THEISZLER v. HUNGARY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 52727/99 de Judit THISZLER împotriva Ungariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 17 decembrie 2002 în calitate de Cameră compusă de J.-P. Costa Președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych dna Thomassen Ugrekhelidze, judecători Bîrsan, dna Mularoni, judecători substituți și T.L. Grefierul adjunct al secțiunii având în vedere cererea depusă la 24 septembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, având în vedere deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE A. Circumstanțe particulare ale cazului Reclamantul, dna Judit Theiszler, este un național maghiar născut în 1958 și locuiește în Dunabogdány, Ungaria. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Papp, un avocat practicant în Budapesta. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 mai 1991, reclamantul a interzis o acțiune împotriva fostului său soț în fața Curții de district Szentendre pentru separarea proprietăților conjugale. Prima audiere a avut loc la 4 noiembrie 1991 la care reclamantul a fost reprezentat de avocat. La 8 ianuarie 1992, părțile au fost auzite de Curtea de District și reclamantul a fost ordonat să prezinte cererile de audiere a probelor în termen de 30 de zile. Ea a respectat acest ordin doar la 24 februarie 1991, în urma avertismentului instanței din 21 februarie. La 6 aprilie și 13 august 1992 au avut loc alte audieri la care s-au auzit martori și părțile au anunțat că doresc să ajungă la un acord. Părțile au solicitat ca audierea programată pentru 14 octombrie să fie amânată, deoarece părea că vor rezolva cazul. Noiembrie 1992, părțile au informat instanța că soluționarea nu a avut succes. Acuzatul a prezentat cereri de probă care urmează să fie ascultate. La ședința din 24 mai 1993, reclamantul nu a reușit să apară. Curtea de District a auzit doi martori. De asemenea, acesta a ordonat reclamantului să depună un avans pentru a acoperi costurile unui expert care ar putea fi numit într-o etapă ulterioară a procedurii pentru a depune un aviz cu privire la valoarea proprietății contestate. Guvernul susține că reclamantul a respectat această ordonanță numai după ce a fost îndemnată de instanță la 24 noiembrie 1994, fie să se conformeze ordonanței, fie să informeze instanța cu privire la orice soluționare achiziționată de părți. La 8 decembrie 1993, reprezentantul reclamantului a informat instanța că părțile nu au putut soluționa cazul și că reclamantul nu a considerat necesar să numească un expert. Cele două ulterioare evenimente nu au fost justificate de Guvern. Audieri suplimentare au avut loc la 17 ianuarie, 9 februarie și 16 februarie 1994. În audierea din 30 martie 1994, Curtea de District a considerat necesară numirea unui expert și a ordonat părților să depună costurile anticipate sau să depună o cerere de scutire. Reclamantul a prezentat o cerere de scutire; inculpatul, în ciuda unui avertisment, nu a respectat ordinul. Ședința prevăzută pentru 15 februarie 1995 a fost amânată din cauza bolii judecătorului. Audieri suplimentare au fost desfășurate la 22 martie și 24 aprilie. În ultima dată, acuzatul a fost ordonat să prezinte probe suplimentare. Curtea i-a avertizat că va fi amendat dacă nu respectă ordinul. Curtea de District a desfășurat audieri la 2 septembrie și 18 decembrie 1996. Atunci când acuzatul nu a apar la fosta ședință, reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii. Reprezentantul reclamantului nu a reușit să apară la această ultimă ședință și a solicitat o prelungire de 15 zile pentru a prezenta alte cereri de probă. La 30 octombrie În 1997 s-a desfășurat o altă audiere la care reclamantul a fost acordată 15 zile pentru a-și depune cererile referitoare la o mașină. La 27 noiembrie 1997, instanța a desemnat un expert. Audieri suplimentare au fost desfășurate la 5 februarie, 23 iunie, 28 septembrie și 23 septembrie. Noiembrie 1998 la care s-au auzit martorii și avizul expertului discutat. În ultima dată, reclamantul a fost acordat 15 zile pentru a prezenta un calcul precis al cererilor sale. Ea nu a respectat termenul limită. Reclamantul nu a apar la audieri la 18 și 25 ianuarie 1999. Nu s-a putut stabili dacă reclamantul a primit convocarea pentru această ultimă audiere. În sfârșit, la 17 februarie 1999, Curtea de District Szentendre a pronunțat hotărâre. Întrucât nu s-a interzis niciun recurs împotriva acesteia, această hotărâre a devenit finală la 13 mai 1999. B. Legea internă relevantă art. 339 alineatul (1) din Codul Civil citește după cum urmează: „Cineva care cauzează în mod ilegal daune la altul este responsabilă să plătească compensații”. În conformitate cu art. 349 din Codul Civil: „(1) [l]abilitatea pentru daunele cauzate în sfera administrației de stat este declarată numai dacă daunele nu pot fi împiedicate de remedii legale obișnuite sau că persoana deteriorată a recurgat la remedii juridice obișnuite adecvate pentru prevenirea daunelor. (3) Aceste norme se aplică, de asemenea, răspunderii pentru daunele cauzate în domeniile judiciare și de procuror, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.” "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... într-un timp rezonabil ... de către un ... tribunal imparțial ... " Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat calendarele interne disponibile în temeiul dreptului maghiar, deoarece nu a interzis o acțiune oficială de răspundere în temeiul articolului 349 din Codul Civil, pentru a solicita compensații pentru procedurile presupuse prolungate. Guvernul se bazează pe Cardot c. Franța a Curții Hotărârea din 19 martie 1991 (Seria A nr. 200) în sprijinul depunerii acestora. Reclamantul contesta acest argument susținând că art. 349 nu este un remediu eficace pentru o plângere de lungă durată. Curtea reamintește că într-o decizie recentă a constatat că Guvernul nu a reușit să stabilească eficacitatea recoursului în temeiul articolului 349 din Codul Civil maghiar (Kósa c. Ungaria) (dec.) nr. 43352/98, 12 martie 2002, nepublicat. Acesta nu vede nici un motiv de a reține altfel în cazul instantaneu, având în vedere că guvernul nu a adăugat nici o nouă dovadă în sprijinul eficacității remediului pe care se bazează. De asemenea, menționează că Guvernul nu a menționat disponibilitatea oricărei alte proceduri interne care ar fi permis reclamantului să obțină alte forme de recurs, cum ar fi accelerarea procedurii în care erau încă în așteptare (cf. Holzinger c. Austria (nr. 1) (obiecții preliminare), nr. 23459/94, §§ 22-25, 30 ianuarie 2001). În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că plângerea reclamantului nu poate fi respinsă pentru neepuizarea recoursurilor interne. 2. Curtea constată că nu a fost contestat că procedura a început în mai 1991 și s-a încheiat în mai 1999, atunci când hotărârea Curții de District a devenit finală. Prin urmare, au durat 8 ani înainte de un nivel de competență. Curtea observă că, la examinarea lungii procedurii, perioada care urmează să fie luată în considerare nu a început decât la 5 noiembrie 1992, data intrării în vigoare a Convenției în ceea ce privește Ungaria. Cu toate acestea, în evaluarea rezonabilității timpului care a trecut după această dată, trebuie luată în considerare starea de proces atunci (a se vedea Hotărârea Foti și altele c. Italia din 10 decembrie) 1982, Seria A nr. 56, p. 18, § 53. Potrivit reclamantului, durata procedurii a fost încălcată de cerința de „tempo rațional” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. Guvernul respinge afirmația. Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa privind problema „templ rezonabil” (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate informațiile în posesia sa, că este necesară examinarea meritelor acestei plângeri. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate admisibil, fără a prejudeca fondul, plângerea reclamantului cu privire la lungimea excesivă a procedurii instituite la 16 mai 1991 în fața Curții de District Szentendre. T.L. Early J.- P. Costa Președintele adjunct de grefier

