A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55758/00 prezentate de Marie-Jeanne BOIS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 17 decembrie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka, președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și grefier adjunct al secțiunii T.L. Early Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 februarie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentă, dl Marie-Jeanne Bois, este resortisant francez, născută în 1936 și rezidentă în Marsilia. La 5 iulie 1991, recurenta, acționând în calitate de reprezentant al unui grup de dansatori, a încheiat cu Batalionul Marinarilor Pompieri din orașul Marsilia un contract în vederea anihilării unei seri. La 26 octombrie 1991, în ziua spectacolului, un incendiu a afectat costumele și accesoriile. Prin ordonanța din 20 octombrie 1992, recurenta obține desemnarea unui expert însărcinat cu numărătoarea prejudiciilor materiale și financiare. În această evaluare, expertul a luat în considerare în special o lipsă de câștig, pe baza unui contract încheiat între reclamant și un alt organizator. Pe baza acestei expertize, recurenta, prin acte de punere în aplicare din 25 și 29 martie 1994, a atribuit Batalionul Marinarilor Pompieri din Marsilia și compania sa de asigurare în fața Tribunalului de Mare Instanță din Marsilia, ca plată a anumitor sume pentru prejudiciul material și financiar cauzat de dezastrul în cauză. Prin actul executoriu din 13 iulie 1994, Batalionul Marinarilor Pompieri din Marsilia a chemat în discuție firma de brokeraj de asigurări B.N. de la care fusese subscrisă o asigurare pe durata spectacolului. Această cerere în cauză a fost anexată la procedura principală prin ordonanța de punere în aplicare din 3 ianuarie 1995. Prin ordonanța din 13 aprilie 1995, magistratul însărcinat cu punerea în funcțiune, informat cu privire la existența contractului care a servit ca bază pentru evaluarea lipsei de câștig a reclamantei, a încredințat reclamantului o misiune suplimentară pentru a determina din nou prejudiciul suferit de reclamantă. Prin decizia din 27 mai 1997, Tribunalul de Mare Instanță din Marsilia, reținând responsabilitatea Batalionului Marinarilor Pompieri din Marsilia și cea a cabinetului de brokeraj B.N., a acceptat parțial cererile recurentei. La 8 iulie 1997, firma de brokeraj B.N. a interjetat această decizie în fața instanței de apel din Aix-en-Provence. Prin hotărârea din 7 februarie 2002, Curtea de apel din Aix-en-Provence a confirmat hotărârea de primă instanță și a respins cererile incidente ale recurentei. Recurenta se ocupa în casation. L În scrisoarea sa din data de 30 august 2002, Comisia se plânge, pe aceeași bază, de faptul că procedura în fața Tribunalului de apel din Aix-en-Provence a fost afectată de numeroase nereguli și încălcări ale legii și că judecătorii au manifestat părtinire. Plângerea reclamantei cu privire la durata procedurii în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. În acest sens, el subliniază că recurenta avea posibilitatea de a-și supune travaliu întemeiat pe durata procedurii instanțelor franceze în cadrul unei acțiuni în răspundere întemeiate pe articolul L. O evoluție recentă a jurisprudenței interne ar demonstra caracterul mai efectiv al unei astfel de acțiuni. Recurenta susține că a epuizat căile de atac interne prin depunerea unei cereri la Ministerul Justiției, astfel încât să se pună capăt decăderii justiției a cărei cauză a făcut obiectul acesteia. Comisia se plânge de neajunsul acestei cereri și că nu a fost informată cu privire la drepturile sale de către autoritățile competente care ar priva astfel de acțiunea internă în temeiul articolului L. 781-1 din Codul de organizare judiciară. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și a trebuit deja să se pronunțe cu privire la articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară în raport cu această cerință. Având în vedere evoluția juridică a guvernului, Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe art. 781-1 din Codul Organizației Judiciare permite remedierea unei încălcări prezumate a dreptului său de a-și vedea cauza audiată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Giummarra și alții c. Franța (dec.), nr. 61166/00, 12 iunie 2001), indiferent de stadiul procedurii interne (Mifsud c. Franța [GC] (dec.), nr. 57220/00, 11 September 2002) a precizat că această acțiune a dobândit, la data de 20 noiembrie 2002. Septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și de a fi utilizat în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, ajungând astfel la concluzia că orice litigiu întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe art. L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară este, în principiu, inadmisibilă, indiferent de stadiul procedurii pe plan intern. În speță, recurenta a sesizat Curtea la 18 februarie 2000 fără să fi exercitat în prealabil această acțiune. Prin urmare, aceasta nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește cauza sa întemeiat pe durata procedurii în litigiu. În consecință, acest aspect trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge de părtinirea judecătorilor și a lacului procedurii în fața instanței judecătorești din Aix-en-Provence care a condus la hotărârea din 7 februarie 2002. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele prezentate de recurentă revelează aspectul unei încălcări a convenției. Aceasta reiterează că, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Or, Comisia reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, întrebarea dacă un proces este în conformitate cu cerințele articolului 6 alineatul (1) litera (a) apreciază pe baza unei examinări a întregii proceduri și nu a unui element izolat (a se vedea Delta c. Franța, Hotărârea din 19 decembrie 1990, seria A n 191-A, p. 15, § 35; Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A n 47-B, p. 34-35, § 33-34; Imbrioscia c. Elveția , Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A n 275, pp. 13-14, § 38 ; Miailhe c. Franța , Hotărârea din 26 septembrie 1996, Recueire a hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1338, § 43. Prin urmare, aprecierea echității procesului nu poate fi reținută decât după încheierea acestuia. Or, procedura este în continuare pendinte în fața Curții de Casație. Prin urmare, acest aspect trebuie respins și pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. T.L. Early A.B. Baka grefier adjunct Președinte
de la requête n
o
55758/00
présentée par Marie-Jeanne BOIS
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 décembre 2002 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de
M.
