A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58436/00 depuse de Abdelamid BENABDALLAH împotriva Franței La Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 noiembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Abdelamid Benabdallah, este un resortisant francez, născut în 1960 și rezident în Neuville pe Saône. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Prin hotărârea din 13 mai 1992, Tribunalul de Mare Instanță din Lyon a pronunțat divorțul între reclamant și M.N. El a fixat reședința obișnuită a copilului născut din căsătorie la mamă, a acordat autorității părintești exclusive mamei, a atribuit reclamantului dreptul de vizită și de cazare și a stabilit cuantumul pensiei alimentare datorate de acesta din urmă. Prin ordonanța din 20 septembrie 1994, judecătorul pentru afaceri familiale a mărit cuantumul pensiei alimentare puse în sarcina reclamantului pentru întreținerea fiicei sale. La 20 decembrie 1994, el l-a costat pe M.N. din noua sa cerere de creștere a pensiei alimentare. Prin ordonanța din 11 ianuarie 1996, judecătorul pentru afaceri familiale a redus pensia alimentară. Prin ordonanța din 19 decembrie 1996, judecătorul pentru afaceri familiale a respins o cerere din partea M.N. de restricționare a dreptului de vizită acordat reclamantului și a ordonat o anchetă socială. Raportul anchetei a fost depus la 16 aprilie 1997. Prin ordonanța din aceeași zi, judecătorul a stabilit modalitățile de vizită și de cazare a reclamantului pentru vacanța din aprilie 1997. În cursul procesului din 10 iunie 1997 în fața camerei de familie a Tribunalului de Mare Instanță din Lyon, reclamantul a solicitat reconvențional exercitarea în comun a autorității părintești și extinderea dreptului său de vizită și de cazare. Prin Ordonanța din 29 iulie 1997, judecătorul în cauzele familiale menține dreptul de vizită al reclamantului, astfel cum se prevede în deciziile anterioare. El a stabilit valoarea contribuției tatălui la întreținerea copilului. Înainte de a spune drept, a dispus o examinare medico-psihologică a copilului cu audierea părinților săi. La 18 august 1997, reclamantul a solicitat această ordonanță. Prin Ordonanța din 12 mai 1998, judecătorul a respins cererea M.N. de suspendare a dreptului de vizită și de cazare al tatălui. Prin Hotărârea din 17 noiembrie 1998, tribunalul din Lyon a pronunțat hotărârea din 29 iulie 1997. Prin Ordonanța din 3 iulie 1998, judecătorul a organizat, în așteptarea raportului de expertiză, dreptul de vizită și de cazare al tatălui. Prin ordonanța din 18 ianuarie 2000, judecătorul pentru afaceri familiale, în lumina raportului de competență, a confirmat exercitarea de către mama autorității părintești, precum și dreptul de vizită și de cazare al tatălui, care își exercita liber dreptul la pensie alimentară lunară datorată de reclamant pentru întreținerea și educația copilului. Întrucât M.N. a solicitat această ordonanță, cauza trebuia să fie ascultată de instanța de apel din Lyon la 17 aprilie 2001. GRIEF Invochant la . 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii. ÎN ÂI Reclamantul se plânge de durata procedurii în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. În acest sens, acesta subliniază că reclamantul avea posibilitatea de a-și supune travaliu întemeiat pe durata procedurii instanțelor franceze în cadrul unei acțiuni în răspundere întemeiată pe articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară. O evoluție recentă a jurisprudenței interne ar demonstra caracterul mai efectiv al unei astfel de acțiuni. Reclamantul consideră că ipoteza potrivit căreia o acțiune desfășurată în temeiul articolului L. 781-1 din Codul de organizare judiciară ar fi el însuși înfățișat într-un termen anormal este destul de profund în stadiul actual al funcționării justiției franceze ; acest lucru ar fi cu atât mai adevărat cu cât judecata bazată pe aplicarea articolului L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară este el însuși susceptibil de a introduce căi de atac (acuzare, recurs în casație). În plus, reclamantul subliniază că punerea în aplicare a articolului L. 781-1 menționat anterior are drept consecință cenzurarea serviciului judiciar francez un refuz al justiției invocat de un reclamant împotriva aceluiași serviciu de justiție, care, în opinia sa, ar deveni astfel judecător și parte, încălcând dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și a trebuit deja să se pronunțe cu privire la articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară în raport cu această cerință. Având în vedere evoluția juridică a guvernului, Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe art. 781-1 din Codul Organizației Judiciare permite remedierea unei încălcări prezumate a dreptului său de a-și vedea cauza audiată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Giummarra și alții c. Franța (dec.), nr. 61166/00, 12 iunie 2001), indiferent de stadiul procedurii interne (Mifsud c. Franța [GC] (dec.), nr. 57220/00, 11 September 2002) a precizat că această acțiune a dobândit, la data de 20 noiembrie 2002. Septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și de a fi utilizat în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, ajungând astfel la concluzia că orice litigiu întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe art. L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară este, în principiu, inadmisibilă, indiferent de stadiul procedurii pe plan intern. În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 18 noiembrie 1999 fără să fi exercitat în prealabil această acțiune. Prin urmare, nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește cauza sa întemeiat pe durata procedurii în litigiu. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. T.L. Early A.B. Baka Modululer Adjunct Președinte
de la requête n
o
58436/00
présentée par Abdelamid BENABDALLAH
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 décembre 2002 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de
M.
