nu corespundeau drepturilor de proprietate existente, ci s-a derivat din dorința statului de a oferi remediere pentru nedreptatea trecută.

În sfârșit, în conformitate cu jurisprudența stabilită a Curții Constituționale Federale, în acest caz a fost o chestiune de efect „quasi-retrospectiv” (unechte Rückwirkung); având în vedere situația juridică confuză și nesigură existentă în acel moment, reclamanții nu au dobândit nici o „credere care justifică protecția” (schutzwürdiges Vertrauen) sau orice certitudine juridică că poziția lor de „subsecunt” partidă rănită le-a oferit dreptul la restituirea proprietății contestate. În plus, CCM a depus, de asemenea, o cerere de restituire în termenul legal, iar drepturile sale ar fi prevalențat asupra celor ale reclamanților dacă ar fi avut succes. 25. Într-o decizie din 14 august 2004 Curtea Constituțională Federală, ședința într-o comisie de trei membri, a refuzat să permită o plângere constituțională de către solicitanți.

Acesta a observat, în special, că art. 30a alineatul (1) al patrulea teză din Legea privind proprietatea a fost compatibilă cu art. 14 alineatul (1) din Legea de bază, chiar dacă s-a presupus în favoarea reclamanților că dreptul lor la restituire în temeiul Legii privind proprietatea sau la plata veniturilor vânzării în temeiul articolului 16 alineatul (1) prima teză din Legea prioritară pentru investiții a beneficiat de protecția articolului 14 alineatul (1). În opinia Curții Constituționale, art. 30a alin. (1) a patra propoziție a Legii privind proprietățile a trebuit să fie înțelesă ca o dispoziție care definește conținutul și limitele (Inhalts- und Schrankenbestimmmung) a dreptului la proprietate în sensul art. 14 § 1, a doua teză a Legii de bază și a echilibrat între interesele în joc.

În temeiul articolului 3 alineatul (2) din Legea privind proprietatea, însoțită de art. 1 alineatul (2) prima teză a Legii din 27 septembrie 1994 privind compensarea în conformitate cu Legea privind proprietatea – „Legea privind compensarea” (Gesetz über die Entschädigung nach dem Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen – Entschädigungsgesetz – a se vedea dreptul și practicile interne, punctul 31 în amendă, mai jos), reclamanții, considerat ca fiind o parte rănită „subsequente”, au fost, de la început, pur și simplu dreptul la compensare. În conformitate cu art. 3 § 9, a doua teză a Hotărâreaui german- SUA, FRG a reușit la drepturile părților rănite „inițiale”, care, având în vedere compensația pe care le-au primit deja, nu mai putea solicita niciun drept bazat pe Legea privind proprietatea.

În depunerea unei cereri privind drepturile de proprietate bazate pe Hotărârea german- SUA, FRG a căutat astfel să se asigure un drept de proprietate echivalent cu cel al unei părți „inițiale” rănite care au fost deja „clamate” material și compensate. Prin urmare, legislatorul a dorit să clarifice situația pentru acest tip de drept. 26. Curtea Constituțională a adăugat că, chiar dacă s-a adoptat o poziție diferită, și anume, după cum a constatat Curtea Federală de Administrație, drepturile prevăzute la art. 1 alineatul (6) din Legea privind proprietatea s-au scurs la 31 decembrie 1992 și au fost reînviate după modificarea articolului 30a alineatul (1) din Legea privind proprietatea, noua versiune a acestei secțiuni a avut un echilibru echitabil între interesele în joc.

Drepturile de proprietate în temeiul Hotărâreaui german- SUA au fost inițial prevăzute de legea SUA din 1976 și au fost deja compensate în 1980 în ceea ce privește proprietatea contestată. În momentul ratificarii Hotărâreaui german- SUA s-a presupus că suma totală care urmează să fie plătită în compensație ar putea atinge 190 de milioane USD. FRG nu ar fi putut fi așteptat să renunțe în cele din urmă la drepturile sale de proprietate pentru care a trebuit să plătească compensații într-o astfel de sumă ridicată – chiar dacă transferul nu a devenit eficace până la determinarea plății finale de transfer (nach Feststellung des endgültigen Überweisungsbetrags). Din acest motiv, statul german a trimis în special autorităților Länder listele drepturilor reglementate de acord, într-o scrisoare din 2 octombrie 1992 de la Oficiul Federal.

