SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65430/01 prezentată de Ioanna LALOUSI-KOTSOVOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 19 decembrie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dl C.L Rozakis, dl Bonello Levits Botomarova Kovler Steiner judecători și dl S Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 iulie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACÂND-O pe reclamantă, dl Ioanna Lalousi-Kotsovos, este un resortisant grec, născut în 1944 și rezident la Atena.
P. Miliarakis, avocat în barou da . Guvernul este reprezentat de delegații agentului său, domnul Apassos, consilier la Consiliul Juridic de la . . și domnul I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic de la . Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Începând din 1966, reclamanta a lucrat ca profesoară, iar la 19 octombrie 1973, în timpul dictaturii ( La 19 mai 1982, după mai mulți ani de la restabilirea democrației, recurenta sesizează comisia specială de apel (ειδική επιτ 76/1974, care prevedea reabilitarea funcționarilor forțați să demisioneze din funcțiile lor în timpul dictaturii. Cererea sa a fost respinsă la 28 iunie 1983, pe motiv că reclamanta a demisionat din motive de sănătate și nu din cauza convingerilor sale democratice.
La 24 februarie 1987, comisia specială de arbitraj și-a confirmat decizia din 28 iunie 1983 și a respins cererea recurentei (Decizia nr. 76/1987). La 8 octombrie 1987, recurenta a sesizat Consiliul cu privire la o acțiune în anulare a deciziei respective. La 23 iunie 1988, Consiliul de Stat a adresat cauza Tribunalului Administrativ de Primă Instană (hotărârea nr 2859/1988). La ședina din fața acestei instane a avut loc la 19 mai 1989. La 29 mai 1989, Curtea a anulat decizia atacată pe motiv că nu a fost suficient de motivată și a retrimis cauza în faa comisiei speciale de apreciere (hotărârea nr. 1182/1989). Aceasta nu s-a întrunit decât la 5 noiembrie 1996. La 21 ianuarie 1997, Comisia a respins cererea recurentei, pe motiv că aceasta nu a putut dovedi că demisia sa se datora opoziției sale față de regimul dictaturii.
În special, Comisia nota că reclamanta era în funcție în propriul său sat, ceea ce constituia un tratament privilegiat și că ratingul său era deosebit de ridicat, ceea ce nu denota nicio disgrație din partea autorităților în ceea ce o privește. La 26 aprilie 1999, recurenta sesizează Curtea Administrativă din cauza unei acțiuni în anulare a deciziei din 26 ianuarie 2001. La 26 februarie 2001, Curtea a confirmat decizia atacată, considerând că aceaceasta a fost corect și suficient de motivată și că nu a fost întemeiată pe erori de judecată (hotărârea nr. 309/2001). La 22 noiembrie 2001, recurenta s-a ocupat de casare. La cauza este în prezent pendinte în fața Consiliului de Stat. GRIEFS invocând art. 6 alin. (1), 13 și 17 din Convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii.
Recurenta se plânge de durata procedurii. Ea afirmă că o astfel de durată de timp atât de lungă a făcut ineficient dreptul său la o instanță. Aceasta invocă articolele 6 alineatul (1), 13 și 17 din convenție. Părțile relevante ale articolului 6 alineatul (1) din convenție sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) la art. 13 din Convenție dispune Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
Nici una dintre dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând un stat, un grup sau un individ, orice drept de a se angaja într-o activitate sau de a face un act care vizează distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) convenție sau limitări mai ample ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în Convenție. Cu privire la existența unei persoane cu privire la un drept, Curtea trebuie mai întâi să caute dacă a existat o persoană cu privire la un drept În cele din urmă, la sfârșitul procedurii trebuie să fie direct decisivă pentru un astfel de drept (a se vedea, printre altele, Neigel c. Franța, Hotărârea din 17 martie 1997, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1997-II, p. 409, § 38. În cazul de față, decretul legislativ nr. 76/1974 prevedea, în anumite condiții, un drept la reabilitare pentru funcționarii forțați să demisioneze din funcțiile lor în timpul dictaturii.
