CASE OF DALA v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE DALA v. HUNGARY (Doc. nr. 71096/01) JUDGMENT STRASBOURG 5 octombrie 2004 FINAL 05/01/2005 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Dala v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința ca Camera compusă din: J.-P. Costa Președintă A.B. Baka Loucaides Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Doamna Mularoni, judecători și grefierul secțiunii Dollé, deliberat în privat la 14 septembrie 2004, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 71096/01) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Sándor Dala („reclamantul”), la 12 ianuarie 2001. Guvernul maghiar („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Höltzl, secretar de stat adjunct, Ministerul Justiției. La 5 februarie 2003, Curtea a hotărât să comunice plângerea privind durata procedurii guvernului. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să declare admisibilitatea și meritul cererii în același timp. FACTE Reclamantul s-a născut în 1929 și trăiește în Komárom, Ungaria. La 29 aprilie 1991, reclamantul a luat o acțiune împotriva fostului său soț în căutarea diviziei proprietăților matrimoniale. După trei audieri, Curtea de District a fost inactivă între 9 iunie 1993 și 19 octombrie 1995. Curtea de District a mai avut patru audieri. La 13 martie 1997, inculpatul a solicitat numirea unui expert imobiliar. Datorită unei întârzieri în depunerea costurilor expertului atribuibile părților, expertul a fost numit doar la 19 ianuarie. 1998. După ce a obținut dovezi de la numeroși martori și de la un expert în imobiliar judiciar, la 4 iunie 1998, Curtea de district Komárom a hotărât cu privire la diviziunea proprietății. La 10 februarie 1999, Curtea Regională a Județeanului Komárom-Esztergom a confirmat hotărârea de primă instanță în substanță. La 30 aprilie 1999, reclamantul a depus o cerere de reexaminare la Curtea Supremă, care, la 29 decembrie 2000, a susținut hotărârea Curții Regionale. Această decizie a fost depusă reclamantului la 16 ianuarie 2001. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 10. Guvernul a contestat acest argument. 11. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început doar la 5 noiembrie 1992, atunci când a intrat în vigoare recunoașterea de către Ungaria a dreptului de cerere individuală. Cu toate acestea, în evaluarea raționalității timpului care a trecut după această dată, trebuie luată în considerare starea procedurii la momentul respectiv. Până în acea dată, procedura era deja în așteptare de peste un an și jumătate. Perioada în cauză s-a încheiat cu serviciul hotărârii Curții Supreme la 16 ianuarie 2001. A durat astfel peste opt ani și două luni înainte de trei instanțe judiciare. Admisibilitate 12. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 14. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 15. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚII PRIVIND FAIRENȚA PROCEDURILOR. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că deciziile luate de instanța internă în procedura de mai sus au fost greșite. El a invocat din nou art. 6 § 1 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu există nimic în cauza care indică faptul că instanțele care au auzit cazul nu au fost imparțiale sau că procedura a fost altfel nedrept. Singurul fapt că reclamantul este nesatisfăcută cu rezultatul litigiului nu poate, de sine, ridica o afirmație argumentabilă de încălcare a articolului 6. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. III. APLICAREA ART. 41 A CONVENȚIEI 16. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 17 Daune 17. Reclamantul a solicitat 32.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și moral. 18. Guvernul a considerat excesivă cererea reclamantului. 19. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această cerere. Cu toate acestea, acordă reclamantului 4,500 EUR în ceea ce privește daunele morale. Costuri și cheltuieli 20. Reclamantul nu a formulat nici o cerere separată în temeiul acestui cap. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 500 EUR (4 mii cinci sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 5 octombrie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa

SECOND SECTION

CASE OF

DALA v. HUNGARY

(Application no. 71096/01)

JUDGMENT

STRASBOURG

5 October 2004

FINAL

05/01/2005

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Dala v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

L.

Loucaides

,

Mr

C.

Bîrsan

,

Mr

K.

Jungwiert

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

Mrs

A.

Mularoni,

judges

,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 14 September 2004,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 71096/01) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr Sándor Dala (“the applicant”), on 12 January 2001.

2.

The Hungarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Höltzl, Deputy State-Secretary, Ministry of Justice.

3.

On 5 February 2003 the Court decided to communicate the complaint concerning the length of the proceedings to the Government. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.

THE FACTS

4.

The applicant was born in 1929 and lives in Komárom, Hungary.

5.

On 29 April 1991 the applicant brought an action against his former spouse seeking the division of the matrimonial property.

6.

Following three hearings, the District Court was inactive between 9June 1993 and 19 October 1995. The District Court then held four more hearings. On 13 March 1997 the defendant requested that a real-estate expert be appointed. Due to a delay in depositing the expert’s costs attributable to the parties, the expert was only appointed on 19

January

7.

On 10 February 1999 the Komárom-Esztergom County Regional Court confirmed the first-instance decision in substance.

8.

On 30 April 1999 the applicant filed a petition for review with the Supreme Court, which on 29 December 2000 upheld the Regional Court’s judgment. This decision was served on the applicant on 16 January 2001.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION CONCERNING THE LENGTH OF THE PROCEEDINGS

9.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, provided in Article

6 § 1 of the Convention, which reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

10.

The Government contested that argument.

11.

The period to be taken into consideration only began on 5

November

1992, when the recognition by Hungary of the right of individual petition took effect. However, in assessing the reasonableness of the time that elapsed after that date, account must be taken of the state of proceedings at the time. By that date the proceedings had already been pending for over a year and a half.

The period in question ended with the service of the Supreme Court’s decision on 16 January 2001. It thus lasted over eight years and two months before three court instances.

A.

Admissibility

12.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

13.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

14.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see

Frydlender

, cited above).

15.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION CONCERNING THE FAIRNESS OF THE PROCEEDINGS

The applicant also complained that the decisions given by the domestic courts in the above proceedings were wrong. He again invoked Article

6 §

1 of the Convention.

However, the Court considers that there is nothing in the case file which indicates that the courts hearing the case lacked impartiality or that the proceedings were otherwise unfair. The mere fact that the applicant is dissatisfied with the outcome of the litigation cannot of itself raise an arguable claim of a breach of Article 6.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected pursuant to Article 35 §

4 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

16.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

17.

The applicant claimed 32,000 euros (EUR) in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.

18.

The Government found the applicant’s claim excessive.

19.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it awards the applicant EUR 4,500 in respect of non-pecuniary damage.

B.

Costs and expenses

20.

The applicant did not make any separate claim under this head.

C.

Default interest

21.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, EUR 4,500 (four thousand five hundred euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 5 October 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Registrar

President