cererii n
o
54383/00
depusă de Serge EREVANIAN
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință pe
17 decembrie 2002 într-o cameră alcătuită din
Domnul
A.B.
Baka
,
președinte
,
Dumnii
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
Doamna
W.
Thomassen
,
Domnul
M.
Ugrekhelidze,
judecători
,
și
Domnul
T.L. Early
,
grefier adjunct de secțiune
,
Ținând seama de cererea menționată mai sus introdusă pe 18 noiembrie 1999,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamant,
După ce s-a deliberat, pronunță următoarea decizie
:
Reclamantul, Domnul Serge Erevanian, este un cetățean francez, născut în 1946 și rezidând la Carpentras. Este grefier divizional de tribunal de instanță mare. Este reprezentat în fața Curții de Doamna
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În septembrie 1992, ca urmare a unei cereri de restituire a sigiliilor depuse de un avocat la grefieria tribunalului de instanță mare de Carpentras, disparița unei sume de bani și a mai multor altor sigilii, inclusiv arme a fost constatată. Cu ocazia descoperirii disparitei acestor sigilii, se efectua un inventar general al sigiliilor tribunalului. Alți distrugeri de bani sau obiecte plasate sub sigilii erau atunci puse în evidență.
Grefierul șef al tribunalului a depus mai multe plângeri la procuror, pe 17 decembrie 1992 și 1
st
martie 1993.
Pe 24 martie 1994, procurorul a ordonat deschiderea celor două investigații contra X pentru furtul sigiliilor. O comisie rogatorie a fost emisă pe 11
aprilie 1994 în fiecare dintre dosarele de investigație. Paralel cu deschiderea acestor două investigații judiciare, o investigație preliminară a fost efectuată asupra furtului a optsprezece sticle de alcool și diverse arme plasate sub sigilii. Pe 12 aprilie 1994, o a treia investigație judiciară a fost deschisă contra X pentru furtul unui inel plasat sub sigilii. O comisie rogatorie a fost emisă pe 14 aprilie 1994.
Reclamantul, care ocupa atunci funcțiile de grefier la tribunalul de instanță mare de Carpentras, a fost audiat ca martor de două ori
: pe 27 aprilie 1994, în cadrul investigației preliminare efectuate asupra furtului armelor și sticlelor de alcool și, pe 13 iunie 1994, în cadrul comisiilor rogatoare emise de judecătorul de instrucție pe 11 și 14 aprilie 1994.
Pe 17 iunie 1994, diverse proceduri penale au făcut obiectul unei ordonanțe de joncțiune și requizitorii suplimentari sesizau judecătorul de instrucție cu fapte noi de falsificare, complicitate la falsificare, sustragere de bunuri comise de o persoană depozitară a autorității publice sau încărcată cu o misiune de serviciu public, recel, precum și furt. O nouă comisie rogatorie a fost emisă în aceeași zi.
Plasat în arest preventiv pe 18 iunie 1994, reclamantul recunoștea că consumase sticle provenind de sub sigilii, falsificase un număr de sigilii pentru a înlocui o armă lipsă cu o armă care-i fusese remisă de procuror și utilizase în scopul propriu un mobilier și un congelator. O percheziție la domiciliul acestuia a permis descoperirea unui bufet plasat sub sigilii.
Investigația arătând că magistrați, grefieri și funcționari puteau să fie implicați, judecătorul de instrucție transmitea dosarul procurorului general de Nîmes și o cerere de dezaisământ era adresată Curții de Casație. Prin hotărâre din 5
iulie 1994, camera penală a Curții de Casație sesiza tribunalul de instanță mare de Montpellier pentru continuarea instrucției. Un judecător de instrucție de Montpellier a fost desemnat pe 29 iulie 1994 pentru a continua procedura. Judecătorul de instrucție se făcea comunica diverse documente utile procedurii, inclusiv raportul disciplinar întocmit pe 15
septembrie 1994 împotriva procurorului din Carpentras în funcție la momentul faptelor. Raportul menționează următoarele
:
«
Exercitarea funcțiilor de magistrat de către Domnul Erevanian a determinat pe Domnul C. să provoace apoi să acopere numeroase nulități de procedură, asupra cărora barourile au tăcut. (...) Domnul Erevanian se substituia șefului parchetului folosind documente pre-semnate, efectua singur audiții de persoane prezentate, chiar în arest preventiv, da instrucțiuni agenților de poliție judiciară, se transporta pe locul faptelor în locul procurorului, obligând agenții de poliție judiciară să falsifice înregistrări. Distrugeri de sigilii comise de Dumnii F. și Erevanian sunt parțial consecința acestor abateri abuzive.
»
Judecătorul de instrucție solicita documente suplimentare de la tribunalul de instanță mare de Carpentras și de la jandarmerie pe 17 decembrie 1997.
Pe 24 iulie 1994, reclamantul a fost supus unui decret de suspendare de către ministrul Justiției.
Pe 20 octombrie 1994, a fost chemat înaintea comisiei administrative paritare a grefierilor ședință în formă a consiliului de disciplină al grefierilor divisionali.
Pe 21 octombrie, a primit notificare a unui decret al ministrului Justiției care-l revoca și-l radea din cadrele administrației judiciare. Decretul se referea la «
constatări precise și concordante efectuate (...) în serviciul sigiliilor de către șefii Curții în persoană, șefii grefiei precum și de către numeroși martori magistrați și funcționari demni de încredere
» care stabileau
că «
trei serii de greșeli disciplinare [puteau] fi reproșate Domnului Erevanian
: neglijență totală în gestionarea serviciului sigiliilor
; absență de loialitate față de administrație, distrugeri de sigilii în scopul propriu
».