În plus, legea din 20 decembrie 1993 privind accelerarea procedurilor de înregistrare („Register-Beschleunigungs-Gesetz”) a prelungit posibilitatea ca autoritățile competente să introducă rezervări în registrul terenurilor (stilând faptul că proprietatea ar putea fi vândută numai cu aprobarea statului) în ceea ce privește drepturile care rezultă din Hotărârea german- SUA. În aceste circumstanțe, nu ar fi putut exista nici o „siguranță care justifică protecție” în ceea ce privește menținerea situației statutare, deoarece a existat prima dată în conformitate cu versiunea inițială a articolului 30a alineatul (1). 27. La 12 ianuarie 2005, reclamanții au depus o cerere de compensare pentru pierderea proprietăților contestate la Oficiul Terenului de Brandebourg, în conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii de compensare.

28. Într-o decizie din 20 martie 2007, Oficiul Terenului a respins cererea reclamanților din cauza faptului că nu au depus-o într-o perioadă de șase luni de la respingerea finală a cererii de restituire, astfel cum se prevede la art. 7a alineatul (3)c din Legea privind proprietatea. 29. Reclamanții au apelat apoi la Curtea Administrativă Potsdam, care a rezistat la procedura în așteptarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea”) în cazul în cauză. 30. art. 14 § 1 din Legea de bază spune după cum urmează: „Proprietatea și dreptul de moștenire sunt garantate. Conținutul și limitele lor sunt definite prin statut.” 31. La 29 septembrie 1990 a intrat în vigoare Legea privind proprietatea din 23 septembrie 1990, care trebuia să facă parte, de asemenea, din Tratatul de unificare (Einigungsvertrag).

În temeiul Tratatului, Legea privind proprietatea va rămâne în vigoare în Germania după reunificarea celor două state germane la 3 octombrie 1990. Obiectivul legii a fost, în special, de a soluționa orice conflicte legate de proprietatea pe teritoriul RDA într-un mod care a fost social acceptabil, pentru a asigura securitatea juridică pe termen lung în Germania. Secțiunea 1 alineatul (1) din Legea privind proprietatea prevede că aceasta se aplică drepturilor care au fost expropriate la momentul RDA și secțiunea 1 alineatul (6) se aplică și persoanelor împotriva cărora au fost introduse proceduri în Germania între 30 ianuarie 1933 și 8 mai 1945 în scopuri rasiste, politice, religioase sau ideologice (weltanschauliche Gründe) și care, prin urmare, și-au pierdut proprietatea „prin vânzare forțată, expropriare sau alte mijloace”.

Secțiunile 2 și 3 din Legea completează art. 1. Secțiunea 3 (1) din Legea privind proprietatea prevede că orice proprietate care a devenit „proprietatea persoanelor” va fi returnată la cerere, cu excepția cazului în care nu este exclusă de lege. Secțiunea 3 alineatul (2) prevede că, în cazul în care un număr de părți fac o cerere de restituire cu privire la aceeași proprietate, este partea care a fost „prima” rănită care are astfel dreptul. Aceasta înseamnă că, ca în cazul în cauză, atunci când proprietatea a fost vândută sub presiune în timpul perioadei național-socialiste, apoi expropriate în fosta RDA, moștenitorii proprietarilor evrei inițiali au dreptul prioritar de a restituire.

În acest caz, în cazul în care restituirea proprietăților este exclusă (secțiunea 4 alineatul (1) din Legea privind proprietatea), moștenitorii cumpărătorilor proprietăților în cursul perioadei național-socialiste au dreptul la plata compensațiilor prevăzute de legea din 27 septembrie 1994 privind compensarea în conformitate cu Legea privind proprietatea. 32. Secțiunea 16 § 1, prima teză, din Legea prioritară a investițiilor prevede că, în cazul în care restituirea proprietăților este imposibilă deoarece proprietatea a fost vândută, persoana îndreptătătă să solicite plata unei sume echivalente cu valoarea drepturilor sale de proprietate.

