A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44963/98 prezentate de Antoine ADOUCH împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 17 decembrie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka, președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, Având în vedere observațiile suplimentare prezentate de părți la cererea Curții [art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură], După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Antoine Adouch, este un resortisant francez, născut în 1923 și rezident în Martigues. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prima procedură civilă pe fond Potrivit unui contract încheiat la 7 iulie 1976, reclamantul a încredințat unei societăți construirea unei case individuale în Martigues, cu plata sumei de 382 660 de franci francezi (FRF). Durata șantierului era stabilită la șase luni. Prin urmare, la 27 aprilie 1997, prețul lucrărilor a fost mărit la 411 253,72 FRF, iar data livrării a fost amânată la 1 septembrie 1977. Întrucât întreprinderea a întrerupt lucrările la 20 iulie 1977 și nu le-a preluat în pofida somațiilor adresate de maestrul de lucrări, reclamantul a atribuit societății de construcții în fața tribunalului de mare instanță din Aix-en-Provence. Într-o primă hotărâre din 30 septembrie 1983, tribunalul din Aix-en-Provence, după expertiză, a imputat responsabilitatea întreruperii pieței lucrărilor către întreprindere, a condamnat-o să plătească reclamantului suma de 35 000 FRF ca daune, dar a fost informat în mod corespunzător de raportul de expertiză și a comis un nou expert pentru a se putea pronunța asupra unor fapte rele. Această hotărâre a fost confirmată în apel prin hotărârea din 24 februarie 1987. La 21 iunie 1988, tribunalul din Aix-en-Provence a pronunțat o a doua hotărâre prin care a condamnat întreprinderea să plătească reclamantului suma de 539 000 FRF ca daune în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de tulburările care afectează casa sa cu interese legale. Această decizie a fost confirmată parțial prin hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 ianuarie 1992, care a redus valoarea despăgubirii. A doua procedură civilă în fond la 23 iunie 1993, reclamantul a adresat societatea de construcție în fața instanței de mare instanță din Aix-en-Provence pentru a determina agravarea prejudiciului suferit ulterior hotărârii din 15 iunie 1993. ianuarie 1992, constând în faptul că nici o întreprindere nu dorea și nu putea să se angajeze să reia lucrările, anumite întreprinderi care au încheiat demolarea proprietății și reconstrucția acesteia. Prin hotărârea din 6 decembrie 1994, instanța a constatat existența unui prejudiciu nou și a dispus o expertiză în scopul de a furniza elementele de natură să îl cuantifice. Societatea de construcții a făcut apel la această hotărâre prin actul din 9 ianuarie 1995. Reclamantul a depus mărturie la 17 februarie 1995. Societatea de construcții și reclamantul și-au prezentat concluziile la 28 aprilie 1995 și 13 decembrie 1995. noiembrie 1996. La 11 decembrie 1996 și 5 decembrie 1997, declarații ale părții adverse și ale reclamantului au comunicat documente. Reclamantul și societatea de construcții au încheiat la 20 decembrie 1997 și 4 februarie 1998. La 5 februarie 1998, consilierul de punere în funcțiune a adoptat o ordonanță de închidere. La 23 februarie 1998, la data de 23 februarie 1998, la cererea reclamantului a formulat concluzii privind revocarea ordonanței de închidere; partea pârâtă încheie două zile mai târziu. La 5 martie 1998, a fost luată o nouă ordonanță de închidere. Curtea de apel din Aix-en-Provence și-a dat hotărârea la 30 aprilie 1998 și a infirmat hotărârea din 6 decembrie 1994 și a considerat că neglijența reclamantului era singura cauză a prejudiciului său actual și că cel imputabil societății de construcții fusese compensat integral de cele două hotărâri pronunțate la 24 februarie 1987 și 15 ianuarie 1992. Instanța l-a condamnat pe reclamant la plata sumei de 20 000 FRF pentru procedură abuzivă. Reclamantul nu dispunea de casare împotriva acestei hotărâri. Procedura întemeiată pe articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară La 8 decembrie 1997, în