Reclamantul a apelat la comisia consiliului superior al funcției publice a Statului, care a considerat, pe 27 aprilie 1995, că sancțiunea de revocare era excesiv de severă și că ar trebui să fie înlocuită cu sancțiunea de deplasare de oficiu. Comisia a estimat că reclamantul nu aveva comportament necinstit și că nu era motiv să-i se aducă reproșuri privind nerespectarea onestității. A estimat de asemenea că nu era posibil a sancționa reclamantul fără a-l evoca pe responsabilitatea superiorilor săi ierarhici, în special al grefierului șef (mutat și promovat), al președintelui (care-și exercitase dreptul la pensionare) și al procurorului (care fusese pensionat de oficiu) în faptele comise în cadrul tribunalului și că echitatea cerea ca sancțiunile infligte participanților acestei cauze să fie fixate în mod coerent și proporționat între ele funcție de nivelul de responsabilitate al fiecăruia.
Pe 24 iulie 1995, reclamantul sesiza tribunalul administrativ de Marsilia pentru a obține anularea deciziei de revocare din 21
octombrie 1994. Prin sentință din 24 decembrie 1995, tribunalul a respins recursul. A observat în primul rând că motivul tras din faptul că nicio instanță penală nu fusese deschisă împotriva reclamantului din cauza faptelor care motivaseră decizia atacată era inoperant, din cauza independenței procedurilor disciplinare și judiciare. Apoi s-a exprimat după cum urmează
:
«
(...) pentru a lua decizia atacată, păzitorul sigiliilor, ministrul justiției, s-a bazat pe faptul că reclamantul se fuse făcut vinovat, în timp ce-și exercita funcțiile de grefier divizional la tribunalul de instanță mare de Carpentras, pe de o parte, de neglijență totală în gestionarea serviciului sigiliilor, care în special a facut posibilă disparita unei arme de foc, pe de altă parte, de absență de loialitate față de administrație și, în sfârșit, de distrugeri de sigilii în scopul propriu
; că aceste fapte, care rezultă din documentele dosarului și a căror realitate nu este de altfel serios contestată de Domnul Erevanian, constituiau greșeli de natură să justifice, legal, aplicarea asupra interesatului a unei sancțiuni disciplinare
; că reclamantul nu ar putea utilmente se prevala, pentru a-și atenua responsabilitatea, de faptul că superiorii săi ierarhici, (...), responsabili de jurisdicție la momentul faptelor litigioase nu fuseseșe sancționați sau nu fuseseșe sancționați la fel de grav ca el, de vreme ce, pe de o parte, rezultă din documentele dosarului, și în special din conținutul fișelor de evaluare ale Domnului Erevanian de la anul 1987, că reclamantul era, de la anul menționat, responsabil al serviciului sigiliilor, serviciu din care nu ceruse de altfel niciodată să fie eliberat în ciuda amplitudinii și importanței celorlalte responsabilități ale sale și, pe de altă parte, că nu i se reproșează persoanelor puse în cauză de Domnul Erevanian că ar fi comis aceleași fapte ca acelea din cauza cărora reclamantul a fost sancționat (...)
».
Pe 5 iunie 1998, curtea administrativă de apel de Lyon a respins apelul reclamantului, pe motiv că ministrul Justiției nu comisese o eroare manifestă de apreciere. A observat următoarele
:
«
Rezultă din documentele dosarului că Domnul Erevanian, grefier divizional la tribunalul de instanță mare de Carpentras, responsabil al serviciului sigiliilor, a dovedit neglijență în gestionarea acestui serviciu, favorizând astfel distrugeri comise de un agent plasat sub autoritatea sa
; a lipsit loialitate față de administrație refuzând a recunoaște responsabilitatea sa cu ocazia descoperirii acestor distrugeri
; în sfârșit, s-a dovedit el însuși la distrugeri de sigilii constituind manquements la onestitate
; aceste fapte, grave și repetate, erau de natură să justifice o sancțiune disciplinară
».
Reclamantul nu a format curs de casație împotriva acestei hotărâri.
Pe 23 martie 1998, judecătorul de instrucție al tribunalului de instanță mare de Montpellier l-a notificat pe reclamant cu privire la punerea în examen pentru faptele din care fusese audiat în 1994.
Pe 19 mai 1999, judecătorul de instrucție a închis procedura printr-o ordonanță de neîncepere. Observa că faptele de distrugeri de sigilii care fuseseșe stabilite împotriva punerilor în examen erau toate anterioare datei de 17 iunie 1991 și se găseau acoperite de prescripție. Cu privire la distrugeri ulterioare datei de 17 iunie 1991, a constatat absența dovezilor suficiente pentru a permite identificarea autorilor lor.
Reclamantul solicita atunci reabilitarea sa judiciară
; cerut să fie reintegrat în administrație și ca să fie reconstituită cariera sa, pentru a fi plasat într-o situație identică aceleia pe care o ar fi avut dacă nu ar fi fost raze. Deoarece nu s-a dat nici o urmărire acestei cereri, sesiza, pe 10 aprilie 2000, tribunalul administrativ de Marsilia cu o cerere direcționată împotriva Statului și prin care solicita reintegrarea sa precum și daunelor-interese.
B.
Dreptul și practica interne relevante
art. 2 al decretului 92-414, din 30 aprilie 1992, prevede
:
«
Grefierul asistă judecătorul în actele jurisdicției sale în condițiile prevăzute de codul organizării judiciare (...). Autentifică actele jurisdicționale (...).
»
art. 29 din legea 83-634 din 13 iulie 1983 privind drepturile și obligațiile funcționarilor prevede
:
«
Orice greșeală comisă de un funcționar în exercitarea funcțiilor sale sau cu ocazia exercitării funcțiilor sale îl expune unei sancțiuni disciplinare fără prejudiciul, după caz, pedepselor prevăzute de legea penală
».