33. Secțiunea 30a(1), prima teză, din Legea privind proprietatea prevede că reclamațiile de restituire au trebuit depuse până la 31 decembrie 1992. Actul de clarificare a drepturilor de proprietate din 20 octombrie 1998 a modificat secțiunea în cauză prin introducerea unei a patra teză în conformitate cu care acest termen nu se aplică drepturilor deținute de FRG în temeiul Hotărâreaui din 13 mai 1992 între FRG și guvernele SUA privind decontarea anumitor creanțe de proprietate. 34. art. 3 § 1 din Hotărârea german- SUA prevede că cetățenii americani trebuie să aleagă între primirea unei compensații sau a unei proceduri în fața instanțelor germane pentru obținerea unei reparații în conformitate cu legea SUA din 18 octombrie 1976 privind cererile împotriva RDA.

Dacă optăm pentru prima soluție, acestea confirmă orice drept de acțiune împotriva RGA, în temeiul articolului 3 § 6, a doua teză a acordului. În temeiul articolului 3 § 9, a doua teză, drepturile lor de proprietate sunt apoi transferate către FRG la momentul plății complete a compensației. Această succesiune legală se aplică, de asemenea, drepturilor care rezultă din măsurile dăunătoare luate în temeiul regimului național-socialist. Prin legea din 21 decembrie 1992, acordul german- SUA a devenit parte din dreptul intern.

A intrat în vigoare la 28 decembrie 1992. 35. În hotărârea din 26 mai 1999, Curtea Federală de Administrație a arătat că art. 30a alineatul (1) al patrulea teză din Legea privind proprietatea (care, în noua sa versiune, prevede că termenul inițial stabilit pentru cererile de restituire nu se aplică drepturilor decurgând de Hotărârea german- SUA) nu se aplică dacă modificarea legislativă a avut loc după eliberarea unui anunț de restituire de către autoritatea competentă și transferul proprietății către o altă parte întemeiată decât guvernul german. În această hotărâre, Comisia a susținut, de asemenea, că, având în vedere formularea, sensul și obiectivul acesteia, secțiunea 30a alineatul (1) prima teză a Legii privind proprietățile aplicate la începutul tuturor cererilor de bunuri.

Pentru a asigura securitatea juridică, termenul inițial stabilit trebuia să se aplice, de asemenea, cererilor „derivate” (abgelette Ansprüche) care rezultă din Hotărârea german- SUA.

7. The facts of the case, as set out by the parties, can be summarised as follows. 8. The present dispute is between Germany, which succeeded to the rights of the heirs of the original Jewish owners of the disputed property (the initial injured party – “Erstgeschädigte”) under the German-US Agreement of 13 May 1992, and the applicants, who are the heirs of a shopkeeper who had acquired the disputed property in 1939 (the initial sale having taken place in 1938). The property was subsequently expropriated at the time of the former German Democratic Republic (GDR). The applicants are thus the heirs of the subsequent injured party – “Zweitgeschädigte”. 9. The disputed plots of land, having respective surface areas of 1000 sq.m, 990 sq.m and 1030 sq.m, are located at Babelsberg-Potsdam, near Berlin, on the territory of the former GDR.

10. By a notarially-registered contract of 23 April 1938, Mr A. and Mrs B., who were Jewish and partners in the limited partnership “Mitteldeutsche Gamaschenfabrik E.B. und A.”, the owner of the disputed plots of land, sold them for 66,000 reichsmarks (RM) to the Berlin company A. Wülfing. Having been the victims of persecution under the NationalSocialist regime, Mr A. died in 1940 and Mrs B. in 1945. Mrs E.F., daughter of Mrs B., emigrated to the United States of America in 1939 and became a US citizen in 1951. 11. By a notarially-registered contract of 28 July 1939, the disputed plots of land were then sold for RM 61,000 to Mr G. Althoff, a shopkeeper, who was registered as the owner at the land registry, and the applicants are his heirs.

12. On 27 January 1953, in the former GDR, the land was expropriated and became “people’s property” (Volkseigentum) under the control of a State-owned film company. 13. Mrs E.F. subsequently brought proceedings in the USA for the loss of the disputed property, in accordance with the US law of 18 October 1976 on claims against the GDR, which entitled US citizens whose property in the former GDR had been expropriated before that date or which had been sold under duress in the National-Socialist period to file claims for compensation. 14. In a final decision of 27 August 1980, the US Foreign Claims Settlement Commission acknowledged that Mrs E.F.

was entitled to 5,500 US dollars (USD) in compensation, plus interest at 6% from September 1951. 15. After German reunification the property was transferred to the company “dok Filmstudio GmbH”, whose sole shareholder was the Office for special reunification-related questions (Bundesanstalt für vereinigungsbedingte Sonderaufgaben). 16. In a decision of 17 October 1997, that Office observed that the disputed property had been sold for 1,300,000 deutschmarks (DM) for investment purposes to the company Weiland GbR, in accordance with the Investment Priority Act (Investitionsvorrangsgesetz) of 14 July 1992 (see relevant domestic law and practice, paragraph 32 below).