timp ce procedura era pendinte în fața instanței judecătorești "Aix-en-Provence," reclamantul a atribuit responsabilitatea în temeiul articolului L. 781-1 din Codul de organizare judiciară în fața instanței de mare instanță din Aix-en-Provence. Acesta a invocat în special articolele 6 și 13 din Convenție, criticând în special durata excesivă a procedurii în care o decizie privind prejudiciul său nu a fost luată decât în 1992, iar durata procedurii pendinte în fața Tribunalului de apel din Aix-en-Provence. Prin hotărârea din 22 aprilie 1999, Tribunalul de Mare Instanță a respins cererile reclamantului pe motiv în special că, în cazul în care litigiul a avut mai multe proceduri și a durat mai mult de douăzeci de ani, această durată se va aplica diferitelor măsuri de competență și exercitării mai multor căi de atac, de fiecare dată, la inițiativa dlui Adouch. Prin urmare, el nu poate invoca în această stare o durată excesivă a procedurii care manifestă o disfuncție a justiției . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamantul nu a formulat nicio cale de atac împotriva acestei decizii. Dreptul intern relevant Articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară din statul membru este obligat să repare prejudiciul cauzat de funcționarea defectuoasă a Serviciului de Justiție. Această răspundere nu este angajată decât din cauza unei abateri grave sau a negării justiției. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii civile în fond. Invocând aceeași dispoziție, susține, de asemenea, că instanța de apel din Aix-en-Provence a dat dovadă de părtinire în hotărârea sa din 30 aprilie 1998, prin adoptarea unei decizii contrare rapoartelor de competență și prin neluarea în considerare a textelor relevante ale Codului asigurărilor. Pe același temei, denunțând părtinirea judecătorilor și lacuiul procedurii, recurentul se plânge că nu a obținut câștig de cauză în acțiunea în răspundere împotriva celui întemeiat pe articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară pe care l-a inițiat în fața instanței în instanță în instanță de mare instanță din Aix-en-Provence. Reclamantul se plânge de durata procedurii civile pe fond pe baza articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare Reclamantul se plânge de faptul că această cauză, care a început la 19 octombrie 1977, a durat mai mult de 23 de ani. El se plânge în special de durata procedurii în fața instanței de recurs din Aix-en-Provence. Guvernul consideră că reclamantul nu se plânge decât de durata procedurii în fața instanței de apel din Aix-en-Provence, care a început la 5 1 ianuarie 1995 și se încheie la 30 aprilie 1998 și, prin urmare, a durat trei ani, trei luni și douăzeci și cinci de zile. Curtea reamintește că durata unei proceduri în care se apreciază pe baza unei examinări globale a procedurii. Din jurisprudența Curții reiese că c ë este atunci când dreptul revendicat își găsește realizarea efectivă că Rec., p. 1384 și Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., 1997-III, p. 510-511, §§ 40-41. Curtea consideră că, în speță, cauza întemeiat pe durată acoperă în realitate două proceduri distincte de obiectul lor. Prima procedură, care tindea să recunoască responsabilitatea întreprinderii în ruperea contractului și în despăgubirea prejudiciului suferit de reclamant în acest caz, a început la 23 mai 1979, cu arest la baza societății de construcții de către solicitant, și a încetat la 15 ianuarie 1992, cu încetarea instanței de apel din afara Aix-en-Provence prin care dreptul revendicat și-a găsit realizarea. Curtea arată că decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, a fost pronunțată cu mai mult de șase luni înainte de data de la care a fost introdusă cererea. În consecință, tîlcul întemeiat pe durata acestei proceduri este întârziat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Cea de-a doua procedură care a fost introdusă ulterior de solicitant a avut ca scop recunoașterea unui prejudiciu nou intervenit ulterior și de a fi despăgubit de acest șef Prin urmare, aceasta constituie o nouă procedură, distinctă de prima. Ea a început la 23 iunie 1993 cu lait de către reclamant al societății în fața Tribunalului de Mare Instanță din