De altfel, grefierul cad sub incidența legii 84-16 din 11 ianuarie 1984 modificate, privind dispozițiile statutare relative la funcția publică a Statului, al cărei capitol VIII este în întregime dedicat regimului și procedurii disciplinare.
art. 175-1 din codul de procedură penală prevede
:
«
Orice persoană pusă în examen sau parte civilă poate, după expirarea unui termen de un an de la data la care a fost pusă în examen sau a zilei constituirii ca parte civilă, cere judecătorului de instrucție să pronunțe trimiterea în fața jurisdicției de judecată sau să declare că nu este caz de continuare.
În termen de o lună de la primirea acestei cereri, judecătorul de instrucție, printr-o ordonanță special motivată, admite cererea sau declară că este motiv de continuare a investigației.
(...)
În caz de nestatuare de judecătorul de instrucție în termenul fixat în alineatul anterior, persoana poate sesiza direct camera acuzării care, pe requizitorii scrise și motivate ale Procurorului General, se pronunță în douăzeci de zile de la sesizare.
»
1.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de depășirea termenului rezonabil al procedurii
: pus în cauză în 1994, a fost pus în examen pe 23 martie 1998 și scos din cauză pe 19 mai 1999. Or această durată nu i-a permis să prezinte o apărare liniștit în fața jurisdicțiilor administrative.
2.
Reclamantul susține de asemenea o încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție, deoarece această procedură judiciară a fost celor să se refere ministrul Justiției pentru a-și efectua revocarea (aducând la pierderea drepturilor la pensie), precum și jurisdicțiile administrative pentru a confirma această decizie. Din cauza acestei proceduri judiciare, a fost presupus vinovat până în 1999.
1.
Reclamantul susține o încălcare a articolului 6 § 1 care, în partea sa relevantă, prevede
:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală direcționată împotriva sa.
»
a) Guvernul contestă aplicabilitatea articolului 6 § 1 în caza de față. Estimează că funcțiile de grefier ale serviciilor judiciare se înscriu în criteriile de excluziune stabilite de jurisprudența
Pellegrin c. Franța
([MC], n
o
28541/95, 8 decembrie 1999, CEDO 1999-VIII).
Pe de o parte, funcțiile de grefier comportă o misiune de interes general și o participare la exercitarea puterii publice. Grefierul este un funcționar de Stat, colaborator indispensabil al magistratului. Se plasează sub jurisdicția ministerului Justiției, administrație responsabilă de o activitate regală, la fel ca cea exercitată de forțele armate și poliție sau de administrația fiscală. De altfel, magistratura este enumerată de Comisia Europeană în comunicarea sa din 18
martie 1988. În măsura în care sunt garanții ale desfășurării corecte a procedurii, sunt personal asociați la exercitarea misiunii de interes general pe care o reprezintă buna administrare a Justiției și țin un loc esențial în serviciul public al Justiției. De altfel, în cauza de față, investigația efectuată de ministerul Justiției a permis să se stabilească că reclamantul, pe lângă atribuțiile de grefier, nu ezitase să-și apropie de facto o activitate de magistrat, substituindu-se indecent procurorului.
Pe de altă parte, atribuțiile de grefier implică o legătură specială de loialitate și de încredere. De altfel, prestarea jurământului dezvăluie necesitatea pentru administrație de a putea legitim sa ceara grefierilor o asemenea legătură. În sfârșit, numirea și titularizarea grefierilor prin decret al ministrului Justiției mărturisesc specificitatea și importanța funcției. În cauza de față, reclamantul, pe lângă exercitarea atribuțiilor care sunt în mod tradițional ale grefierilor, se văzuse încredintat responsabilitatea serviciului sigiliilor. Specificitatea și importanța acestui serviciu, a cărui funcție este să conserve piesele de convingere inventariate în cursul investigațiilor judiciare și care vor servi la constituirea dovezilor înaintea jurisdicției de judecată, întăreau și mai mult datorniciei sale de loialitate față de instituția judiciară.
Reclamantul susține că în calitate de grefier divizional, responsabil al serviciilor secretariatului procurorului din Republică și al serviciului curții de asise, acționează ca agent de autoritate
; în caz că ar fi comis greșeli în exercitarea funcțiilor sale, ceea ce nu-i este reproșat, hotărârea Pellegrin ar fi fost aplicabilă. În schimb, nu o este în cadrul funcțiilor sale din serviciul sigiliilor și pieselor de convingere, în care acționează ca agent de gestiune. În cauza de față, serviciul sigiliilor și pieselor de convingere era sub responsabilitatea grefierului șef, care delegase la portarul palatului de justiție. art. 813-2 din codul administrației publice prevede că grefierul șef are paza sigiliilor și că se tratează de o putere proprie atașată funcției sa. Reclamantul nu fusese niciodată responsabil al sigiliilor.
