SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL HEIDECKER-CARPENTIER c. FRANȚA (solicitarea nr. 50368/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 decembrie 2002 DEFINITIVF 17/03/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Heidecker-Carpentier c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Municipaloni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 13 decembrie 2001 și 26 noiembrie 2002, rend la l La originea cauzei se află o cerere (n 50368/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, Christine Heidecker-Carpentier, a sesizat Curtea la 25 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Recurenta este reprezentată în fața Curții de către dl S. Deygas, avocat la Lyon. Guvernul francez ( 1 din Regulamentul de procedură al Curții. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată (art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură). 1), a cărei cameră, printr-o decizie din 13 decembrie 2001, a declarat cererea admisibilă. Apoi cererea a fost atribuită noii secțiuni (același articol din regulament). FACE recurenta s-a născut în 1956 și locuiește în Bondoufle. Printr-un decret din 29 decembrie 1986, reclamanta a fost titularizată la gradul de adjutant administrativ, 3 La nivel, la administrația centrală a Ministerului Economiei, Finanțelor și Privatizării. Printr-un contract din 30 august 1988, a fost recrutată în afara țării sale de destinație, în conformitate cu Decretul nr. 69.697 din 18 iunie 1969, pentru a servi ca secretar editor la Detroit (SUA). Acest contract a fost încheiat pe o perioadă de trei ani de la 1 ianuarie 1986. La 6 ianuarie 1986, reclamanta a fost crescută la nivelul 4 și nu a întâmpinat nici o dificultate în exercitarea funcțiilor sale și nu i s-a adresat nici o reproșare între 1 ianuarie 1986 și 6 martie 1989, contractul fiind prelungit. La acea dată, subdirectorul Direcției pentru relații economice externe ( mai exact D.R.E.E.) Începând cu 13 martie 1989, decizia sa de a pune capăt contractului care îl leagă de Serviciul de extindere economică în străinătate, data la care s-a încheiat detașarea sa. Această decizie s-a bazat pe un raport care a arătat că are loc în exercitarea funcțiilor reclamantei. 10. La 10 aprilie 1989, recurenta, care nu fusese informată în prealabil cu privire la decizia respectivă, a solicitat comunicarea dosarului. 11. La 13 aprilie 1989, reclamanta a adresat ministrului economiei, finanțelor și bugetului o acțiune în nume propriu pentru a anula decizia de concediere din 6 martie 1989 și pentru a fi repartizată din nou în străinătate, în cadrul D.R.E.E.E. După ce i - a consultat dosarul, ea a considerat că nimic nu avea să justifice evacuarea sa, ci numai verbal, că motivul pentru care a rupt contractul era legat de naționalitatea bulgară a soțului ei, care era deghizat în puteri străine. Printr-o decizie din 13 iulie 1989, ministrul economiei, finanțelor și bugetului a confirmat excluderea recurentei, considerând că aceasta era în interesul serviciului și a dispus repatrierea sa în administrația centrală a respectivului minister. 13. La 10 ianuarie 1990, recurenta sesizează Tribunalul Administrativ de la Paris cu privire la anularea deciziei din 6 martie 1989 și a deciziei de confirmare din 13 iulie 1989 privind încălcarea contractului. Ministrul economiei, Finanțelor și Bugetului a depus un memoriu în răspuns la data de 19 în iulie 1991 la care reclamanta a răspuns la 18 iunie 1992. Multe scrisori trimise de consiliul recurentei președintelui Tribunalului (6 martie 1991, 16 noiembrie 1994, 27 iunie 1995, 20 iunie 1996, 22 ianuarie 1997 și 20 octombrie 1998) au rămas fără răspuns. 14. printr-o hotărâre din 23 martie 2000, Tribunalul Administrativ din Paris a anulat decizia incriminată. 