Aix-en-Provence în vederea obținerii unei despăgubiri și a fost finalizată cu hotărârea din 30 aprilie 1998 din 30 aprilie 1998 și, prin urmare, a durat patru ani, zece luni și șapte zile pentru două grade de injumătățire. Caracterul rezonabil al duratei procedurii A titlu principal, guvernul afirmă că cererea este inadmisibilă pentru lipsa epuizării căilor de atac interne, pe motiv că acțiunea prevăzută la articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară constituia, în speță, o cale de atac eficientă pe care reclamantul trebuia să o epuizeze pe deplin, în special prin interjudecarea hotărârii pronunțate de tribunal la data de 22 aprilie 1999. Reclamantul nu se pronunță în această privință. Cu titlu subsidiar, guvernul arată că procedura în fața instanei de apel a durat trei ani, trei luni și douăzeci și cinci de zile. În opinia sa, părțile au făcut schimb de concluzii și de înscrisuri timp de trei ani. Primul și-a luat apoi 11 luni pentru a replica la aceste concluzii, iar al doilea și-a luat, la rândul său, un an pentru a formula observații în duplică. În plus, chiar dacă consilierul de punere în aplicare a emis un ordin de închidere la 5 În februarie 1998, reclamantul a solicitat revocarea ordonanței, pentru a depune noi concluzii suplimentare, ceea ce a fost acordat. Guvernul arată că consilierul de punere în funcțiune nu a stabilit termene limită și nici nu a adresat un ordin judecătoresc părților și că, în cazul în care reclamantul a sesizat mai multe autorități (o asociație de consumatori, președintele Republicii, Ombudsmanul Republicii) pentru a se plânge de durata procedurii, nu reiese din documentele de care dispune că s-a adresat el însuși sau prin intermediul avocatului său direct în fața consilierului de punere în funcțiune. În ceea ce privește instanța de apel, instanța de apel a luat măsuri pentru audierea cauzei imediat după noua ordonanță de închidere din martie 1998. Hotărârea a fost pronunțată la o lună după încuviințare. Prin urmare, guvernul consideră că durata procedurii în fața instanței judecătorești nu poate fi imputată autorităților judiciare care au dat dovadă de celeritate. Pe de altă parte, reclamantul susține că consilierul raportor nu a stabilit termene pentru schimbul de concluzii și că nu a fost adresat nici invitații, nici somații de încheiere a unei hotărâri către părți. Curtea nu consideră că este necesar să se soluționeze problema dacă reclamantul poate fi considerat a fi îndeplinit cerințele art. 35 alin. (1) din Convenție, întrucât această parte a obiecțiilor este în mod evident neîntemeiată din motivele prezentate mai jos. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Richard c. Franța, Hotărârea din 22 aprilie 1998, Rec., 1998 II, 824, § 57) și Doustaly c. Franța, Hotărârea din 23 aprilie 1998, Rec., 1998 II, p. 857, § 39. Curtea consideră că cauza prezenta o anumită complexitate. Curtea reamintește că, în materie civilă, art. 2 din noul Cod de procedură civilă lasă la in i ț i e p ă r ț ilor: aceasta le revine sarcina de a efectua actele procedurii în forma și termenele necesare Cu toate acestea, acest lucru nu scutește instanțele de a se asigura că procesul are loc într-un termen rezonabil. Curtea consideră că durata procedurii s a explică, parțial, prin comportamentul părților, în special al reclamantului, în fața instanței de judecată. Din cronologia actelor procedurii în fața acestei Curți rezultă că părțile au întârziat frecvent să depună concluziile și să comunice între ele documentele. Curtea subliniază în această privință că reclamantul nu a atras, în niciun moment, atenția consilierului cu privire la raportarea cu privire la întârzierile din etapa de punere în aplicare a procedurii și nu a solicitat de la acesta închiderea procedurii și stabilirea cauzei în funcție de rol. În plus, reclamantul a solicitat revocarea ordonanței de închidere, ceea ce a dus încă la amânarea ordonanței de închidere și a datei de încheiere a cauzei. Pe scurt, comportamentul reclamantului a fost cauza unei părți nesemnificative a termenului înregistrat. Doar lentorii atribuiți statului pot determina constatarea unei depășiri a termenului rezonabil (a se vedea Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A n 273, p. 12, § 30). Curtea arată în această privință că autoritățile judiciare au demonstrat o diligență specială în primă instanță, întrucât procedura în fața instanței în instanță în mare măsură d În cazul în care consilierul de punere în funcțiune nu a stabilit un termen limită pentru schimbul de concluzii și pentru comunicarea pieselor între părți și nici nu și-a uzat de puterea sa de a le pune în aplicare, el a dovedit, pe de altă parte, că a fost cel mai curajos în stabilirea luării în custodie publică în ziua în care a fost închisă . Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază, în special în ceea ce privește durata globală a acestei proceduri, că, în speță, justiția nu a fost efectuată cu întârzieri adecvate pentru a pune în pericol eficacitatea și credibilitatea acesteia (de exemplu, Katte Klitsche de la Grange c. Italia, Hotărârea din 27 octombrie 1994, seria A n 293-B, p. 39, punctul 61). Prin urmare, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, cererea trebuie respinsă pentru neatenție vădită de temei. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul contestă soluția reținută de către instanța judecătorească de apel din Aix-en-Provence în Hotărârea sa din 30 aprilie 1998. Cu toate acestea, Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În speță, Curtea arată că reclamantul nu este prevăzut în casare împotriva hotărârii pronunțate de instanța de judecată la 30 aprilie 1998. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. Pe același temei, reclamantul pune în discuție imparțialitatea judecătorilor și echitatea procedurii în fața instanței de mare instanță din Aix-en-Provence chemată să se pronunțe cu privire la acțiunea sa în răspundere împotriva statului, în temeiul articolului L. 781-1 din Codul organizației judiciare. Curtea constată, cu titlu introductiv, că reclamantul nu a fost obligat, în cadrul cauzei sale întemeiat pe durata procedurii civile pe fond, să dea curs acțiunii prevăzute la articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară, care a sesizat Curtea înainte de data de 20 September 1999, data la care Curtea a considerat că această acțiune a dobândit un grad suficient de certitudine pentru a putea și a fi utilizată în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Mifsud c. Franța (dec.), nr. 57220/00 [GC], 11 septembrie 2002, §§ 16-17). Cu toate acestea, aceasta consideră că, din moment ce reclamantul a inițiat această procedură în temeiul articolului L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară în fața instanței de mare instanță și că el contestă hotărârea pronunțată de această instanță, care se plângea de procedura și de părtinirea judecătorilor, îi revine sarcina de a continua procedura până la sfârșitul acesteia prin exercitarea acțiunilor interne care i-au fost deschise (un apel, un recurs în casare). Or, Curtea arată că recurentul nu a luat în considerare apelul la hotărârea pronunțată la 22 aprilie 1999 de către instanța de mare instanță în litigiul de la Aix-en-Provence. În consecință, această cauză trebuie, de asemenea, respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. T.L. Early A.B. Baka. Grefier adjunct Președinte
de la requête n
o
44963/98
présentée par Antoine ADOUCH
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 décembre 2002 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de
M.
T.L.
Early,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 octobre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations complémentaires déposées par les parties sur demande de la Cour (article 54 § 3 b du règlement),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Antoine Adouch, est un ressortissant français, né en 1923 et résidant à Martigues.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La première procédure civile au fond
Aux termes d’un contrat en date du 7 juillet 1976, le requérant confia à une société la construction d’une maison individuelle à Martigues, moyennant paiement de la somme de 382
660 francs français (FRF). La durée du chantier était fixée à six mois. Par avenant en date du 27
avril 1997, le prix des travaux fut porté à 411 253,72 FRF et la date de livraison fut reportée au 1
er
septembre 1977.