17. On 10 October 1990 the applicants filed a claim for the restitution of the property with the Office for the Resolution of Outstanding Property Issues for the Land of Brandebourg – (Landesamt für die Regelung offener Vermögensfragen – “Office of the Land”), in accordance with the relevant provisions of the Law on the resolution of outstanding property issues – “the Property Act” (Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen – Vermögensgesetz) of 23 September 1990 (see relevant domestic law and practice, paragraph 31 below).

18. On 13 May 1992 the Federal Republic of Germany (FRG) and the United States of America signed the German-US Agreement on the settlement of certain property claims – “the German-US Agreement” (Abkommen zwischen den Regierungen der Bundesrepublik Deutschland und der Vereinigten Staaten von Amerika über die Regelung bestimmter Vermögensansprüche), which provided for a global settlement of compensation claims by US citizens resulting from the US law of 18 October 1976 on claims against the GDR. By a law of 21 December 1992 the German-US Agreement became an integral part of domestic law; it entered into force on 28 December 1992 (see relevant domestic law and practice, paragraph 34 below). On 29 April 1997, the FRG paid a total sum of over 102 million US dollars in compensation.

19. On 20 October 1998 the Property Rights Clarification Act (Vermögensrechtsbereinigungsgesetz) retrospectively amended section 30a(1) of the Property Act, providing that the time-limit for the filing of restitution claims, initially set at 31 December 1992, did not apply to the rights of the FRG under the German-US Agreement (see relevant domestic law and practice, paragraph 33 below). 20. In a letter of 27 April 1999 the FRG indicated to the Office of the Land that in accordance with Article 3 § 9, second sentence, of the GermanUS Agreement, it had taken over Mrs E.F.’s title to the disputed property. 21. In a decision of 12 July 2001 the Office of the Land dismissed the applicants’ restitution claim and indicated that the proceeds from the sale of the disputed property in 1997 was indeed to be paid to the FRG.

It first noted that the initial sale of the disputed plots of land in 1938 had been obtained under duress, within the meaning of section 1(6) of the Property Act. Consequently, the rights pertaining to the property fell within the scope of the German-US Agreement. In accordance with sections 2(1) and 6(6a) of the Property Act, read together with Article 3 § 9, second sentence, of the German-US Agreement, the FRG had become the legal successor to Mrs E.F. She had opted for the payment of compensation and had thus renounced her claims against the FRG. 22. The applicants brought proceedings before the Potsdam Administrative Court, on the ground that they had a lawful entitlement to restitution, having regard to the fact that Mrs E.F.

had not lodged any application to that effect before the time-limit of 31 December 1992, as provided for by section 30a(1), first sentence, of the Property Act, notwithstanding the subsequent amendment of that provision by the Property Rights Clarification Act of 20 October 1998. 23. In a judgment of 28 November 2002, the Potsdam Administrative Court upheld the Office’s decision on all points. In the court’s view, even if the FRG’s right to restitution had lapsed, because no application had been lodged to that effect before the time-limit of 31 December 1992 fixed by section 30a(1), first sentence, of the Property Act, its right had subsequently been revived following the amendment of that section in 1998. Moreover, the applicants had not acquired an irrevocable (unabänderlich) right under section 14 (right to property) of the Basic Law (Grundgesetz), because at the time of the FRG’s claim in 1999, the Office of the Land had not yet given its decision.

24. In a judgment of 21 January 2004 the Federal Administrative Court dismissed the applicants’ request for judicial review. It first noted that, under the relevant provisions of the German-US Agreement, the property rights of Mrs E.F. had been transferred to the FRG. Given that Mrs E.F had been compensated in 1976, the JCC (Jewish Claims Conference), which had also filed a restitution claim, could not claim property rights. The Administrative Court then confirmed that the FRG had not filed a valid restitution claim before the time-limit of 31 December 1992 as provided for by section 30a(1), first sentence, of the Property Act.