Curtea nu găsește necesar în acest caz de a tranșa chestiunea aplicabilității articolului 6 § 1 în cauza de față, deoarece oricum cererea este inadmisibilă pentru alte motive.
b) Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne cu privire în particular la durata procedurii penale. În primul rând, reproșează reclamantului că nu a făcut uz de art. 175-1 din codul de procedură penală, care permite fie de a relansa investigații, fie de a închide procedura printr-o trimitere în fața jurisdicției de judecată sau printr-o neîncepere. Bazând-se pe decizia fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului în cauza
Redoutey c. Franța
, din 20 ianuarie 1995, subliniază că defectul de exercitare a unei căi de drept special introdusă în legislație pentru a accelera tratarea procedurilor penale cade sub întrebarea epuizării căilor de recurs interne. Guvernul invită Curtea să reconsidere poziția sa în materie, la lumina jurisprudenței sale recente privind Portugalia și Austria (
Tomé Mota c. Portugalia
, n
o
32082/96, 2 decembrie 1999, CEDO 1999-IX și
Holzinger c. Austria
, n
o
23459/94, 30 ianuarie 2001, nepublicată) și să considere că art. 175
‑
1 constituie o cale de recurs utilă capabilă de a accelera tratarea procedurilor penale. De altfel, Guvernul reproșează reclamantului că nu a folosit articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare și că și-a introdus cererea pe 18 noiembrie 1999, adică posterior hotărârii curții de apel a Parisului din 20 ianuarie 1999, citată de Curt în decizia sa în cauza
Giummarra și alții c. Franța,
n
o
61166/00, 12 iunie 2001, nepublicată).
Cu privire la prima ramură a excepției, Curtea observă că, printr-o decizie
Susini c. Franța
(n
o
43716/98, din 8 octombrie 2002), a judecat că recursul prevăzut la art. 175-1 din codul de procedură penală nu are caracterul unei căi de recurs efective. Prin urmare, trebuie, în orice caz, să respingem aceasta ramură a excepției Guvernului.
Cu privire la cea de-a doua ramură a excepției, Curtea reamintește că orice pân din durata unei proceduri judiciare introduse în fața sa după 20 septembrie 1999 fără a fi fost prealabil supusă jurisdicțiilor interne în cadrul unui recurs bazat pe articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare este inadmisibilă, indiferent de starea procedurii la plan intern (
Mifsud c. Franța
, [MC] n
o
57220/00, 11 septembrie 2002).
În cauza de față, reclamantul a sesizat Curtea pe 18 noiembrie 1999 fără a fi exercitat prealabil acest recurs. De aceea nu a epuizat căile de recurs interne cu privire la pânul din durata procedurilor litigioase. Această parte a cererii trebuie în consecință să fie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
c) În sfârșit, Guvernul susține că pentru pânul tras din lungimea procedurii în fața jurisdicțiilor administrative trebuie să fie respins pentru nerespectare a termenului de șase luni, după cum cere art. 35 § 1 din Convenție.
Cu Guvernul, Curtea observă că procedura în fața jurisdicțiilor administrative a început pe 24 iulie 1995, cu sesizarea tribunalului administrativ de Marsilia, și s-a încheiat pe 5 iunie 1998, cu hotărârea curții administrative de apel de Lyon. Deoarece cererea a fost introdusă la Curt pe 18 noiembrie 1999, termenul de șase luni menționat nu a fost respectat. Rezultă că acesta pân este târziu și trebuie respins în aplicarea articolului
35 §§
1 și
4 din Convenție.
2.
Reclamantul susține o încălcare a articolului 6 § 2, care prevede
:
«
Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când vinovăția sa să fi fost legal dovedită.
»
a) Guvernul invită Curtea să respingă acest pân pentru nerespectare a termenului de șase luni și pentru neepuizare a căilor de recurs interne. Subliniază că nu numai reclamantul, care se plânge de încălcarea presupunerii de nevinovăție în fața jurisdicțiilor administrative, și-a introdus cererea mai mult de șase luni după hotărârea curții administrative de apel de Lyon, dar nici nu a sesizat Consiliul de Stat, nici invoca, chiar și în substanță, în fața curții de apel pânul tras din art. 6 § 2.
Reclamantul nu prezintă observații pe aceste puncte.
Curtea observă că pânul reclamantului sub unghiul articolului 6 § 2 constă în a se plânge de revocarea sa și deci încălcarea presupunerii sale de nevinovăție, din cauza faptului că fusese pus în cauză în 1994, pus în examen în 1998 și scos din cauză în 1999, de sorte că o presupunere de vinovăție persistase de la 1994 la 1999. În aceste condiții, și cu privire numai la cerințele articolului 35 § 1 din Convenție, Curtea estimă că acest pân nu putea fi declarat inadmisibil pentru motivele invocate de Guvern și respinge deci cele două excepții ale acestuia.
b) Guvernul susține că la niciun moment nici ministrul Justiției nici jurisdicțiile administrative nu se referiseră la urmărirea penală a reclamantului. Sancțiunea disciplinară pronunțată împotriva acestuia se baza pe un ansamblu de greșeli profesionale, a căror natură fusese stabilită în cadrul investigației administrative și pe care reclamantul fusese de altfel de acord. De altfel, cele două instanțe, disciplinară și penală, se bazau pe fapte distincte. Decretul de revocare se baza pe trei motive trase din nerespectare a obligațiilor sale profesionale. Judecătorul penal reținu, pe de-o parte, delictele de sustragere sau distrugere de bunuri comise de un depozitar al autorității publice și falsificare.
Reclamantul denunță ipocrizia procedurii disciplinare, care deși reamintea că reclamantul fusese audiat ca martor și nu pus în examen, sancțiunea pronunțată a fost ca și cum s-ar fi tratat de o lucrare judecată.
Curtea reamintește că presupunerea de nevinovăție consacrată de §2 din art. 6 figurează printre elementele procesului penal echitabil cerut de §1 (a se vedea în special hotărârea
Deweer c.
Belgia
din 27 februarie 1980, seria A n
o
35, p. 30, par. 56, și hotărârea
Minelli c. Elveția
din 25 martie 1983, seria A n
o
62, § 27). Aceasta se gasește încălcată dacă o decizie judiciară privind un inculpat reflectă sentimentul că este vinovat, în timp ce vinovăția sa nu a fost prealabil legal stabilită. Suficient, chiar în absența unei constatări formale, o motivare dând să se gândească că judecătorul consideră interesatul vinovat (hotărârea
Minelli
citată mai sus, § 37).