L’entreprise ayant interrompu les travaux le 20 juillet 1977, et ne les ayant pas repris malgré les mises en demeure adressées par le maître d’ouvrage, le requérant assigna en référé la société de construction devant le tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence.
L’assignation au fond intervint le 23 mai 1979.
Par un premier jugement du 30 septembre 1983, le tribunal d’Aix-en-Provence, après expertise, imputa la responsabilité de la rupture du marché de travaux à l’entreprise, la condamna à payer au requérant la somme de 35
000 FRF à titre de dommages et intérêts, mais s’estima insuffisamment informé par le rapport d’expertise et commit un nouvel expert afin de pouvoir se prononcer sur des malfaçons.
Ce jugement fut confirmé en appel par arrêt du 24 février 1987.
Le 21 juin 1988, le tribunal d’Aix-en-Provence rendit un deuxième jugement condamnant l’entreprise à payer au requérant notamment la somme de 539
000 FRF à titre de dommages et intérêts en réparation du préjudice résultant des désordres affectant sa maison avec intérêts légaux.
Cette décision fut confirmée en partie par arrêt de la cour d’appel d’Aix-en-Provence du 15 janvier 1992, qui réduisit le montant de l’indemnisation.
2.
La deuxième procédure civile au fond
Le 23 juin 1993, le requérant assigna la société de construction devant le tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence pour faire constater l’aggravation de son préjudice survenu postérieurement à l’arrêt du 15
janvier 1992, consistant dans le fait qu’aucune entreprise ne voulait et ne pouvait s’engager à reprendre les travaux, certaines entreprises concluant à la démolition de l’immeuble et à sa reconstruction.
Par jugement du 6 décembre 1994, le tribunal constata l’existence d’un préjudice nouveau et ordonna une expertise aux fins de fournir les éléments de nature à le chiffrer.
La société de construction fit appel de ce jugement par acte du 9 janvier 1995.
Le requérant constitua avoué le 17 février 1995. La société de construction et le requérant déposèrent leurs conclusions respectivement les 28 avril 1995 et 13 décembre 1995. L’avoué du requérant communiqua des pièces le 26 février 1996, et la partie adverse déposa des conclusions le 28
novembre 1996. Les 11 décembre 1996 et 5 décembre 1997 respectivement, les avoués de la partie adverse et du requérant communiquèrent des pièces. Le requérant et la société de construction conclurent les 20 décembre 1997 et 4 février 1998.
Le 5 février 1998, le conseiller de la mise en état prit une ordonnance de clôture. Le 23 février 1998, l’avoué du requérant déposa des conclusions tendant à la révocation de l’ordonnance de clôture
; la partie adverse conclut deux jours plus tard.
Le 5 mars 1998, une nouvelle ordonnance de clôture fut prise. L’affaire fut audiencée le même jour.
La cour d’appel d’Aix-en-Provence rendit son arrêt le 30 avril 1998. Elle infirma le jugement du 6 décembre 1994. Elle considéra que la négligence du requérant était la seule cause de son préjudice actuel et que celui imputable à la société de construction avait été intégralement indemnisé par les deux arrêts rendus les 24 février 1987 et 15 janvier 1992. La cour condamna le requérant au paiement de la somme de 20 000 FRF pour procédure abusive.
Le requérant ne se pourvut pas en cassation contre cet arrêt.
3.
La procédure fondée sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire
Le 8 décembre 1997, alors que la procédure était pendante devant la cour d’appel d’Aix-en-Provence, le requérant assigna l’Etat en responsabilité sur le fondement de l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire devant le tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence. Il invoquait en particulier les articles 6 et 13 de la Convention en critiquant notamment la durée excessive de la procédure dans laquelle une décision sur son préjudice n’était intervenue qu’en 1992, et la durée de la procédure alors pendante devant la cour d’appel d’Aix-en-Provence.