Aceaceasta a fost tocmai revendicarea principală a reclamantei. În plus, încheierea procedurii în fața instanțelor administrative a fost direct decisivă pentru dreptul acesteia de a fi reabilitată. În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, acest punct nu este controversat. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă dreptul respectiv este de natură civilă 1 din Convenție. Aceasta înseamnă altfel decât în ipoteza în care acestea s-ar referi direct la un drept patrimonial și în cazul în care drepturile de putere publică Cu toate acestea, în cazul de față, procedura în cauză nu avea ca obiect recunoașterea unui drept de natură privată, ci intră în totalitate sub incidența dreptului public.
Guvernul încheie cu privire la compatibilitatea rațională a Păcatelor cu dispoziiile articolului 6 alineatul (1). Curtea amintește că, într-o hotărâre recentă, a avut ocazia de a-și revizui jurisprudența cu privire la aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind litigiile referitoare la funcționarii publici și de a adopta un nou criteriu funcțional, bazat pe natura funcțiilor și a responsabilităților exercitate de agentul respectiv (a se vedea Pellegrin c. Franța, nr. 28541/95, § 64-67, CEDH 1999 VII). Curtea a decis că sunt singurele care intră în domeniul de aplicare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție litigiile cu privire la agenții publici ale căror locuri de muncă sunt caracteristice activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătorul autorităii publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităi publice.
Acest lucru nu este în mod clar valabil în speță. Prin urmare, art. 6 se aplică. Pe fond recurenta consideră că cauza sa are o durată excesivă de timp. Guvernul afirmă că a reieșit din cronologia procedurii că autoritățile judiciare, atunci când au fost în măsură să facă acest lucru, au acționat într-un interval de timp rezonabil. Curtea apreciază, în lumina criteriilor prevăzute de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest ′ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DÉCISION
de la requête n o 65430/01 présentée par Ioanna LALOUSI-KOTSOVOS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 19 décembre 2002 en une chambre composée de M me F. Tulkens , présidente , MM. C.L. Rozakis, G. Bonello , E. Levits , M me S. Botoucharova , M. A. Kovler , M me E. Steiner , juges , et de M. S . Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 26 juillet 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Ioanna Lalousi-Kotsovos, est une ressortissante grecque, née en 1944 et résidant à Athènes.
Elle est représentée devant la Cour par M e P. Miliarakis, avocat au barreau d’Athènes. Le Gouvernement est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Depuis 1966, la requérante travaillait comme institutrice. Le 19 octobre 1973, pendant la dictature (1967–1974), elle démissionna de son poste. La requérante allègue qu’en raison de ses convictions démocratiques, elle aurait subi un harcèlement moral de la part de son supérieur hiérarchique – qui, lui, était proche du régime –, ce qui l’obligea à démissionner.
Le 19 mai 1982, plusieurs années après le rétablissement de la démocratie, la requérante saisit la commission spéciale d’appréciation (ειδική επιτροπή δευτεροβάθμιας κρίσης) d’une demande tendant à sa réhabilitation, afin que les années qu’elle passa hors de son service puissent être prises en compte. Elle invoquait à l’appui de son recours le décret législatif n o 76/1974, qui prévoyait la réhabilitation des fonctionnaires forcés à démissionner de leurs postes pendant la dictature. Sa demande fut rejetée le 28 juin 1983, au motif que la requérante avait démissionné pour des motifs de santé et non pas en raison de ses convictions démocratiques. Le 22 décembre 1983, la requérante interjeta appel de cette décision.
En 1984, la requérante réintégra l’enseignement. Le 24 février 1987, la commission spéciale d’appréciation confirma sa décision du 28 juin 1983 et rejeta l’appel de la requérante (décision n o 76/1987). Le 8 octobre 1987, la requérante saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation de la décision susmentionnée. L’audience eut lieu le 2 juin 1988. Le 23 juin 1988, le Conseil d’Etat renvoya l’affaire devant la cour administrative d’appel d’Athènes (arrêt n o 2859/1988). L’audience devant cette juridiction eut lieu le 19 mai 1989. Le 29 mai 1989, la cour annula la décision attaquée au motif qu’elle n’était pas suffisamment motivée et renvoya l’affaire devant la commission spéciale d’appréciation (arrêt n o 1182/1989).
