CASE OF MITCHELL AND HOLLOWAY v. THE UNITED KINGDOM

Reclamanții s-au născut în 1946 și, respectiv, în 1941 și trăiesc în Kent. 10. La 7 februarie 1986 reclamanții au acordat unei societăți cunoscute acum sub numele de Buckingham International Limited (“Buckingham”) o opțiune de achiziționa 90% din capitalul social din Worldwide Dryers Limited („WWD”) pentru 2 kilograme de sterline („GBP”) o acțiuni, cu o opțiune suplimentară de achiziționare a 10%-ului rămas la un preț care urmează să fie fixat printr-o formulă convenită. La 2 octombrie 1986 a fost achiziționată prima parte a acțiunilor din WWD. La 12 februarie 1988, WWD și Buckingham au emis proceduri împotriva reclamanților care susțin, printre altele, daune pentru încălcarea contractului. La 27 octombrie 1988 Buckingham și-a exercitat opțiunea de apel asupra celorlalte 10% din acțiunile WWD, Buckingham a afirmat că nici o plată suplimentară nu a fost datorată reclamanților, având în vedere cererile sale în curs. 12. În ianuarie 1990, al doilea reclamant a fost acordat asistență juridică. 13. În cele din urmă, reclamanții și-au îndeplinit declarația de cerere la 1 mai 1990, după ce au primit numeroase prelungiri de timp (precizate de instanță pe baza consimțământului părților). Acesta a inclus numeroase acuzații de încălcare a garanțiilor în acordul de opțiune și susține că reclamanții datorează sume substanțiale de bani pe care le-au împrumutat din WWD prin intermediul sistemelor de împrumuturi ale administratorilor. 14. Reclamanții au servit o apărare scurtă la 31 iulie 1990, după două prelungiri ale termenului respectiv acordat de Înaltul Tribunal în urma audierilor contestate. Mai multe informații ale apărării au fost solicitate de către reclamanții în noiembrie 1990. La o audiere la 28 februarie 1991, un capitol al Curții Înalte a permis, printre altele, ca reclamanții să își modifice apărarea și să depună o reclamație și a ordonat ca acțiunea să fie stabilită pentru audiere la sau înainte de 23 martie 1991. Această dată a fost ulterior anulată de acordul părților. La 23 aprilie 1991, reclamanții au fost acordati până la 14 mai 1991 să depună apărarea modificată și reclamația de contrapunere, și a fost astfel de depus. În iunie 1991, primul reclamant a fost acordat ajutor juridic. Răspunsul reclamanților și apărarea la reclamația de contrapunere au fost servite la 9 septembrie 1991, după o prelungire a timpului. 15. La cererea reclamanților, la 23 octombrie 1991, Curtea Înaltă a ordonat ca cererea reclamanților și reclamanților să fie depusă în vederea audierii. Prezenta anunță a fost depusă de către reclamanții la 31 octombrie 1991. 16. La 13 noiembrie și 19 decembrie 1991, Curtea Înaltă a ordonat reclamanților să depună declarații în suspensie. Prin scrisoarea din 7 noiembrie 1991, reclamanții au solicitat o audiere rapidă de la biroul Lordului Cancelar. Scrisoarea Administratorului Curților Regale de Justiție din 20 noiembrie 1991, în răspuns, a explicat că reclamanții pot solicita Curții Înalte pentru a avansa audierea, dar că în alt mod, instanța nu a putut prezenta data audierii. Acesta a explicat, de asemenea, că astfel de întârzieri au apărut adesea având în vedere numărul cazurilor care așteaptă să fie auzite, având în vedere ora estimată a audierii (atât zece zile) și din cauza solicitării unei date de audiere fixe. 17. La sfârșitul anului 1991 și la începutul anului 1992, reclamanții au fost adresați de avocati și de avocatul junior și de consilierul Queen că o cerere de proces accelerat nu a fost probabilă să reușească, printre altele, deoarece nu există motive pentru acordarea priorităților reclamanților față de alți litiganți. La 9 ianuarie 1992, reclamanții au depus apeluri excepționale (mai mult și mai bune detalii ale declarației) și în februarie și martie 1992 au avut loc descoperirea documentelor în acest caz. 18. La 6 februarie 1992, avocatul pentru toate părțile a prezentat o perioadă estimată crescută de 15 zile. La 27 februarie 1992, data de audiere a fost stabilită pentru 7 martie 1994. Curtea Înaltă a confirmat mai târziu în hotărârea sa din 5 noiembrie 1997 că întârzierea de doi ani în astfel de cazuri nu a fost “netipică” și că motivul este că listele Chancery au fost „extreme congestionate”. 