Par jugement du 22 avril 1999, le tribunal de grande instance rejeta les demandes du requérant au motif notamment que
:
«
Si le litige a connu différentes procédures et a duré plus de vingt ans, cette durée est consécutive aux différentes mesures d’expertise ordonnées et à l’exercice de plusieurs voies de recours, à chaque fois, à l’initiative de Monsieur Adouch.
Il ne peut donc invoquer en cet état une durée excessive de la procédure manifestant un dysfonctionnement de la justice puisqu’il a largement participé à l’allongement du délai qu’il critique (...)
Il convient donc de constater que Monsieur Adouch n’établit l’existence d’aucun déni de justice ou faute lourde de nature à engager la responsabilité de l’Etat, et de rejeter la totalité de sa demande.
»
Le requérant ne forma aucun recours contre cette décision.
B.
Le droit interne pertinent
Article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire
«
L’Etat est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de justice. Cette responsabilité n’est engagée que par une faute lourde ou par un déni de justice.
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure civile au fond.
2.
Invoquant la même disposition, il affirme en outre que la cour d’appel d’Aix-en-Provence a fait preuve de partialité dans son arrêt du 30 avril 1998, en adoptant une décision contraire aux rapports d’expertise et en ne prenant pas en compte les textes pertinents du code des assurances.
3.
Sur le même fondement, dénonçant la partialité des juges et l’iniquité de la procédure, le requérant se plaint de n’avoir pas obtenu gain de cause dans l’action en responsabilité contre l’Etat fondée sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire qu’il a engagée devant le tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure civile au fond sur le fondement de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Période à prendre en considération
Le requérant se plaint de ce que cette affaire, qui a débuté le 19 octobre 1977, a duré plus de 23 ans. Il se plaint en particulier de la durée de la procédure devant la cour d’appel d’Aix-en-Provence.
Le Gouvernement estime que le requérant ne se plaint que de la durée de la procédure devant la cour d’appel d’Aix-en-Provence, qui a débuté le 5
janvier 1995 et s’est achevée le 30 avril 1998, et qui a donc duré trois ans, trois mois et vingt-cinq jours.
La Cour rappelle que la durée d’une procédure s’apprécie sur la base d’un examen global de la procédure. Il ressort de la jurisprudence de la Cour que c’est quand le droit revendiqué trouve sa réalisation effective qu’il y a détermination d’un droit de caractère civil, et donc décision définitive au sens de l’article 35 (voir,
mutatis mutandis,
Di Pede c.
Italie,
arrêt du 26
septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-IV, p. 1384 et
Hornsby c.
Grèce,
arrêt du 19
mars 1997,
Recueil
1997-III, pp. 510-511, §§
40-41).
La Cour estime qu’en l’espèce, le grief tiré de la durée recouvre en réalité deux procédures distinctes de par leur objet.
La première procédure, qui tendait à la reconnaissance de la responsabilité de l’entreprise dans la rupture de contrat et à l’indemnisation du préjudice subi par le requérant de ce fait, a débuté le 23 mai 1979 avec l’assignation au fond de la société de construction par le requérant, et a pris fin le 15 janvier 1992 avec l’arrêt de la cour d’appel d’Aix-en-Provence par lequel le droit revendiqué a trouvé sa réalisation.
La Cour relève que la décision interne définitive, au sens de l’article 35 §
1 de la Convention, a donc été rendue plus de six mois avant la date d’introduction de la requête.
Il s’ensuit que le grief tiré de la durée de cette procédure est tardif et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
La deuxième procédure qui a ensuite été introduite par le requérant avait pour objet de faire reconnaître un préjudice nouveau intervenu postérieurement, et d’être indemnisé de ce chef
; elle constitue donc une nouvelle procédure, distincte de la première. Elle a commencé le 23 juin 1993 avec l’assignation par le requérant de la société devant le tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence en vue d’obtenir une indemnisation, et s’est achevée avec l’arrêt d’appel en date du 30 avril 1998.