15. Lungime de o jumătate de pagină, hotărârea a arătat că decizia ministrului pescuia din lipsă de motivare pe care nu putea să o justifice nici o urgență absolută. PE ASUPRA VIOLAȚIEI ALOCATE DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 16. Recurenta se plângea de durata procedurii și face trimitere la o încălcare a articolului 6 ALINEATul (1), care, în partea sa relevantă, se citește astfel: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 17. Guvernul nu contestă decât în lumina hotărârilor Pellegrin c. France Frydlender c. Franța ([GC], n 28541/95 și n 30979/96, CEDH 1999-VIII și, respectiv, 2000-VII), la art. 6 1 din Convenție se aplică litigiilor privind încetarea funcțiilor recurentei, care nu făcea parte din funcționarii care ocupă un loc de muncă caracteristic activităților administrației, în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a autorității publice însărcinate cu protejarea intereselor de t ă (hotărârea Pellegrin menționată anterior, § 66. Aceaceasta este opinia Curții. 18. Guvernul recunoaște că cauza nu avea o complexitate deosebită. El arată că reclamanta nu și-a prezentat memoriul decât la 18 iunie 1992, adică la unsprezece luni după cel al ministrului economiei, finanțelor și bugetului depus la 19 iulie 1991, dar recunoaște că această neglijență nu poate explica numai durata procedurii. El susține că dosarul cauzei a fost pierdut și că, în ciuda multor cercetări, nu a putut fi găsit, astfel încât autoritățile competente s-au aflat în obligația de a-l reconstitui. Președintele Tribunalului Administrativ din Paris, alertat în februarie 2000, a luat imediat legătura cu avocatul reclamantei și hotărârea a fost pronunțată luna următoare. 19. Guvernul recunoaște că durata procedurii nu a fost rezonabilă în speță și în sine înmânează înțelepciunea Curții 20. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelisier și Sassi c. Franța, [GC], n 25444/94, 25 martie 1999, CEDH 1999-II, § (67) 21. Curtea constată că procedura a început la 10 ianuarie 1990, cu sesizarea Tribunalului Administrativ de la Paris, și a luat sfârșit la 23 martie 2000, când această instanță și-a pronunțat sentința; prin urmare, a durat zece ani, două luni și treisprezece zile, pentru o singură instanță. 22. Curtea ia act de declarația guvernului (a se vedea § 19 de mai sus). 23. Comisia consideră că procedura în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA LEGISLAȚIILOR 41 DIN CONVENȚIE 24. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 25. În ceea ce privește prejudiciile materiale și morale, reclamanta solicită 45 734,71 EUR (EUR). Aceasta subliniază că au fost necesare mai mult de zece ani pentru ca concedierea sa ilegală, în timp ce aceasta se confrunta cu o situație interesantă și confortabilă din punct de vedere financiar la Ministerul Economiei și Finanțelor, să fie anulată din motive juridice evidente. În acest sens, guvernul se declară pregătit să acorde recurentei suma de 6 097,96 EUR pentru repararea prejudiciului său moral. În schimb, nicio sumă pentru presupusul prejudiciu material suferit nu poate fi alocată reclamantei. ; pe lângă faptul că aceasta din urmă nu face dovada unei legături de cauzalitate între prejudiciul material și cel invocat, trebuie subliniat faptul că recurenta poate exercita o acțiune în răspundere deplină în fața instanțelor administrative pentru a obține repararea prejudiciilor invocate 27. În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea își exprimă acordul față de teza guvernului. În ceea ce privește prejudiciul moral, aceasta consideră că durata excesivă a procedurii a cauzat recurentei anxietate și tensiune. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea îi alocă 14 000 EUR în acest sens. Comisioane și cheltuieli de judecată 28. Pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, recurenta solicită 1 525 EUR. 29. Guvernul se declară pregătit să-i plătească 762,25 EUR. 30. Curtea consideră rezonabilă pretenția recurentei în acest sens și acordă întreaga sumă solicitată. Interese moratorii 31. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la dobândă a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la mai mult de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 14 000 EUR (14 mii EUR) pentru daune morale și 1 525 EUR (o mie cinci sute douăzeci și cinci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe venit, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 decembrie 2002 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Modululer Președinte
DEUXIÈME SECTION
HEIDECKER-CARPENTIER c. FRANCE
(Requête n
o
50368/99)
ARRÊT
17 décembre 2002
17/03/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Heidecker-Carpentier c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
A.B.