Cu Guvernul, Curtea constată că motivele invocate atât de tribunalul administrativ cât și de curtea administrativă de apel nu se referă deloc la procedura penală ca temei al sancțiunii disciplinare luată împotriva reclamantului sau al respingerii recursului acestuia. Într-adevăr, sentința tribunalului administrativ a fost pronunțată pe 23 noiembrie 1995, de aceea înainte ca reclamantul să fie pus în examen, și a respins chiar express argumentul pe care-l trăgea reclamantul din absența urmăririi penale pentru a concluziona la ilegalitatea sancțiunii disciplinare.
Rezultă că acest pân trebuie deci să fie respins ca manifestă nefondat, în aplicarea articolului
35
§§
3 și
4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
T.L.
Early
A.B.
Baka
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
54383/00
présentée par Serge EREVANIAN
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
17 décembre 2002 en une chambre composée de
M.
A.B.
Baka
,
président
,
MM.
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et
de
M.
T.L. Early
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 novembre 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Serge Erevanian, est un ressortissant français, né en 1946 et résidant à Carpentras. Il est greffier divisionnaire de tribunal de grande instance. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En septembre 1992, à la suite d’une demande de restitution de scellés formulée par un avocat auprès du greffe du tribunal de grande instance de Carpentras, la disparition d’une somme d’argent et de plusieurs autres scellés, dont des armes fut constatée. A l’occasion de la découverte de la disparition de ces scellés, un inventaire général des scellés du tribunal était effectué. D’autres détournements d’argent ou d’objets placés sous scellés étaient alors mis en évidence.
Le greffier en chef du tribunal déposa plusieurs plaintes auprès du procureur de la République, les 17 décembre 1992 et 1
er
mars 1993.
Le 24 mars 1994, le procureur ordonna l’ouverture des deux informations contre X pour vols de scellés. Une commission rogatoire fut délivrée le 11
avril 1994 dans chacun des dossiers d’information. Parallèlement à l’ouverture de ces deux informations judiciaires, une enquête préliminaire fut diligentée sur le vol de dix-huit bouteilles d’alcool et diverses armes placées sous scellés. Le 12 avril 1994, une troisième information judiciaire fut ouverte contre X pour le vol d’une bague placée sous scellés. Une commission rogatoire fut délivrée le 14 avril 1994.
Le requérant, qui occupait alors les fonctions de greffier au tribunal de grande instance de Carpentras, fut entendu comme témoin à deux reprises
: le 27 avril 1994, dans le cadre de l’enquête préliminaire diligentée sur le vol des armes et des bouteilles d’alcool et, le 13 juin 1994, dans le cadre des commissions rogatoires délivrées par le juge d’instruction les 11 et 14 avril 1994.
Le 17 juin 1994, les diverses procédures pénales firent l’objet d’une ordonnance de jonction et des réquisitoires supplétifs saisissaient le juge d’instruction de faits nouveaux de faux, complicité de faux, soustraction de biens commis par une personne dépositaire de l’autorité publique ou chargée d’une mission de service public, recel, ainsi que de vol. Une nouvelle commission rogatoire fut délivrée le même jour.
Placé en garde à vue le 18 juin 1994, le requérant reconnaissait avoir consommé des bouteilles provenant de scellés, avoir falsifié un numéro de scellés pour remplacer un pistolet manquant par une arme qui lui avait été remise par le procureur et avoir utilisé à son profit un meuble ainsi qu’un congélateur. Une perquisition à son domicile permit la découverte d’un buffet placé sous scellés.
L’enquête ayant révélé que des magistrats, des greffiers et des fonctionnaires étaient susceptibles d’être mis en cause, le juge d’instruction transmit le dossier au procureur général de Nîmes et une requête en dessaisissement était adressée à la Cour de cassation. Par un arrêt du 5
juillet 1994, la chambre criminelle de la Cour de cassation saisit le tribunal de grande instance de Montpellier pour la poursuite de l’instruction. Un juge d’instruction de Montpellier fut désigné le 29 juillet 1994 pour poursuivre la procédure. Le juge d’instruction se faisait communiquer diverses pièces utiles à la procédure dont le rapport disciplinaire établi le 15
septembre 1994 contre le procureur de la République de Carpentras en poste au moment des faits. Ce rapport relevait ce qui suit
:
«
L’exercice des fonctions de magistrat par M. Erevanian a conduit M. C. à provoquer puis à couvrir de nombreuses nullités de procédure, sur lesquelles le barreau s’est tu. (...) M. Erevanian se substituait au chef de parquet en usant de documents pré-signés, procédait seul à des auditions de personnes présentées, voire en garde à vue, donnait des instructions aux OPJ, se transportait sur les lieux à la place du procureur, obligeant les OPJ à autant en faux en écriture. Les détournements de scellés commis Par MM. F. et Erevanian sont pour partie la conséquence de ces dérogations abusives.
»
Le juge d’instruction sollicita des pièces complémentaires du tribunal de grande instance de Carpentras et de la gendarmerie le 17 décembre 1997.
Le 24 juillet 1994, le requérant fit l’objet d’un arrêté de suspension du ministre de la Justice.
Le 20 octobre 1994, il fut convoqué devant la commission administrative paritaire des greffiers siégeant en formation du conseil de discipline des greffiers divisionnaires.