T.L.
Early
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 novembre 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Abdelamid Benabdallah, est un ressortissant français, né en 1960 et résidant à Neuville sur Saône.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par jugement du 13 mai 1992, le tribunal de grande instance de Lyon prononça le divorce entre le requérant et M.N. Il fixa la résidence habituelle de l’enfant née du mariage chez la mère, accorda l’autorité parentale exclusive à la mère, attribua un droit de visite et d’hébergement au requérant, et fixa le montant de la pension alimentaire due par ce dernier.
Par ordonnance du 20 septembre 1994, le juge aux affaires familiales augmenta le montant de la pension alimentaire mise à la charge du requérant pour l’entretien de sa fille. Le 20 décembre 1994, il débouta M.N. de sa nouvelle demande d’augmentation de la pension alimentaire. Par ordonnance du 11 janvier 1996, le juge aux affaires familiales réduisit la pension alimentaire.
Par ordonnance du 19 décembre 1996, le juge aux affaires familiales rejeta une demande de M.N. tendant à la restriction du droit de visite accordé au requérant, et ordonna une enquête sociale. Le rapport de l’enquête fut déposé le 16 avril 1997. Par ordonnance du même jour, le juge fixa les modalités du droit de visite et d’hébergement du requérant pour les vacances d’avril 1997.
Au cours de l’audience du 10 juin 1997 devant la chambre de la famille du tribunal de grande instance de Lyon, le requérant sollicita reconventionnellement l’exercice conjoint de l’autorité parentale et l’extension de son droit de visite et d’hébergement.
Par ordonnance du 29 juillet 1997, le juge aux affaires familiales maintint le droit de visite du requérant tel que fixé dans les précédentes décisions. Il fixa le montant de la contribution du père à l’entretien de l’enfant. Avant dire droit, il ordonna un examen médico-psychologique de l’enfant avec audition de ses parents.
Le 18 août 1997, le requérant interjeta appel de cette ordonnance.
Par ordonnance du 12 mai 1998, le juge rejeta la demande de M.N. tendant à la suspension du droit de visite et d’hébergement du père.
Par arrêt du 17 novembre 1998, la cour d’appel de Lyon confirma l’ordonnance du 29 juillet 1997.
Par ordonnance du 3 juillet 1998, le juge organisa, dans l’attente du rapport d’expertise, le droit de visite et d’hébergement du père.
Par ordonnance du 18 janvier 2000, le juge aux affaires familiales, au vu du rapport d’expertise, confirma l’exercice par la mère de l’autorité parentale, ainsi que le droit de visite et d’hébergement du père, qui s’exercerait librement. Il fixa par ailleurs le montant de la pension alimentaire mensuelle due par le requérant pour l’entretien et l’éducation de l’enfant.
M.N. ayant interjeté appel de cette ordonnance, l’affaire devait être entendue par la cour d’appel de Lyon le 17 avril 2001.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure sur le fondement de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Il souligne à cet égard que le requérant avait la possibilité de soumettre son grief tiré de la durée de la procédure aux juridictions françaises dans le cadre d’une action en responsabilité fondée sur l’article L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire. Une récente évolution de la jurisprudence interne démontrerait le caractère «
effectif
» d’un tel recours.
Le requérant estime que l’hypothèse selon laquelle un recours exercé au titre de l’article L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire serait lui-même enlisé dans un délai anormal est tout à fait vraisemblable en l’état actuel du fonctionnement de la justice française
; cela serait d’autant plus vrai que le jugement fondé sur l’application de l’article L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire est lui-même susceptible de voies de recours (appel, pourvoi en cassation). En outre, le requérant relève que la mise en œuvre de l’article L.
781-1 précité a pour conséquence de soumettre à la censure du service judiciaire français un déni de justice allégué par un requérant à l’encontre de ce même service de la justice qui deviendrait ainsi, selon lui, juge et partie, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et elle a déjà eu à se prononcer sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire au regard de cette exigence. Au vu de l’évolution jurisprudentielle dont fait état le Gouvernement, la Cour a jugé que le recours fondé sur l’article
L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (
Giummarra et autres c. France
(déc.), n
o
61166/00, 12 juin 2001), quel que soit l’état de la procédure au plan interne (
Mifsud c. France
[GC] (déc.), n
o
57220/00, 11
septembre 2002). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20
septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne.
En l’espèce, le requérant a saisi la Cour le 18 novembre 1999 sans avoir préalablement exercé ce recours. Il n’a donc pas épuisé les voies de recours internes quant à son grief tiré de la durée de la procédure litigieuse.
La requête doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
T.L.
Early
A.B.
Baka
Greffier adjoint
Président