CASE OF VONDRATSEK v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE VONDRATSEK v. HUNGARY (Depunerea nr. 39073/02) HOTĂRÂREA STRASBOURG 11 aprilie 2006 FINAL 11/07/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Vondratsek v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Cameră compusă din: J.-P. Costa Președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze Doamna Mularoni, judecători și grefierul secțiunii Dollé, deliberat în privat la 21 martie 2006, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 39073/02) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dna Diána Vondratsek („reclamantul”), la 4 octombrie 2002. Guvernul maghiar („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Höltzl, secretar de stat adjunct, Ministerul Justiției. La 11 mai 2005, Curtea a decis să comunice cererea. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a decis să declare în același timp admisibilitatea și meritul cererii. FACTE Reclamantul s-a născut în 1945 și trăiește în Budapesta. La 27 ianuarie 1986, reclamantul a inițiat o procedură împotriva fostului său soț pentru diviziunea proprietăților lor matrimoniale în Curtea Centrală de District de Buda. Curtea de District a organizat unsprezece audieri și a desemnat patru experți și, la 1 martie 1990, a hotărât. La recurs, Curtea de District a organizat două audieri și a auzit un alt expert. La 1 iulie 1992, a anulat hotărârea de primă instanție și a remis cazul. În reluarea procedurii, Curtea de District a organizat șase audieri între 18 mai 1993 și 27 octombrie 1995. În ianuarie 1996, a desemnat un expert în evaluare care și-a prezentat avizul la 26 august 1996. Avizul a fost încheiat la 3 decembrie 1996. În perioada cuprinsă între 25 aprilie 1996 și 20 mai 1997, au avut loc patru audieri suplimentare. La 22 iulie 1997 s-a obținut un alt aviz expert. Între 18 septembrie 1997 și 15 aprilie 1999, instanța a organizat zece audieri. La acea dată a dat hotărâre, ordonând ca proprietatea comună a anumitor proprietăți imobiliare să fie încheiată prin intermediul unei licitații și acordând reclamantului dreptul de a cumpăra alte proprietăți. 10. La recurs, la 17 martie 2000, Curtea Regională de Budapesta a schimbat decizia de primă instanță, transferând dreptul de a cumpăra către contestat. 11. La 2 iunie 2000, reclamantul a depus o cerere de reexaminare care a fost finalizată la 6 decembrie 2000. 12. La 15 aprilie 2002, Curtea Supremă a susținut decizia de a doua instanță. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 DE CONVENȚIE 13. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 14. Guvernul a contestat acest argument. 15. Perioada care trebuie luată în considerare a început doar la 5 noiembrie 1992, atunci când a intrat în vigoare recunoașterea de către Ungaria a dreptului unei cereri individuale. Cu toate acestea, în evaluarea raționalității timpului care a trecut după această dată, trebuie să se țină seama de starea procesului în acest moment. În acest sens, Curtea observă că cazul era deja în așteptare de șase ani și nouă luni la acel moment. 16. Perioada în cauză s-a încheiat la 15 aprilie 2002. Acesta a durat astfel mai mult de nouă ani și cinci luni pentru trei niveluri de competență. Admisibilitatea 17. Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, constată că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 19. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 20. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”; în consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚI ALEGATE A CONVENȚIEI 21. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de echitatea și rezultatul procedurii, iar în acest sens, s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 5 din Protocolul nr. 7. 22. În măsura în care plângerea reclamantului poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii dinaintea instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal chestiuni de reglementare prin legislația națională și instanțele naționale (GC/GC, nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). 23. În cazul în cauză, Curtea consideră că nu există nimic în dosarul care indică faptul că instanțele nu au fost imparțiale sau că procedura, fără semn de arbitrare, a fost altfel nedrept, în încălcarea articolului 6. În plus, argumentele reclamantului nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a celorlalte drepturi ale acesteia în temeiul Convenției sau al Protocolelor sale. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. III. APLICAREA ART. 41 A CONVENȚIEI 24. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 25. Reclamantul a solicitat 25 216,000 de forinti maghiari [1] (HUF) în ceea ce privește prejudiciu material și moral. 26. Guvernul a contestat aceste afirmații. 27. Curtea nu descoperă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi susținut unele prejudiciu moral. Decizia pe o bază echitabilă îi acordă 8 000 de euro (EUR) sub acest cap. Costuri și cheltuieli 28. Reclamantul a solicitat, de asemenea, HUF 203.572 [2] pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 29. Guvernul nu a exprimat un aviz cu privire la această chestiune. 30. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului, care nu a fost reprezentată de un avocat în fața acestuia, suma de 500 EUR sub acest cap. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 8,000 EUR (opt mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 500 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 aprilie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dollé J.-P. Președintele grefierului Costa [1] Aprox. 100.000 EUR [2] Aprox. 800 EUR