Elle a donc duré quatre ans, dix mois et sept jours pour deux degrés d’instance.
B.
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
A titre principal, le Gouvernement affirme que la requête est irrecevable pour défaut d’épuisement des voies de recours internes, au motif que le recours prévu par l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire constituait, en l’espèce, un recours efficace que le requérant se devait d’épuiser complètement, notamment en interjetant appel du jugement rendu par le tribunal d’Aix-en-Provence le 22 avril 1999.
Le requérant ne se prononce pas à ce sujet.
A titre subsidiaire, le Gouvernement relève que la procédure devant la cour d’appel a duré trois ans, trois mois et vingt-cinq jours. Il estime que l’affaire soulevait de délicates questions de fait et de droit. Selon lui, les parties sont en l’espèce à l’origine de l’allongement du délai de traitement de l’affaire devant la cour d’appel, puisqu’elles ont échangé des conclusions et pièces pendant trois ans. L’avoué de la partie adverse a mis trois mois pour déposer ses conclusions, et il a fallu six mois à l’avoué du requérant pour déposer ses conclusions en réponse. Le premier a ensuite mis onze mois pour répliquer à ces conclusions, et le second a, à son tour, mis un an pour formuler ses observations en duplique. Par ailleurs, alors même que le conseiller de la mise en état avait rendu une ordonnance de clôture le 5
février 1998, l’avoué du requérant a sollicité la révocation de l’ordonnance, pour déposer de nouvelles conclusions additionnelles, ce qui a été accordé.
Le Gouvernement relève que le conseiller de la mise en état n’a pas fixé de délais ni adressé d’injonctions aux parties et que, si le requérant a saisi plusieurs autorités (une association de consommateurs, le Président de la République, le Médiateur de la République) pour se plaindre de la durée de la procédure, il ne ressort pas des pièces dont il dispose qu’il se soit adressé lui-même ou par l’intermédiaire de son avocat directement auprès du conseiller de la mise en état. La juridiction d’appel a, quant à elle, fait diligence pour audiencer l’affaire immédiatement après la nouvelle ordonnance de clôture en mars 1998. La décision a été rendue un mois après l’audience. Dès lors, le Gouvernement estime que la durée de la procédure devant la cour d’appel ne saurait être imputée aux autorités judiciaires qui ont fait preuve de célérité.
Le requérant fait quant à lui valoir que le conseiller rapporteur n’a pas fixé de délais aux parties pour l’échange des conclusions, et qu’il n’a été adressé ni invitations ni injonctions de conclure aux parties. Il affirme avoir, à plusieurs reprises, demandé à son avocat d’attirer l’attention des magistrats de la cour d’appel sur les retards.
La Cour n’estime pas nécessaire de trancher la question de savoir si le requérant peut être considéré comme ayant satisfait aux exigences de l’article 35 § 1 de la Convention, étant donné que cette partie des griefs est manifestement dénuée de fondement pour les motifs exposés ci-dessous.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Richard c.
France
, arrêt du 22
avril 1998,
Recueil
1998
‑
II,
p.
824, §
57, et
Doustaly c.
France
, arrêt du 23
avril 1998,
Recueil
1998
‑
II, p.
857, §
39).
La Cour estime que l’affaire présentait une certaine complexité.
Elle rappelle qu’en matière civile, l’article 2 du nouveau code de procédure civile laisse l’initiative aux parties : il leur incombe «
d’accomplir les actes de la procédure dans les formes et délais requis
». Cela ne dispense pourtant pas les tribunaux de veiller à ce que le procès se déroule dans un délai raisonnable. L’article 3 du même code prescrit d’ailleurs au juge de veiller au bon déroulement de l’instance et l’investit du «
pouvoir d’impartir les délais et d’ordonner les mesures nécessaires
» (voir
Duclos c. France
, arrêt du 17 décembre 1996,
Recueil
1996-VI, n
o
25, p. 2180, § 55).