Le 21 octobre, il reçut notification d’un arrêté du ministre de la Justice le révoquant et le radiant des cadres de l’administration judiciaire. L’arrêté faisait référence à «
des constatations précises et concordantes opérées (...) dans le service des scellés par les chefs de Cour en personne, les chefs de greffe ainsi que par de nombreux témoins magistrats et fonctionnaires dignes de confiance
» qui établissaient
que «
trois séries de fautes disciplinaires [pouvaient] être reprochées à M. Erevanian
: une incurie totale dans la gestion du service des scellés
; une absence de loyauté envers l’administration, des détournements de scellés à son profit
».
Le requérant recourut devant la commission du conseil supérieur de la fonction publique de l’Etat, qui considéra, le 27 avril 1995, que la sanction de révocation était excessivement sévère et qu’il convenait de lui substituer la sanction du déplacement d’office. La commission estima que le requérant n’avait pas eu un comportement malhonnête et qu’il n’y avait pas lieu de retenir à son encontre des griefs de manquement à la probité. Elle estima également qu’il n’était pas envisageable de sanctionner le requérant sans évoquer la responsabilité de ses supérieurs hiérarchiques, notamment du greffier en chef (muté et promu), du président (qui avait fait valoir ses droits à la retraite) et du procureur (qui avait fait l’objet d’une mise à la retraite d’office) dans les faits commis au sein du tribunal et que l’équité commandait que les sanctions infligées aux protagonistes de cette affaire soient fixées de manière cohérente et proportionnée entre elles en fonction du niveau de responsabilité de chacun.
Le 24 juillet 1995, le requérant saisit le tribunal administratif de Marseille afin d’obtenir l’annulation de la décision de révocation du 21
octobre 1994. Par un jugement du 24 décembre 1995, le tribunal rejeta le recours. Il releva d’abord que le moyen tiré de ce qu’aucune instance pénale n’avait été diligentée contre le requérant à raison des faits qui avaient motivé la décision attaquée était inopérant, en raison de l’indépendance des procédures disciplinaire et judiciaire. Puis il s’exprima ainsi
:
«
(...) pour prendre la décision attaquée, le garde des sceaux, ministre de la justice, s’est fondé sur ce que le requérant s’était rendu coupable, alors qu’il exerçait les fonctions du greffier divisionnaire au tribunal de grande instance de Carpentras, d’une part, d’une incurie totale dans la gestion du service des scellés, laquelle a notamment rendu possible la disparition d’une arme à feu, d’autre part, d’une absence de loyauté à l’égard de l’administration et, enfin, de détournements de scellés à son profit
; que ces faits, qui ressortent des pièces du dossier et dont la matérialité n’est, au demeurant pas sérieusement contestée par M. Erevanian, constituaient des fautes de nature à justifier, légalement, l’application à l’encontre de l’intéressé d’une sanction disciplinaire
; que le requérant ne saurait utilement se prévaloir, afin d’atténuer sa responsabilité, de ce que ses supérieurs hiérarchiques, (...), en charge de la juridiction lors des faits litigieux n’ont pas été sanctionnés ou n’ont pas été aussi lourdement sanctionnés que lui, dès lors que, d’une part, il ressort des pièces du dossier, et notamment du contenu des fiches de notation de M. Erevanian à compter de l’année 1987, que le requérant était, à partir de l’année précitée, responsable du service des scellés, service dont il n’a au demeurant jamais demandé à être déchargé en dépit de l’étendue et de l’importance de ses autres responsabilités et, d’autre part, qu’il n’est pas reproché aux personnes mises en cause par M. Erevanian d’avoir commis les mêmes faits que ceux à raison desquels le requérant a été sanctionné (...)
».
Le 5 juin 1998, la cour administrative d’appel de Lyon rejeta l’appel du requérant, au motif que le ministre de la Justice n’avait pas commis d’erreur manifeste d’appréciation. Elle releva ce qui suit
:
«
Il ressort des pièces du dossier que M. Erevanian, greffier divisionnaire au tribunal de grande instance de Carpentras, responsable du service des scellés, a fait preuve d’incurie dans la gestion de ce service, favorisant ainsi les détournements commis par un agent placé sous son autorité
; il a manqué de loyauté envers l’administration en refusant de reconnaître sa responsabilité à l’occasion de la découverte de ces détournements
; enfin, il s’est livré lui-même à des détournements de scellés constitutifs de manquements à la probité
; ces faits, graves et répétés, étaient de nature à justifier une sanction disciplinaire
».
Le requérant ne forma pas de pourvoi en cassation contre cette décision.
Le 23 mars 1998, le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Montpellier notifia au requérant sa mise en examen pour les faits dont il avait été entendu en 1994.
Le 19 mai 1999, le juge d’instruction clôtura la procédure par une ordonnance de non-lieu. Il relevait que les faits de détournements de scellés qui avaient été établis à l’encontre des mis en examen étaient tous antérieurs au 17 juin 1991 et se trouvaient couverts par la prescription. Concernant les détournements postérieurs au 17 juin 1991, il constata l’absence de preuves suffisantes pour permettre d’identifier leurs auteurs.
Le requérant sollicita alors sa réhabilitation judiciaire
; il demanda à être réintégré dans l’administration et à ce que soit reconstituée sa carrière, afin d’être placé dans une situation identique à celle qui aurait occupée s’il n’avait pas été radié. Comme aucune suite ne fut donnée à cette demande, il saisit, le 10 avril 2000, le tribunal administratif de Marseille d’une requête dirigée contre l’Etat et par laquelle il sollicitait sa réintégration ainsi que des dommages-intérêts.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article 2 du décret 92-414, du 30 avril 1992, dispose
:
«
Les greffiers assistant le juge dans les actes de sa juridiction dans les conditions prévues par le code de l’organisation judiciaire (...). Ils authentifient les actes juridictionnels (...).