The law on the Agreement of 21 December 1992 had not provided for any specific provisions in that connection and the letter of 1 October 1992 from the Federal Office for the Resolution of Outstanding Property Issues (Bundesamt für die Regelung offener Vermögensfragen – “the Federal Office”) to the authorities of the Länder could not be regarded as a valid claim because it was not sufficiently specific. Referring to its settled case-law, the Administrative Court added that the fixing of this time-limit corresponded to a provision of substantive law, which meant that the rights of the FRG had lapsed with the expiry of the statutory time-limit. However, by amending section 30a(1) of the Property Act in 1998, the legislature had “remedied” the failure to file a claim within that time-limit.

It was only from that date onwards that the property rights of Mrs E.F. could be considered to have been effectively transferred to the FRG, and not at the time of the complete payment of compensation as provided for in Article 3 § 9 of the German-US Agreement (see relevant domestic law and practice, paragraph 34 below). The aim of that legislative amendment had been to ensure the survival of the former property rights and to rectify that omission. In addition, again with reference to its settled case-law, the Administrative Court took the view that the applicants’ rights to restitution under the Property Act did not benefit from the protection of Article 14 § 1 of the Basic Law, because those rights did not correspond to existing property rights but stemmed from the State’s wish to provide redress for past injustice.

Lastly, in accordance with the settled case-law of the Federal Constitutional Court, it was in this case a question of “quasi-retrospective” effect (unechte Rückwirkung); having regard to the confused and uncertain legal situation existing at the time, the applicants had not acquired any “confidence warranting protection” (schutzwürdiges Vertrauen) or any legal certainty that their position as “subsequent” injured party afforded them an entitlement to the restitution of the disputed property. Moreover, the JCC had also filed a restitution claim within the statutory time-limit, and its rights would have prevailed over those of the applicants if it had been successful. 25. In a decision of 14 August 2004 the Federal Constitutional Court, sitting in a committee of three members, refused to allow a constitutional complaint by the applicants.

It observed in particular that section 30a(1), fourth sentence, of the Property Act was compatible with Article 14 § 1 of the Basic Law, even if it were presumed in the applicants’ favour that their entitlement to restitution under the Property Act, or to the payment of the proceeds of the sale under section 16(1), first sentence, of the Investment Priority Act, enjoyed the protection of Article 14 § 1. In the Constitutional Court’s view, section 30a (1), fourth sentence, of the Property Act had to be understood as a provision defining the content and limits (Inhalts- und Schrankenbestimmung) of the right to property within the meaning of Article 14 § 1, second sentence, of the Basic Law, and struck a fair balance between the interests at stake.

Under section 3 (2) of the Property Act, taken together with section 1(2), first sentence, of the Law of 27 September 1994 on compensation in accordance with the Property Act – “the Compensation Act” (Gesetz über die Entschädigung nach dem Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen – Entschädigungsgesetz – see domestic law and practice, paragraph 31 in fine, below), the applicants, being regarded as the “subsequent” injured party, were, from the outset, simply entitled to compensation. Under Article 3 § 9, second sentence, of the German-US Agreement, the FRG had succeeded to the rights of the “initial” injured parties, who, having regard to the compensation that they had already received, could no longer claim any rights based on the Property Act.

In filing a claim concerning property rights based on the German-US Agreement, the FRG had thus sought to secure a property right equivalent to that of an “initial” injured party that had already materially been “claimed” and compensated for. The legislature had thus wished to clarify the situation for that kind of right. 26. The Constitutional Court added that even if a different position were adopted, namely, as the Federal Administrative Court had found, that the rights under section 1(6) of the Property Act had lapsed on 31 December 1992 and had then been revived following the amendment of section 30a(1) of the Property Act, the new version of that section had struck a fair balance between the interests at stake.

The property rights under the German-US Agreement had originally been provided for by the US law of 1976 and had already been compensated for in 1980 as regards the disputed property. At the time of the ratification of the German-US Agreement it had been presumed that the total amount to be paid in compensation could reach USD 190 million. The FRG could not have been expected ultimately to renounce its property rights for which it had had to pay compensation in such a high amount – even though the transfer had not become effective until the determination of the final transfer payment (nach Feststellung des endgültigen Überweisungsbetrags). For this reason, the German State had in particular sent the Länder authorities the lists of the rights covered by the Agreement, in a letter of 2 October 1992 from the Federal Office.