La Cour estime que la durée de la procédure s’explique, pour partie, par le comportement des parties, et en particulier du requérant, devant la cour d’appel. Il ressort de la chronologie des actes de la procédure devant cette cour que les parties ont fréquemment tardé à déposer leurs conclusions et à se communiquer les pièces. La Cour relève à cet égard que le requérant n’a, à aucun moment, attiré l’attention du conseiller de la mise état sur les retards pris dans la phase de mise en état de la procédure, et n’a pas sollicité auprès de lui la clôture de l’instruction et la fixation de l’affaire au rôle. De surcroît, le requérant a demandé la révocation de l’ordonnance de clôture, ce qui a encore entraîné le report de l’ordonnance de clôture et de la date d’audiencement de l’affaire. Bref, le comportement du requérant a été la cause d’une partie non négligeable du délai enregistré.
Seules les lenteurs imputables à l’Etat peuvent amener à constater un dépassement du «
délai raisonnable
» (voir
Monnet c. France
, arrêt du 27
octobre 1993, série A n
o
273, p. 12, § 30).
La Cour relève à cet égard que les autorités judiciaires ont montré une diligence particulière en première instance, puisque la procédure devant le tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence n’a duré qu’un an, cinq mois et treize jours. Devant la cour d’appel d’Aix-en-Provence, si le conseiller de la mise en état n’a pas fixé de délais pour l’échange des conclusions et pour la communication des pièces entre les parties, ni usé de son pouvoir d’injonction, il a en revanche fait preuve de célérité dans la fixation de l’audience le jour même de la clôture de l’instruction, et la cour d’appel a rendu son arrêt dans le mois suivant l’audience.
Au vu de ce qui précède, la Cour estime, au regard en particulier de la durée globale de cette procédure, qu’en l’espèce, la justice n’a pas été «
administrée avec des retards propres à en compromettre l’efficacité et la crédibilité
» (par exemple,
Katte Klitsche de la Grange c. Italie
, arrêt du 27
octobre 1994, série A n
o
293-B, p. 39, § 61).
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant conteste la solution retenue par la cour d’appel d’Aix-en-Provence dans son arrêt du 30
avril 1998.
Toutefois, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.
En l’espèce, la Cour relève que le requérant ne s’est pas pourvu en cassation contre l’arrêt rendu par la cour d’appel le 30 avril 1998.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
3.
Sur le même fondement, le requérant met en cause l’impartialité des juges et l’équité de la procédure devant le tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence appelé à statuer sur son action en responsabilité contre l’Etat, fondée sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire.
La Cour constate, à titre liminaire, que le requérant n’était certes pas tenu, dans le cadre de son grief tiré de la durée de la procédure civile au fond, d’exercer le recours prévu par l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire, celui-ci ayant saisi la Cour avant la date du 20
septembre 1999, date à laquelle la Cour a estimé que ce recours avait acquis un degré de certitude suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (cf.
Mifsud c. France
(déc.), n
o
57220/00 [GC], 11 septembre 2002, §§ 16-17).
Toutefois, elle considère que, dès lors que le requérant a entamé cette procédure fondée sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire devant le tribunal de grande instance, et qu’il conteste le jugement rendu par ce tribunal, se plaignant de l’iniquité de la procédure et de la partialité des juges, il lui appartenait de poursuivre la procédure jusqu’à son terme en exerçant les recours internes qui lui étaient ouverts (appel, pourvoi en cassation).
Or la Cour relève que le requérant n’a pas interjeté appel du jugement rendu le 22 avril 1999 par le tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence.
Il s’ensuit que ce grief doit également être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
T.L.
Early
A.B.
Baka
Greffier adjoint
Président