T.L.
Early,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 février 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Marie-Jeanne Bois, est une ressortissante française, née en 1936 et résidant à Marseille.
Le 5 juillet 1991, la requérante, agissant en qualité de mandataire d’un groupe de danseurs, conclut avec le Bataillon des marins-pompiers de la ville de Marseille un contrat en vue de l’animation d’une soirée. Le 26
octobre 1991, jour du spectacle, un incendie endommagea les costumes et accessoires.
Par ordonnance de référé du 20 octobre 1992, la requérante obtint la désignation d’un expert chargé de chiffrer les préjudices matériel et financier. Dans cette évaluation, l’expert prit notamment en compte un manque à gagner, sur la base d’un contrat conclu entre la requérante et un autre organisateur. L’expert rendit son rapport le 7 février 1994.
Sur la base de cette expertise, la requérante, par actes d’huissier des 25 et 29 mars 1994, assigna le Bataillon des marins-pompiers de Marseille et sa compagnie d’assurance devant le tribunal de grande instance de Marseille, en paiement de certaines sommes au titre du préjudice matériel et financier causé par le sinistre en cause.
Par acte d’huissier du 13 juillet 1994, le bataillon des marins-pompiers de Marseille appela en cause le cabinet de courtage d’assurances B.N. auprès duquel avait été souscrit une assurance pour la durée du spectacle. Cet appel en cause fut joint à la procédure principale par ordonnance de mise en état du 3 janvier 1995.
Par ordonnance du 13 avril 1995, le magistrat chargé de la mise en état, informé de l’inexistence du contrat qui avait servi de base à l’évaluation du manque à gagner de la requérante, confia à l’expert une mission complémentaire afin de déterminer à nouveau le préjudice subi par la requérante.
L’expert déposa son second rapport le 27 novembre 1995.
Par décision du 27 mai 1997, le tribunal de grande instance de Marseille, retenant la responsabilité du Bataillon des marins-pompiers de Marseille et celle du cabinet de courtage B.N., fit partiellement droit aux demandes de la requérante.
Le 8 juillet 1997, le cabinet de courtage B.N. interjeta appel de cette décision devant la cour d’appel d’Aix-en-Provence.
Par arrêt du 7 février 2002, la cour d’appel d’Aix-en-Provence confirma le jugement de première instance, et rejeta les demandes incidentes de la requérante.
La requérante se pourvut en cassation.
L’affaire est actuellement pendante devant la Cour de cassation.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure.
2.
Dans son courrier en date du 30 août 2002, elle se plaint, sur le même fondement, de l’iniquité de la procédure devant la cour d’appel d’Aix-en-Provence. Elle affirme que ce jugement est entaché de multiples irrégularités et de violations de la loi, et que les juges ont fait preuve de partialité.
1.
La requérante se plaint de la durée de la procédure sur le fondement de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement soutient que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Il souligne à cet égard que la requérante avait la possibilité de soumettre son grief tiré de la durée de la procédure aux juridictions françaises dans le cadre d’une action en responsabilité fondée sur l’article L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire. Une récente évolution de la jurisprudence interne démontrerait le caractère «
effectif
» d’un tel recours.
La requérante affirme avoir épuisé les voies de recours internes en adressant une requête auprès du ministre de la Justice afin qu’il soit mis fin au déni de justice dont son affaire faisait l’objet. Elle se plaint du défaut d’aboutissement de cette requête et de n’avoir pas été informée de ses droits par les autorités compétentes qui l’auraient ainsi privée du recours interne fondé sur l’article L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et elle a déjà eu à se prononcer sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire au regard de cette exigence. Au vu de l’évolution jurisprudentielle dont fait état le Gouvernement, la Cour a jugé que le recours fondé sur l’article
L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (
Giummarra et autres c. France
(déc.), n
o
61166/00, 12 juin 2001), quel que soit l’état de la procédure au plan interne (
Mifsud c. France
[GC] (déc.), n
o
57220/00, 11
septembre 2002). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20
septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne.
En l’espèce, la requérante a saisi la Cour le 18 février 2000 sans avoir préalablement exercé ce recours. Elle n’a donc pas épuisé les voies de recours internes quant à son grief tiré de la durée de la procédure litigieuse.
Ce grief doit en conséquence être rejeté en application de l’article 35 §§
1 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la partialité des juges et de l’iniquité de la procédure devant la cour d’appel d’Aix-en-Provence ayant abouti à l’arrêt du 7 février 2002.
Toutefois, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits présentés par la requérante révèlent l’apparence d’une violation de la Convention.
Elle répète qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.
Or, elle rappelle que selon sa jurisprudence constante, la question de savoir si un procès est conforme aux exigences de l’article 6 s’apprécie sur la base d’un examen de l’ensemble de la procédure et non d’un élément isolé (voir
Delta c. France
, arrêt du 19 décembre 1990, série A n
o
191-A, p.
15, § 35 ;
Edwards c. Royaume-Uni
, arrêt du 16 décembre 1992, série A n
o
47-B, pp. 34-35, §§ 33-34 ;
Imbrioscia c. Suisse
, arrêt du 24
novembre 1993, série A n
o
275, pp. 13-14, § 38 ;
Miailhe c. France
, arrêt du 26
septembre 1996,
Recueil
des arrêts et décisions
1996-IV, p. 1338, § 43). De ce fait, l’appréciation de l’équité du procès ne saurait s’apprécier qu’une fois que celui-ci est mené à terme. Or, la procédure est toujours pendante devant la Cour de cassation.
Il s’ensuit que ce grief doit également être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
T.L.
Early
A.B.
Baka
Greffier adjoint
Président