19. La 8 decembrie 1993 WWD a fost ordonat (pe petiția sa) să fie respinse. 20. La 24 februarie 1994, datorită descoperirii întârziere a documentelor reclamantului (aproximativ 120 cutii), reclamanții au solicitat suspendarea datei de audiere și a unei date de audiere accelerate după aceea. Ambele cereri au fost acordate și data de audiere a fost reprogramată pentru aprilie 1994. La 12 aprilie 1994, reclamanții au furnizat alte modificări pentru apărarea și contrareclamația lor. 21. Audierea a început la 26 aprilie 1994 și a durat 20 de zile. Întrucât WWD a fost în lichidare și nu a apărut, judecătorul a respins de la început acțiunea WWD. Buckingham a solicitat amendamente substanțiale la propunerile sale și susținerile sale au fost suspendate. Prin urmare, numai reclamația reclamanților a fost examinată. Hotărârea (noaptezeci și nouă de pagini) a fost eliberată de Ferris J. la 18 iulie 1994, în favoarea reclamanților în sumă de 3 681 143,47 GBP plus costuri. 22. Execuția acestei hotărâri a fost rămasă prin ordonanță a Curții Înalte la 27 iulie 1994, în așteptarea depunerii unui anunț de recurs. La 29 iulie 1994, Curtea Înaltă a pronunțat o pronunță de securitate pentru costurile împotriva Buckinghamului și la 15 august 1994 Buckingham a depus un recurs. La 12 septembrie 1994, reclamațiile Buckinghamului au fost respinse prin consimțământ și costurile au fost acordate reclamanților. Sediul a fost în parte ridicat, permițând reclamanților să urmărească executarea unei mici părți a hotărârii. La 20 aprilie 1995, un Maestr al Curții Înalte a pronunțat un ordin provizoriu de taxare asupra proprietății Buckinghamului în suma hotărârii. 23. La 27 aprilie 1995, băncile de creditori au desemnat receptori administrativi în ceea ce privește Buckingham. La 22 mai 1995, Înaltul Tribunal a confirmat acuzația asupra proprietății Buckinghamului în valoarea hotărârii și a dobânzilor și a costurilor juridice acumulate de la hotărâre. La 8 iunie 1995 Buckingham a retras apelul său în curs, deoarece primitorii nu au vrut să-l urmărească. Prin urmare, recursul a fost respins de către Curtea Înaltă la 29 iunie 1995 și costurile au fost acordate reclamanților. Sediul a fost, de asemenea, ridicat. 24. În martie 1996, Oficiul Fiscal a evaluat costurile reclamanților (inclusiv cele ale recursului, dar mai puțin perioadele pentru care au fost ajutate legal) la aproximativ 500 000 GBP. 25. Având în vedere numirea receptorilor administrativi la Buckingham, reclamanții au investigat cum să atingă prioritate pentru hotărârea lor asupra creditorilor nesiguri și preferențiali ai Buckinghamului, și s-a considerat că hotărârea ar putea fi pusă în aplicare împotriva îndatorării intragrupului a anumitor filiale ale Buckinghamului în Statele Unite ale Americii („US”). 26. Prin urmare, la începutul anului 1996, reclamanții au avut hotărârea înregistrată în Florida. În mai 1996 au emis proceduri de garanție a fondurilor datorate Buckinghamului de filialele sale SUA. La 8 mai 1996, o instanță de circuit din Florida a făcut un ordin prin care peste 7.000.000 de dolari SUA din fondurile filialelor respective au fost deținute în instanță ca garanție pentru datoria hotărârii în Regatul Unit. 27. La 21 mai 1996, Curtea Înaltă, în ceea ce privește aplicarea receptorilor administrativi ai Buckinghamului pentru o ordonanță de liquidare, a numit lichidatori provizorii pentru a prelua afacerile sale. În mai 1996, acei lichidatori provizorii obținuți de la instanțele SUA o descărcare provizorie a ordinului de garnizare a fondurilor filialelor. Acest ordin provizoriu a fost supus instanțelor din Regatul Unit determinând dacă aceasta din urmă ar permite reclamanților să își pună în aplicare datoria de judecată înaintea creditorilor garantați și preferențiali existente din Buckingham. 28. Prin urmare, reclamanții au emis noi proceduri (nu. 2835/1996) la 11 iunie 1996 în Curtea Înaltă din Regatul Unit să fi determinat chestiunea identificată de instanțele SUA. Amintind întârzierea determinării cererii lor împotriva Buckinghamului în cadrul procedurii de fond, ei au cerut Curții Înalte să își exercite discreția pentru a le acorda prioritate față de creditorii garantați și preferențiali ai Buckinghamului. 