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 52727/99

by Judit THEISZLER

against Hungary

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 17

December 2002 as a Chamber composed of

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

Gaukur

Jörundsson

,

Mr

K.

Jungwiert

,

Mr

V.

Butkevych

,

Mrs

W.

Thomassen

,

Mr

M.

Ugrekhelidze,

judges

,

Mr

C.

Bîrsan,

Mrs

A.

Mularoni,

substitute judges

,

and

Mr

T.L. Early

,

Deputy Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 24 September 1999,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

A. Particular circumstances of the case

The applicant, Ms Judit Theiszler, is a Hungarian national who was born in 1958 and lives in Dunabogdány, Hungary. She is represented before the Court by Mr

G.

Papp, a lawyer practising in Budapest.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 16 May 1991 the applicant brought an action against her former husband before the Szentendre District Court for separation of marital property.

The first hearing was held on 4 November 1991 at which the applicant was represented by counsel.

On 8 January 1992 the parties were heard by the District Court and the applicant was ordered to submit her motions for the hearing of evidence within 30 days. She only complied with this order on 24 February 1991, following the court’s warning of 21 February.

Further hearings took place on 6 April and 13 August 1992 at which witnesses were heard and the parties announced that they hoped to reach an agreement. The parties requested that the hearing scheduled for 14 October be postponed as it seemed that they would settle the case. At the hearing on 16

November 1992 the parties informed the court that the settlement was unsuccessful. The defendant submitted motions for evidence to be heard.