Baka
,
président
,
M.
J.-P.
Costa
,
M.
Gaukur
Jörundsson
,
M.
L.
Loucaides
,
M.
C.
Bîrsan
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 13 décembre 2001 et 26
novembre 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
50368/99) dirigée contre la République française et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Christine Heidecker-Carpentier («
la requérante
»), a saisi la Cour le 25
juin 1999 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
La requérante alléguait le dépassement du délai raisonnable garanti par l’article
6 §
1.
4.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article
27 §
1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26 §
1 du règlement de la Cour.
5.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article
25 §
1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article
52 §
1), dont une chambre, par une décision du 13 décembre 2001, a déclaré la requête recevable.
6.
Puis la requête a été attribuée à la nouvelle deuxième section (même article
du règlement).
7.
La requérante est née en 1956 et réside à Bondoufle.
8.
Par un arrêté du 29 décembre 1986, la requérante fut titularisée au grade d’adjoint administratif, 3
e
échelon, à l’administration centrale du ministère de l’Economie, des Finances et de la Privatisation. Par un contrat du 30 août 1988, elle fut recrutée hors de son pays d’affectation, conformément au décret n
o
69.697 du 18 juin 1969, afin de servir en qualité de secrétaire rédacteur à Detroit (Etats-Unis). Ce contrat fut conclu pour une durée de trois ans à compter du 1
er
janvier 1986.
9.
Le 6 janvier 1986, la requérante fut élevée au 4
e
échelon. Elle ne connut aucune difficulté dans l’exercice de ses fonctions et aucun reproche ne lui fut adressé entre le 1
er
janvier 1986 et le 6 mars 1989, son contrat ayant été prorogé. A cette date, le sous-directeur de la Direction des relations économiques extérieures («
la D.R.E.E.
») notifia à la requérante sa décision de mettre un terme au contrat qui la liait au Service de l’expansion économique à l’étranger et ce à compter du 13 mars 1989, date à laquelle une fin fut mise à son détachement. Cette décision était fondée sur un rapport faisant état de fautes disciplinaires commises dans l’exercice des fonctions de la requérante.
10.
Le 10 avril 1989, la requérante, qui n’avait pas été prévenue au préalable de ladite décision, sollicita la communication du dossier.
11.
Le 13 avril 1989, la requérante adressa au ministre de l’Economie, des Finances et du Budget un recours hiérarchique afin que soit annulée la décision de licenciement du 6 mars 1989 et qu’elle soit affectée à nouveau à l’étranger, au sein de la D.R.E.E. Elle estimait, après avoir consulté son dossier, que rien ne justifierait son éviction. Il lui avait été seulement indiqué verbalement que le motif de la rupture de son contrat était lié à la nationalité bulgare de son mari, lequel était soupçonné d’espionnage au profit de puissances étrangères.
12.
Par une décision du 13 juillet 1989, le ministre de l’Economie, des Finances et du Budget confirma l’éviction de la requérante, estimant que celle-ci était dans l’intérêt du service, et ordonna son rapatriement à l’administration centrale dudit ministère.
13.
Le 10 janvier 1990, la requérante saisit le tribunal administratif de Paris d’une requête tendant à l’annulation de la décision du 6 mars 1989 et de celle confirmative du 13 juillet 1989 rompant son contrat. Le ministre de l’Economie, des Finances et du Budget déposa un mémoire en réponse le 19
juillet 1991 auquel la requérante répondit le 18 juin 1992. De nombreux courriers adressés par le conseil de la requérante au président dudit tribunal (6 mars 1991, 16 novembre 1994, 27 juin 1995, 20 juin 1996, 22 janvier 1997 et 20 octobre 1998) restèrent sans réponse.
14.
Par un arrêt du 23 mars 2000, le tribunal administratif de Paris annula la décision incriminée.
15.
Long d’une demi-page, l’arrêt relevait que la décision du ministre pêchait par manque de motivation qu’aucune urgence absolue ne pouvait justifier.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE
6 §
16.