In addition, the law of 20 December 1993 on the acceleration of registration procedures (“Register-Beschleunigungs-Gesetz”) extended the possibility for the competent authorities to enter reservations in the land register (stipulating that the property could be sold only with the State’s approval) in respect of the rights arising from the German-US Agreement. Under those circumstances, there could not have been any “confidence warranting protection” as to the maintaining of the statutory situation as it had first existed according to the initial version of section 30a(1). 27. On 12 January 2005 the applicants filed a request for compensation for the loss of the disputed property with the Office of the Land of Brandebourg, in accordance with the relevant provisions of the Compensation Act.

28. In a decision of 20 March 2007 the Office of the Land dismissed the applicants’ request on the ground that they had not filed it within a period of six months after the final rejection of the restitution claim, as provided for by section 7a(3c) of the Property Act. 29. The applicants then appealed to the Potsdam Administrative Court, which stayed the proceedings pending the judgment of the European Court of Human Rights (“the Court”) in the present case. 30. Article 14 § 1 of the Basic Law reads as follows: “Property and the right of inheritance shall be guaranteed. Their content and limits shall be defined by statute.” 31. On 29 September 1990 the Property Act of 23 September 1990, which was also to be part of the Unification Treaty (Einigungsvertrag), came into force.

Under the Treaty the Property Act would remain in force in Germany after the reunification of the two German States on 3 October 1990. The Act’s purpose was, in particular, to settle any conflicts relating to property on the territory of the GDR in a manner that was socially acceptable, in order to ensure long-term legal security in Germany. Section 1(1) of the Property Act provides that it is applicable to rights in respect of property that was expropriated at the time of the GDR and section 1(6) provides that it also applicable to persons against whom proceedings were brought in Germany between 30 January 1933 and 8 May 1945 on racist, political, religious or ideological grounds (weltanschauliche Gründe) and who had consequently lost their property “by forced sale, expropriation or other means”.

Sections 2 and 3 of the Act complement section 1. Section 3(1) of the Property Act provides that any property that became “people’s property” will be returned on request unless excluded by the law. Section 3(2) provides that if a number of parties make a request for restitution concerning the same property, it is the party that was “first” injured which is thus entitled. That means that, as in the present case, when property was sold under duress during the National-Socialist period, then subsequently expropriated in the former GDR, the heirs of the original Jewish owners have a priority right to restitution. In such a case where restitution of the property is excluded (section 4(1) of the Property Act), the heirs of the purchasers of the property during the National-Socialist period are entitled to the payment of compensation provided for by the law of 27 September 1994 on compensation according to the Property Act.

32. Section 16 § 1, first sentence, of the Investment Priority Act provides that if restitution of property is impossible because the property has been sold, the person entitled may request payment of a sum equivalent to the value of his property rights. 33. Section 30a(1), first sentence, of the Property Act stipulates that restitution claims had to be filed no later than 31 December 1992. The Property Rights Clarification Act of 20 October 1998 amended the section in question by introducing a fourth sentence according to which that timelimit does not apply to rights held by the FRG under the Agreement of 13 May 1992 between the FRG and US Governments on the settlement of certain property claims.

34. Article 3 § 1 of the German-US Agreement provides that US citizens have to choose between receiving compensation or bringing proceedings before the German courts to obtain reparation in accordance with the US law of 18 October 1976 on claims against the GDR. If they opt for the first solution, they forfeit any right of action against the FRG, under Article 3 § 6, second sentence, of the Agreement. Under Article 3 § 9, second sentence, their property rights are then transferred to the FRG at the time of the complete payment of compensation. That statutory succession also applies to rights arising from any harmful measures taken under the National-Socialist regime. By a law of 21 December 1992 the German-US Agreement became part of domestic law.

It entered into force on 28 December 1992. 35. In a judgment of 26 May 1999 the Federal Administrative Court indicated that section 30a(1), fourth sentence, of the Property Act (which, in its new version, provides that the time-limit initially set for restitution claims does not apply to rights stemming from the German-US Agreement) did not apply if the legislative amendment had taken place after the issuance of a restitution notice by the competent authority and the transfer of the property to an entitled party other than the German Government. In that judgment it further held that, having regard to its wording, meaning and aim, section 30a(1), first sentence, of the Property Act applied at the outset to all property claims.

In order to ensure legal certainty, the time-limit initially fixed also had to apply to the “derived” claims (abgeleitete Ansprüche) arising from the German-US Agreement.