At the hearing on 24 May 1993 the applicant failed to appear. The District Court heard two witnesses. It also ordered the applicant to deposit an advance to cover the costs of an expert who might be appointed at a later stage of the proceedings to submit an opinion on the value of the disputed property. The Government allege that the applicant complied with this order only after she had been urged by the court on 24 November 1994 either to comply with the order or inform the court of any settlement reached by the parties. On 8 December 1993 the applicant’s representative informed the court that the parties could not settle the case and that the applicant did not find it necessary to appoint an expert. The two latter events have not been substantiated by the Government.

Further hearings were held on 17 January, 9 February and 16

February

The hearing scheduled for 15 February 1995 was postponed due to the illness of the judge. Further hearings were held on 22 March and 24 April. On the latter date the defendant was ordered to submit further evidence. The court warned him that he would be fined if he did not comply with the order. Further witnesses were heard at the hearing on 2 October 1995.

The District Court held hearings on 2 September and 18

December 1996. When the defendant failed to appear at the former hearing, the applicant complained about the length of the proceedings. The applicant’s representative failed to appear at the latter hearing, and she asked for an extension of 15 days to submit further motions for evidence. On 30

October

1997 another hearing was held at which the applicant was granted 15 days to submit her claims concerning a car.

On 27 November 1997 the court appointed an expert.

Further hearings were held on 5 February, 23 June, 28 September and 23

November 1998 at which witnesses were heard and the expert’s opinion discussed. On the latter date, the applicant was granted 15 days to submit a precise calculation of her claims. She failed to comply with the deadline. The applicant failed to appear at the hearings on 18 and 25 January 1999. It could not be established whether the applicant received the summons for the latter hearing.

Finally, on 17 February 1999 the Szentendre District Court delivered judgment. As no appeal was filed against it, this judgment became final on 13 May 1999.

B. Relevant domestic law

Article 339 (1) of the Civil Code reads as follows:

“Any person who unlawfully causes damage to another shall be liable to pay compensation.”

According to Article 349 of the Civil Code:

“(1) [l]iability for damages caused in the sphere of State administration shall be stated only if damages could not be prevented by ordinary legal remedies or the damaged person has resorted to ordinary legal remedies appropriate for preventing the damages.

(3) These rules shall also apply to liability for damage caused in the judicial and prosecutorial spheres, unless otherwise provided by statute.”

THE LAW

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing within a reasonable time ... by an ... impartial tribunal...”

The Government argue that the applicant has not exhausted the domestic remedies available to her under Hungarian law in that she did not bring an official liability action under Article 349 of the Civil Code in order to claim compensation for the allegedly protracted proceedings. The Government rely on the Court’s

Cardot v. France

judgment of 19 March 1991 (Series A no. 200) in support of their submission.

The applicant contests this argument claiming that Article 349 is not an effective remedy for a length complaint.

The Court recalls that in a recent decision it found that the Government had failed to establish the effectiveness of the remedy under Article 349 of the Hungarian Civil Code (

Kósa v. Hungary

(dec.) no. 43352/98, 12 March 2002, unpublished). It sees no reason to hold otherwise in the instant case, given that the Government have not adduced any new evidence in support of the effectiveness of the remedy which they rely on.

It further notes that the Government have not referred to the availability of any other domestic procedure which would have allowed the applicant to obtain other forms of redress such as an acceleration of the proceedings when they were still pending (cf.

Holzinger v. Austria (No. 1)

(preliminary objections), no.

23459/94, §§

22 to 25, 30

January 2001).

In these circumstances, the Court concludes that the applicant’s complaint cannot be rejected for non-exhaustion of domestic remedies.

The Court observes that, when examining the length of the proceedings, the period to be considered only began on 5 November 1992, the date of the Convention’s entry into force in respect of Hungary. However, in assessing the reasonableness of the time that elapsed after this date, account must be taken of the then state of proceedings (see the

Foti and others v. Italy

judgment of 10

December

1982, Series A no. 56, p. 18, § 53).

According to the applicant, the length of the proceedings was in breach of the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1 of the Convention. The Government reject the allegation.

The Court considers, in the light of the criteria established in its case-law on the question of “reasonable time” (the complexity of the case, the applicant’s conduct and that of the competent authorities), and having regard to all the information in its possession, that an examination of the merits of this complaint is required.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

admissible, without prejudging the merits, the applicant’s complaint relating to the excessive length of the proceedings instituted on 16 May 1991 before the Szentendre District Court.

T.L. Early

J.- P. Costa

Deputy Registrar

President