»
L’article 29 de la loi 83-634 du 13 juillet 1983 portant droits et obligations des fonctionnaires dispose
:
«
Toute faute commise par un fonctionnaire dans l’exercice de ses fonctions ou à l’occasion de l’exercice de ses fonctions l’expose à une sanction disciplinaire sans préjudice, le cas échéant, des peines prévues par la loi pénale
».
En outre, les greffiers relèvent de la loi 84-16 du 11 janvier 1984 modifiée, portant dispositions statutaires relatives à la fonction publique de l’Etat, dont le chapitre VIII est entièrement consacré au régime et à la procédure disciplinaire.
L’article 175-1 du code de procédure pénale dispose
:
«
Toute personne mise en examen ou la partie civile peut, à l’expiration d’un délai d’un an à compter selon le cas, de la date à laquelle elle a été mise en examen ou du jour de sa constitution de partie civile, demander au juge d’instruction de prononcer le renvoi devant la juridiction de jugement ou de déclarer qu’il n’y a pas lieu à suivre.
Dans le délai d’un mois à compter de la réception de cette demande, le juge d’instruction, par ordonnance spécialement motivée, fait droit à celle-ci ou déclare qu’il y a lieu de poursuivre l’information.
(...)
A défaut par le juge d’instruction d’avoir statué dans le délai fixé à l’alinéa précédent, la personne peut saisir directement de la demande la chambre d’accusation qui, sur réquisitions écrites et motivées du Procureur Général, se prononce dans les vingt jours de sa saisine.
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du dépassement du délai raisonnable de la procédure
: mis en cause en 1994, il a été mis en examen le 23 mars 1998 et mis hors de cause le 19 mai 1999. Or cette durée ne lui a pas permis de présenter une défense sereine devant les juridictions administratives.
2.
Le requérant allègue aussi une violation de l’article 6 § 2 de la Convention, car c’est à cette procédure judiciaire que s’est référé le ministre de la Justice pour procéder à sa révocation (entraînant la déchéance de ses droits à pension), ainsi que les juridictions administratives pour confirmer cette décision. Du fait de cette procédure judiciaire, il a été présumé coupable jusqu’en 1999.
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 qui, dans sa partie pertinente, dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
a) Le Gouvernement conteste l’applicabilité de l’article 6 § 1 en l’espèce. Il estime que les fonctions de greffier des services judiciaires s’inscrivent dans les critères d’exclusion fixés par la jurisprudence
Pellegrin c. France
([GC], n
o
28541/95, 8 décembre 1999, CEDH 1999-VIII).
D’une part, les fonctions de greffier comportent une mission d’intérêt général et une participation à l’exercice de la puissance publique. Le greffier est un fonctionnaire d’Etat, collaborateur incontournable du magistrat. Il relève du ministère de la Justice, administration en charge d’une activité régalienne, au même titre que celle exercée par les forces armées et de police ou par l’administration fiscale. Au demeurant, la magistrature est énumérée par la Commission européenne dans sa communication du 18
mars 1988. Dans la mesure où ils sont les garants du bon déroulement de la procédure, ils sont personnellement associés à l’exercice de la mission d’intérêt général que représente la bonne administration de la Justice et tiennent une place essentielle au sein du service public de la Justice. En outre, en l’espèce, l’enquête menée par le ministère de la Justice permit d’établir que le requérant, en sus de ses attributions de greffier, n’avait pas hésité à s’arroger de facto une activité de magistrat, en se substituant indûment au procureur.
D’autre part, les attributions de greffier impliquent un lien spécial de loyauté et de confiance. En outre, la prestation de serment révèle la nécessité pour l’administration de pouvoir légitimement exiger des greffiers un tel lien. Enfin, la nomination et la titularisation des greffiers par arrêté du ministre de la Justice témoignent de la spécificité et de l’importance de la fonction. En l’espèce, le requérant, outre l’exercice des attributions qui sont traditionnellement celles des greffiers, s’était vu confier la responsabilité du service de scellés. La spécificité et l’importance de ce service, dont la fonction est de conserver les pièces à conviction répertoriées au cours des enquêtes judiciaires et devant servir à constituer des preuves devant la juridiction de jugement, renforçaient d’autant plus son devoir de loyauté envers l’institution judiciaire.
Le requérant soutient qu’en tant que greffier divisionnaire, responsable des services du secrétariat du procureur de la République et du service de la cour d’assises, il agit en tant qu’agent d’autorité
; au cas où il aurait commis des fautes dans l’exercice de ses fonctions, ce qui ne lui est pas reproché, l’arrêt Pellegrin aurait été applicable. En revanche, il ne l’est pas dans le cadre de ses fonctions au sein du service des scellés et des pièces à conviction, dans lequel il agit en tant qu’agent de gestion. En l’espèce, le service des scellés et pièces à conviction était sous la responsabilité du greffier en chef, qui l’avait déléguée au concierge du palais de justice. L’article 813-2 du code de l’administration publique prévoit que le greffier en chef a la garde des scellés et qu’il s’agit d’un pouvoir propre attaché à sa charge. Le requérant ne fut jamais responsable des scellés.