29. La 3 iulie 1996 a fost obținută o ordonanță obligatorie de liquidare a Buckingham, care a confirmat lichidatorii provizorii în birou. 30. La 1 august 1996, Curtea Înaltă a ordonat, pe baza consimțământului părților, ca problema competenței să fie tratată ca o chestiune preliminară. La 11 octombrie 1996, Curtea Înaltă a constatat că nu are competență. La 21 februarie 1997, Curtea de Apel a constatat că Curtea Înaltă a avut competență și a înmânat cazul. (Mitchell și un alt v. Carter și un altul, Re Buckingham International plc [1997] 1 BCLC 681). 31. La 12 mai 1997, reclamanții au solicitat ca cererea lor să fie certificată ca fiind adecvată pentru un proces rapid și această cerere a fost acordată la 3 iunie 1997. Curtea Înaltă a auzit din nou această chestiune la 9 iulie 1997. La 5 noiembrie 1997 Harman J. a pronunțat hotărârea Înaltului Tribunal. El a constatat că nu putea prefera datoria de judecată a reclamanților față de creditorii garantați și preferențiali ai Buckinghamului. El a descris „historialul lamentabil” al procedurii și a fost critic în ceea ce privește desfășurarea acestor proceduri de către Buckingham și reprezentanții lor juridici, referindu-se la „tactica lor de stricare de mare succes”, la „conducta dilatorie atentă a acțiunii înainte de mijlocul anului 1992” și la declarația lor „extreme întârziere” care a arătat, în acest context, că „dacă litigiu este vorba de obținerea justiției într-un proces echitabil, este, de asemenea, clar că acest proces a fost în totalitate obstrucționat”. La 3 februarie 1998, Curtea de Apel a auzit recursul și, la 16 februarie 1998, a confirmat hotărârea Curții Înalte (Mitchell și un alt c. Buckingham International plc (în liq) și alții, Re Buckingham International plc (în liq) (n. 2) [1998] 2 BCLC 383). Curtea de Apel s-a referit, de asemenea, la „tacticile de depunere adoptate în litigiul de către Buckingham și avocatii săi” care „poate fi constituit sau să se apropie de abuzul procesului”. Acesta a continuat: „Sistemul de justiție civilă a eșuat din nefericire să ofere litigii [reclamanții] prompte pentru plângerile lor, iar victoria lor eventuală înainte de Ferris J a devenit o victorie foarte goală. Cu toate acestea, în hotărârea noastră nu a existat nici un defect substanțial în modul în care Harman J a exercitat discreția sa.” 33. Curtea de Apel a refuzat, de asemenea, să apeleze la Camera Lordilor. Cererea de concediu de apel la Camera Lordilor (înregistrată la 16 martie 1998) a fost respinsă de către acest organism la 29 iunie 1998. 34. Reclamanții au recuperat în cele din urmă de la lichidatorii Buckingham aproximativ 100.000 GBP după plata costurilor lor. 35. Curtea Înaltă deține o jurisdicție inerentă pentru a respinge orice acțiune de „vânt de urmărire penală” de către reclamant și o acțiune poate fi atât de respinsă în cazul în care reclamantul a fost vinovat de incumprire continuă sau în cazul în care a existat întârziere inordonată și inexcusabilă care a provocat prejudiciu pentru acuzat. 36. Acesta are, de asemenea, o competență inerentă de a elimina o acțiune din cauza faptului că este un abuz al procesului Curții. Această ultimă putere a fost completată de Ordinul 18 art. 19 din Regulamentul Curților Superiore („RSC”), care prevedea o putere expresă de a elimina orice invocare sau o aprobare a oricărui contract din motive, printre altele, că aceasta poate aduce prejudiciu, jenă, sau întârzie procesul echitabil al acțiunii, sau este altfel un abuz de proces al Curții. 37. Ordinea 19 alin. (1) din CRS prevede că, în cazul în care un reclamant nu a îndeplinit o declarație de plângere asupra unui inculpat, acesta din urmă ar putea să se aplice instanței după perioada relevantă trecută pentru o ordonanță de respingere a acțiunii. Ordinul nr. 34 alin. (2) din CRS prevede că se va lua o acțiune în cazul în care reclamantul nu a stabilit o acțiune de audiere în termenul prevăzut de instanță: acuzatul ar putea fie să stabilească cazul de audiere, fie să se aplice instanței de a respinge acțiunea pentru lipsă de urmărire penală. Din nou, instanța ar putea respinge acțiunea sau să declare o altă ordonanță potrivită. 39. O parte la procedură ar putea, de asemenea, să se aplice unui stăpân sau un judecător al Curții Supreme pentru o ordonanță de accelerare a ședinței unui caz.