La requérante se plaint de la durée de la procédure et allègue une violation de l’article
6 §
1, qui dans sa partie pertinente, se lit ainsi:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
17.
Le Gouvernement ne conteste pas qu’à la lumière des arrêts
Pellegrin c. France
et
Frydlender c. France
([GC], n
o
28541/95 et n
o
30979/96, CEDH 1999-VIII et 2000-VII respectivement), l’article
6 §
1 de la Convention est applicable au contentieux relatif à la cessation des fonctions de la requérante, qui ne faisait pas partie des fonctionnaires occupant un emploi caractéristique des activités de l’administration, dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts de l’Etat (arrêt
Pellegrin
précité, §
66). Telle est l’opinion de la Cour.
18.
Le Gouvernement admet que l’affaire ne revêtait pas de complexité particulière. Il relève que la requérante n’a produit son mémoire que le 18
juin 1992, c’est-à-dire onze mois après celui du ministre de l’Economie, des Finances et du Budget, déposé le 19 juillet 1991, mais admet que cette négligence ne peut à elle seule expliquer la durée de la procédure. Il affirme que le dossier de l’affaire était égaré et que, malgré de nombreuses recherches, il n’a pu être retrouvé, de sorte que les autorités compétentes se sont trouvés dans l’obligation de le reconstituer. Le président du tribunal administratif de Paris, alerté en février 2000, a aussitôt pris contact avec l’avocat de la requérante et le jugement a été rendu le mois suivant.
19.
Le Gouvernement reconnaît que la durée de la procédure n’était pas raisonnable en l’espèce et s’en remet à la sagesse de la Cour.
20.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pelissier et Sassi c. France,
[GC], n
o
25444/94, 25 mars 1999, CEDH 1999-II, §
67).
21.
La Cour note que la procédure a débuté le 10 janvier 1990, avec la saisine du tribunal administratif de Paris, et a pris fin le 23 mars 2000, lorsque ce tribunal a rendu son jugement. Elle a donc duré dix ans, deux mois et treize jours, pour une seule instance.
22.
La Cour prend acte de la déclaration du Gouvernement (voir §
19 ci
‑
dessus).
23.
Elle considère que la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
24.
Aux termes de l
’
article
41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
25.
Au titre des dommages matériel et moral, la requérante sollicite 45
734,71 euros (EUR). Elle souligne que plus de dix ans ont été nécessaires pour que son licenciement irrégulier, alors qu’elle bénéficiait d’une situation intéressante et confortable financièrement au ministère de l’Economie et des Finances, soit annulé pour une raison juridique évidente. Il en est résulté d’importantes pertes financières et la nécessité de céder dans l’urgence, et à perte, des biens afin d’assurer sa subsistance.
26.
Le Gouvernement se déclare prêt à accorder à la requérante la somme de 6
097,96 EUR en réparation de son préjudice moral. En revanche, aucune somme au titre du préjudice matériel prétendument subi ne saurait être allouée à la requérante
; outre le fait que celle-ci n’apporte pas la preuve d’un lien de causalité entre le préjudice matériel et le grief soulevé, il convient de souligner que la requérante peut parfaitement en droit interne exercer une action en responsabilité de l’Etat devant les juridictions administratives pour obtenir la réparation des dommages allégués.
27.
En ce qui concerne le préjudice matériel, la Cour marque son accord avec la thèse du Gouvernement. Quant au préjudice moral, elle estime que la durée excessive de la procédure a provoqué chez la requérante anxiété et tension. Statuant en équité, comme le veut l’article
41 de la Convention, la Cour lui alloue 14
000 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
28.
Pour frais et dépens, la requérante demande 1
29.
Le Gouvernement se déclare prêt à lui verser 762,25 EUR.
30.
La Cour juge raisonnable la prétention de la requérante à ce titre et accorde en entier la somme sollicitée.
C.
Intérêts moratoires
31.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 14
000 EUR (quatorze mille euros) pour dommage moral et 1
525 EUR (mille cinq cent vingt-cinq euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 décembre 2002 en application de l’article
77 §§
2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président