La Cour ne juge pas nécessaire en l’occurrence de trancher la question de l’applicabilité de l’article 6 § 1 en l’espèce, car de toute manière la requête est irrecevable pour d’autres motifs.
b) Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes en ce qui concerne en particulier la durée de la procédure pénale. En premier lieu, il reproche au requérant de ne pas avoir fait usage de l’article 175-1 du code de procédure pénale, qui permet soit de relancer des investigations, soit de clôturer la procédure par un renvoi devant la juridiction de jugement ou par un non lieu. Se fondant sur la décision de l’ex Commission européenne des Droits de l’Homme dans l’affaire
Redoutey c. France
, du 20 janvier 1995, il souligne que le défaut d’exercice d’une voie de droit spécialement introduite dans la législation pour accélérer le traitement des procédures pénales relève de la question de l’épuisement des voies de recours internes. Le Gouvernement invite la Cour à reconsidérer sa position en la matière, à la lumière de sa jurisprudence récente concernant le Portugal et l’Autriche (
Tomé Mota c. Portugal
, n
o
32082/96, 2 décembre 1999, CEDH 1999-IX et
Holzinger c. Autriche
, n
o
23459/94, 30 janvier 2001, non publiée) et à considérer que l’article 175
‑
1 constitue une voie de recours utile susceptible d’accélérer le traitement des procédures pénales. En outre, le Gouvernement reproche au requérant de ne pas avoir utilisé l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire et d’avoir introduit sa requête le 18 novembre 1999, c’est-à-dire postérieurement à l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 20 janvier 1999, cité par la Cour dans sa décision dans l’affaire
Giummarra et autres c. France,
n
o
61166/00, 12 juin 2001, non publiée).
En ce qui concerne la première branche de l’exception, la Cour note que, par une décision
Susini c. France
(n
o
43716/98, du 8 octobre 2002), elle a jugé que le recours prévu à l’article 175-1 du code de procédure pénale ne revêt pas le caractère d’un recours effectif. Il convient donc, en tout état de cause, de rejeter cette branche de l’exception du Gouvernement.
Quant à la seconde branche de l’exception, la Cour rappelle que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire est irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne (
Mifsud c. France
, [GC] n
o
57220/00, 11 septembre 2002).
En l’espèce, le requérant a saisi la Cour le 18 novembre 1999 sans avoir préalablement exercé ce recours. Il n’a donc pas épuisé les voies de recours internes quant à son grief tiré de la durée des procédures litigieuses. Cette partie de la requête doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
c) Enfin, le Gouvernement soutient que pour le grief tiré de la longueur de la procédure devant les juridictions administratives il doit être rejeté pour non respect du délai de six mois, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention.
Avec le Gouvernement, la Cour note que la procédure devant les juridictions administratives a débuté le 24 juillet 1995, avec la saisine du tribunal administratif de Marseille, et a pris fin le 5 juin 1998, avec l’arrêt de la cour administrative d’appel de Lyon. Comme la requête a été introduite à la Cour le 18 novembre 1999, le délai de six mois susmentionné n’a pas été respecté. Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 2, qui dispose
:
«
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
a) Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour non respect du délai de six mois et pour non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne que non seulement le requérant, qui se plaint de la violation de la présomption d’innocence devant les juridictions administratives, a introduit sa requête plus de six mois après l’arrêt de la cour administrative d’appel de Lyon, mais il n’a pas non plus saisi le Conseil d’Etat, ni invoquait, ne serait ce qu’en substance, devant la cour d’appel le grief tiré de l’article 6 § 2.
Le requérant ne présente pas d’observations sur ces points.
La Cour note que le grief du requérant sous l’angle de l’article 6 § 2 consiste à se plaindre de sa révocation et donc la violation de sa présomption d’innocence, en raison du fait qu’il avait été mis en cause en 1994, mis en examen en 1998 et mis hors de cause en 1999, de sorte qu’une présomption de culpabilité a persisté de 1994 à 1999. Dans ces conditions, et concernant uniquement les exigences de l’article 35 § 1 de la Convention, la Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré irrecevable pour les motifs invoqués par le Gouvernement et rejette donc les deux exceptions de celui-ci.
b) Le Gouvernement soutient qu’à aucun moment ni le ministre de la Justice ni les juridictions administratives ne se référèrent à la poursuite pénale du requérant. La sanction disciplinaire prononcée à l’encontre de celui-ci reposait sur un ensemble de fautes professionnelles, dont la nature fut établie dans le cadre de l’enquête administrative et que le requérant avait du reste reconnu. En outre, les deux instances, disciplinaire et pénale, reposaient sur des faits distincts. L’arrêté de révocation se fondait sur trois motifs tirés du manquement du requérant à ses obligations professionnelles. Le juge pénal retint, quant à lui, les délits de soustraction ou détournement de biens commis par un dépositaire de l’autorité publique et de faux.
Le requérant dénonce l’hypocrisie de la procédure disciplinaire, qui tout en rappelant que le requérant avait été entendu comme témoin et non mis en examen, la sanction rendu le fut comme s’il s’agissait d’une chose jugée.
La Cour rappelle que la présomption d’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par le paragraphe 1 (voir notamment l’arrêt
Deweer c.
Belgique
du 27 février 1980, série A n
o
35, p. 30, par. 56, et l’arrêt
Minelli c. Suisse
du 25 mars 1983, série A n
o
62, § 27). Elle se trouve méconnue si une décision judiciaire concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été préalablement légalement établie. Il suffit, même en l’absence de constat formel, d’une motivation donnant à penser que le juge considère l’intéressé comme coupable (arrêt
Minelli
précité, § 37).
Avec le Gouvernement, la Cour constate que les motifs invoqués tant par le tribunal administratif que par la cour administrative d’appel ne se réfèrent nullement à la procédure pénale comme fondement de la sanction disciplinaire prise à l’encontre du requérant ou du rejet du recours de celui-ci. En effet, le jugement du tribunal administratif fut rendu le 23 novembre 1995, donc avant que le requérant ne soit mis en examen, et il rejeta même expressément l’argument que le requérant tirait de l’absence des poursuites pénales pour conclure à l’illégalité de la sanction disciplinaire.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
T.L.
Early
A.B.
Baka
Greffier adjoint
Président