Celle-ci ne se réunit que le 5 novembre 1996. Le 21 janvier 1997, elle rejeta la demande de la requérante, au motif que celle-ci n’avait pas pu prouver que sa démission était due à son opposition au régime de la dictature. En particulier, la commission nota que la requérante était en poste dans son propre village, ce qui constituait un traitement privilégié, et que sa notation était particulièrement élevée, ce qui ne dénotait aucune disgrâce des autorités à son égard. Le 26 avril 1999, la requérante saisit la cour administrative d’appel d’un recours en annulation de la décision susmentionnée. L’audience eut lieu le 26 janvier 2001. Le 18 février 2001, la cour confirma la décision attaquée, en considérant qu’elle était dûment et suffisamment motivée et qu’elle n’était pas fondée sur des erreurs d’appréciation (arrêt n o 309/2001).
Le 22 novembre 2001, la requérante se pourvut en cassation. L’affaire est actuellement pendante devant le Conseil d’Etat. GRIEFS Invoquant les articles 6 § 1, 13 et 17 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure. EN DROIT La requérante se plaint de la durée de la procédure. Elle affirme qu’une si longue durée a rendu inefficace son droit à un tribunal. Elle invoque les articles 6 § 1, 13 et 17 de la Convention.
Les parties pertinentes de l’article 6 § 1 de la Convention sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » L’article 13 de la Convention dispose : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
» L’article 17 de la Convention se lit comme suit : « Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d’accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention. » A. Sur l’existence d’une « contestation » sur un « droit » La Cour doit d’abord rechercher s’il y avait « contestation » sur un « droit » que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne.
Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice ; enfin, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour un tel droit (voir, entre autres, Neigel c. France , arrêt du 17 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, p. 409, § 38). Dans le cas d’espèce, le décret législatif n o 76/1974 prévoyait sous certaines conditions un droit à réhabilitation pour les fonctionnaires forcés à démissionner de leurs postes pendant la dictature. Telle était précisément la revendication principale de la requérante. De plus, l’issue de la procédure devant les juridictions administratives était directement déterminante pour le droit de celle-ci à être réhabilitée.
Partant, il y avait « contestation » sur un « droit » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Ce point n’est d’ailleurs pas controversé. Il convient donc d’examiner si ledit droit était de « caractère civil » au sens de l’article 6 § 1. B. Sur le « caractère civil » du « droit » D’après le Gouvernement, les litiges en matière de fonction publique sortent en principe du champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention. Il n’en irait autrement que dans l’hypothèse où ceux-ci porteraient directement sur un droit patrimonial et où des « prérogatives de puissance publique » ne seraient pas en cause. Or, dans le cas d’espèce, la procédure litigieuse n’avait pas pour objet la reconnaissance d’un droit de nature privée, mais relevait entièrement du droit public.
Le Gouvernement conclut à l’incompatibilité ratione materiae du grief avec les dispositions de l’article 6 § 1. La Cour rappelle que, dans un arrêt récent, elle a eu l’occasion de revoir sa jurisprudence quant a l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention aux litiges relatifs aux agents publics, et d’adopter un nouveau critère fonctionnel, fondé sur la nature des fonctions et des responsabilités exercées par l’agent (voir Pellegrin c. France , n o 28541/95, §§ 64-67, CEDH 1999 ‑ VII). La Cour a décidé que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques.
Tel n’est manifestement pas le cas en l’espèce. Partant, l’article 6 trouve à s’appliquer. C. Sur le fond La requérante estime que son affaire connaît une durée excessive. Le Gouvernement affirme qu’il ressort de la chronologie de la procédure que les autorités judiciaires, lorsqu’elles ont été en mesure de le faire, ont statué dans des délais raisonnables. La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable », et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Søren Nielsen Françoise Tulkens Greffier adjoint Présidente