CASE OF VARGA v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE VARGA v. HUNGARY (Declarația nr. 14338/03) JUDGMENT STRASBOURG 28 martie 2006 FINAL 13/09/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Varga v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Camera compusă din: J.-P. Costa Președinte A.B. Baka Cabral Barreto, Türmen Ugrekhelidze Jočienė Popović, judecători și dl S. Naismith, grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 7 martie 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 14338/03) împotriva Republicii Ungariei depusă Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dna Béláné Varga („reclamantul”), la 30 martie 2003. Reclamantul a fost reprezentat de dl I. Barbalics, avocat practicant la Nagyatád. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Höltzl, secretar de stat adjunct, Ministerul Justiției. La 29 iunie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și la fondul cererii în același timp. FACTE Reclamantul s-a născut în 1928 și trăiește în Budapesta. Între 19 octombrie 1993 și 17 noiembrie 1998, Curtea de District a organizat nouă audieri, instruindu-i în mod repetat reclamantul să prezinte informații mai bune ale cererilor sale și să numească un avocat de asistență juridică. În ultima dată, aceasta a respins acțiunea reclamantului, susținând că perturbația cauzată de lucrările de întreținere pe unele conducte care treceau prin plotul reclamantului a fost de o măsură rezonabilă și justificată de drepturile în temeiul facilității vecinului. La 19 noiembrie 1999, Curtea regională de Budapesta a respins apelul reclamantului. La 16 martie 2000, reclamantul a depus o cerere de reexaminare. La 26 iunie 2002, Curtea Supremă a respins petiția de reexaminare a reclamantului, susținând că hotărârile din prima și a doua instanță au fost pronunțate în conformitate cu legea. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 11. Guvernul a contestat acest argument. 12. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început doar la 5 noiembrie 1992, atunci când a intrat în vigoare recunoașterea de către Ungaria a dreptului unei cereri individuale. (În orice caz, nu este clar la ce dată a început inițial procedura înainte de octombrie 1992.) 13. Perioada în cauză s-a încheiat la 17 octombrie 2002 cu serviciul hotărârii Curții Supreme. Astfel, a durat aproape zece ani timp de trei niveluri de competență. Admisibilitatea 14. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 16. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 17. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”. În consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1. II. ALTE VIOLAȚIE ALLEGATE A CONVENȚIEI 19. Considerând la articolele 6 și 14 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plângut, de asemenea, că deciziile instanțelor interne au fost greșite. 20. Curtea consideră că nu există nimic în dosarul care indică faptul că instanțele nu au fost imparțiale, că reclamantul, asistat de un avocat de asistență juridică, nu a putut declara în mod corespunzător cazul sau că procedura a fost altfel nejustificată. În plus, hotărârile instanțelor interne, înscrise într-un litigiu între părțile private într-o procedură care lipsește orice aparență de arbitrare, nu pot fi considerate o privare de proprietate. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că argumentele reclamantului nu dezvăluie nici o indicație a încălcării drepturilor sale în temeiul Convenției sau al Protocolelor sale. 21. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. III. APLICAREA ART. 41 A CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 20.000 în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale. 24. Guvernul a considerat că aceste afirmații sunt excesive. 25. Curtea nu dispune de nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 2500 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 27. Guvernul a contestat cererea. 28. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și neapărat suportate și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea respinge cererea de costuri și cheltuieli în cadrul procedurii interne și consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 1000 EUR pentru procedurile în fața Curții. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 6000 EUR (seize mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 1000 EUR (o mie de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 28 martie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Naismith J.-P. Președintele adjunct al grefierului Costa

SECOND SECTION

CASE OF

VARGA v. HUNGARY

(Application no. 14338/03)

JUDGMENT

STRASBOURG

28 March 2006

FINAL

13/09/2006

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Varga v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

I.

Cabral Barreto,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

Ms

D.

Jočienė

,

Mr

D.

Popović,

judges

,

and Mr S.

Naismith

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 7 March 2006,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 14338/03) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mrs Béláné Varga (“the applicant”), on 30 March 2003.

2.

The applicant was represented by Mr I. Barbalics, a lawyer practising in Nagyatád. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Höltzl, Deputy State-Secretary, Ministry of Justice.

3.

On 29 June 2005 the Court decided to communicate the application. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.

THE FACTS

4.

The applicant was born in 1928 and lives in Budapest.

5.

On an undetermined date between December 1990 and October 1992, the applicant brought an action in trespass against her neighbour in the Pest Central District Court.

6.

Between 19 October 1993 and 17 November 1998 the District Court held nine hearings, repeatedly instructed the applicant to submit better particulars of her claims and appointed a legal-aid lawyer. On the latter date it dismissed the applicant’s action, holding that the disturbance that had been caused by maintenance works on some pipes crossing through the applicant’s plot was of a reasonable extent and justified by the rights under the neighbour’s easement.

7.

On 19 November 1999 the Budapest Regional Court dismissed the applicant’s appeal.

8.

On 16 March 2000 the applicant filed a petition for review.

9.

On 26 June 2002 the Supreme Court dismissed the applicant’s petition for review, holding that the first and second instance judgments had been delivered according to the law. This decision was served on the applicant’s lawyer on 17 October 2002.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

10.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, provided in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

11.

The Government contested that argument.

12.

The period to be taken into consideration began only on 5

November

1992, when the recognition by Hungary of the right of individual petition took effect. (In any event, it is unclear at what date the proceedings originally commenced before October 1992.)

13.

The period in question ended on 17 October 2002 with the service of the Supreme Court’s decision. It thus lasted almost ten years for three levels of jurisdiction.

A.

Admissibility

14.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

15.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

16.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see

Frydlender

, cited above).

17.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

18.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

19.

Relying on Articles 6 and 14 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1, the applicant also complained that the domestic courts’ decisions were wrong.

20.

The Court considers that there is nothing in the case-file indicating that the courts lacked impartiality, that the applicant, assisted by a legal-aid lawyer, could not properly state her case or that the proceedings were otherwise unfair. Moreover, the decisions of the domestic courts, given in a dispute between private parties in a procedure devoid of any appearance of arbitrariness, cannot be regarded as a deprivation of property. In these circumstances, the Court concludes that the applicant’s submissions do not disclose any indication of a violation of her rights under the Convention or its Protocols.

21.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

22.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

23.

The applicant claimed respectively 4,000 euros (EUR) and EUR

20,000 in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.

24.

The Government considered these claims excessive.

25.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicant must have suffered some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards the applicant EUR 6,000 under that head.

B.

Costs and expenses

26.

The applicant also claimed EUR 2,500 for the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court.

27.

The Government contested the claim.

28.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court rejects the claim for costs and expenses in the domestic proceedings and considers it reasonable to award the sum of EUR 1,000 for the proceedings before the Court.

C.

Default interest

29.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, EUR 6,000 (six thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 1,000 (one thousand euros) in respect of costs and expenses, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 28 March 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Naismith

J.-P.

Costa

Deputy Registrar

President