SECOND SECTION

CASE OF

VONDRATSEK v. HUNGARY

(Application no. 39073/02)

JUDGMENT

STRASBOURG

11 April 2006

FINAL

11/07/2006

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Vondratsek v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

K.

Jungwiert

,

Mr

V.

Butkevych

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

Mrs

A.

Mularoni,

judges

,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 21 March 2006,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 39073/02) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mrs Diána Vondratsek (“the applicant”), on 4 October 2002.

2.

The Hungarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Höltzl, Deputy State-Secretary, Ministry of Justice.

3.

On 11 May 2005 the Court decided to communicate the application. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.

THE FACTS

4.

The applicant was born in 1945 and lives in Budapest.

5.

On 27 January 1986 the applicant instituted proceedings against her ex-husband for the division of their matrimonial property in the Buda Central District Court.

6.

The District Court held eleven hearings and appointed four experts, and, on 1 March 1990, it gave judgment. On appeal, the Budapest Regional Court held two hearings and heard another expert. On 1 July 1992 it quashed the first-instance decision and remitted the case.

7.

In the resumed proceedings, the District Court held six hearings between 18 May 1993 and 27 October 1995. At the hearing on 30

January

1996, it appointed a valuation expert who presented his opinion on 26

August 1996. The opinion was completed on 3 December 1996.

8.

In the period between 25 April 1996 and 20 May 1997, four further hearings took place. On 22 July 1997 another expert opinion was obtained.

9.

Between 18 September 1997 and 15 April 1999, the court held ten hearings. On that date it gave judgment, ordering that the common ownership of certain real property be terminated by way of an auction, and granting the applicant the right to buy out another property.

10.

On appeal, on 17 March 2000 the Budapest Regional Court changed the first-instance decision, transferring the right to buy out to the respondent.

11.

On 2 June 2000 the applicant filed a petition for review which was completed on 6 December 2000.

12.

On 15 April 2002 the Supreme Court upheld the second-instance decision.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

13.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, provided in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

14.

The Government contested that argument.

15.

The period to be taken into consideration only began on 5

November

1992, when the recognition by Hungary of the right of individual petition took effect. However, in assessing the reasonableness of the time that elapsed after that date, account must be taken of the state of proceedings at the time. In this connection, the Court observes that the case had already been pending for six years and nine months at that point.

16.

The period in question ended on 15 April 2002. It thus lasted more than nine years and five months for three levels of jurisdiction.

A.

Admissibility

17.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

18.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

19.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see

Frydlender

, cited above).

20.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

21.

The applicant also complained about the fairness and the outcome of the proceedings. In this respect, she relied on Article 6 § 1 of the Convention, Article 1 of Protocol No. 1 and Article 5 of Protocol No. 7.

22.

In so far as the applicant’s complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (

García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, §

28, ECHR 1999

‑

I).

23.

In the present case, the Court considers that there is nothing in the case-file indicating that the courts lacked impartiality or that the proceedings, devoid of any sign of arbitrariness, were otherwise unfair, in breach of Article 6. Moreover, the applicant’s submissions do not disclose any appearance of a violation of her other rights under the Convention or its Protocols. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

24.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

25.

The applicant claimed 25,216,000 Hungarian forints

[1]

(HUF) in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.

26.

The Government contested these claims.

27.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards award her 8,000 euros (EUR) under that head.

B.

Costs and expenses

28.

The applicant also claimed HUF 203,572

[2]

for the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court.

29.

The Government did not express an opinion on the matter.

30.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. The Court considers it reasonable to award the applicant, who was not represented by a lawyer before it, the sum of EUR 500 under this head.

C.

Default interest

31.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, EUR 8,000 (eight thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 500 in respect of costs and expenses, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 11 April 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Registrar

President

[1]

Approx. EUR 100,000

[2]

Approx. EUR 800