Auditore împotriva Italiei

SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATORE c. ITALIA (solicitarea nr. 35550/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 decembrie 2002 DEFINITIVF 19/03/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Auditore c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L.

Rozakis Președintele Tulkens Lorenzen Vajić Bototarova Kovler judecători Raimondi, judecător ad-hoc, și domnul S. Nielsen grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 decembrie 2002, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 35550/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, Bruno Auditoree (inclusiv reclamantul) a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului la 23 decembrie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Madrid). Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către domnul Auditore, avocat la Genova.

Guvernul italian ( Ofițerul său, U. Leanza, și co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul susținea că imposibilitatea prelungită de a executa ordinul de expulzare a chiriașilor constituie o încălcare a articolului din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

În urma deportării domnului V. Zagrebelsky, judecător ales în temeiul Italiei (art. 28), guvernul l-a desemnat pe domnul Raimondi ca judecător ad hoc la 4 octombrie 2001 Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel cum a fost modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Reclamantul s-a născut în 1934 și își are reședința în Genova. În 1980, a devenit proprietarul unui apartament în Genova, care fusese închiriat la V.B.10 printr-un act notificat la 2 februarie 1991, reclamantul a acordat chiriașului concediu și l-a numit pe persoana în cauză să se prezinte în fața judecătorului de judecată din Genova.

11. printr-o ordonanță din 6 martie 1991, care a devenit executorie la În martie 1991, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 decembrie 1992. 12. La 18 mai 1994, reclamantul a însemnat chiriașului comanda de a elibera apartamentul. 13. La o dată nespecificată, el i-a însemnat opinia că expulzarea va fi executată la 15 iunie 1994, prin intermediul unui aprod al justiției. 14. Între 15 iunie 1994 și 15 septembrie 1998, aprodul judiciar a făcut șaisprezece tentative de expulzare, toate prin eșec, legile privind eșuarea executării hotărârilor de expulzare care nu permit reclamantului să beneficieze de ajutorul forței publice.

15. La 1 octombrie 1999, chiriașul a eliberat locul. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 16. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, § 18-35, CEDO 1999-V. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALUJATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 CONVENȚIEI 17. Reclamantul se plânge că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea statului, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 18. Curtea a tratat deja în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare În cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Imobiliar Saffi, citată anterior, §§ 46-66; Lunari c. Italia, n 21463/96, 11 ianuarie 2001, § 34-46; Palumbo c. Italia, n 15919/89, 30 noiembrie 2000, § 33-47).

19. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față; constată că reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ cinci ani și trei luni de la prima încercare de expulzare a aprodului judiciar înainte de a-și putea recupera apartamentul 20. Prin urmare, în acest caz, a existat o încălcare a articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Reclamantul solicită în primul rând repararea prejudiciului material suferit și cifra după cum urmează: 8 763,69 EUR (EUR) din care 3 181,99 EUR pentru diferența dintre chiria pentru apartamentul pe care a trebuit să-l închirieze și chiria pe care locatarul său o plătea din 1993 până în 1999, plus costurile pentru lucrările de renovare a apartamentului după eliberarea sa, 412,16 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii pentru a obține confirmarea concediului de închiriere intentată la instanța de judecată din Genova, 2 008,82 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii de punere în aplicare, 3 160,72 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile aferente a două proceduri administrative pe care reclamantul le-a intentat împotriva municipalității Genova pentru a se opune comenzii acesteia de a elibera apartamentul pe care îl închiria, precum și creșterii chiriei pentru apartamentul respectiv.

23. Guvernul consideră că nu există nicio legătură cauzală între prejudiciul solicitat și încălcările presupusei convenții 24. Curtea consideră că este necesar să se aloce despăgubiri ca daune materiale. Având în vedere modul de calcul al reclamantului pentru evaluarea prejudiciului și pe baza elementelor aflate în posesia sa și a perioadei luate în considerare, Curtea decide să acorde în echitate suma de 650 EUR în acest sens. În ceea ce privește cheltuielile pentru lucrările de renovare a apartamentului după eliberarea sa, Curtea consideră că reclamantul își poate rambursa cheltuielile de către locatar, că, prin urmare, nu este necesar să se aloce o sumă în acest sens și respinge această parte a cererii.

În ceea ce privește cheltuielile procedurii de confirmare a concediului de închiriere, Curtea consideră că acestea nu au o legătură de cauzalitate directă cu încălcările constatate și respinge această parte a cererii. În ceea ce privește cheltuielile procedurii de executare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate parțial (hotărârea Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, seria A n Cu toate acestea, Comisia consideră că numai cheltuielile legate de întârzierea expulzării trebuie rambursate. În consecință, Curtea decide să acorde reclamantului suma de 550 EUR. În ceea ce privește cheltuielile celor două proceduri administrative introduse de reclamant împotriva comunei Genova, Curtea consideră că acestea nu au o legătură directă cu încălcările constatate și, prin urmare, respinge această parte a cererii.

Astfel, în total, Curtea acordă reclamantului suma de 1 200 EUR ca prejudiciu material. Daune morale 25. Reclamantul solicită suma de 15 493,71 EUR ca daune morale. 26. Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul solicitat și încălcarea pretinsei convenții și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. 27. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Prin urmare, în conformitate cu art. 41 din Convenție, aceasta decide să îi acorde suma de 3 000 EUR în acest sens. Comisioane și cheltuieli de judecată 28. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 04 62% EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții.

29. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, CEDO 1999-V, § 30. În cazul de față și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordarea acesteia reclamantului. Interese moratoriu 30. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 200 EUR (o mie două sute de euro) pentru daune materiale iii. 000 EUR (trei mii de euro) pentru daune morale iii. 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

19 decembrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE AUDITORE c. ITALIE (Requête n o 35550/97) ARRÊT STRASBOURG 19 décembre 2002 DÉFINITIF 19/03/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Auditore c. Italie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , M me S. Botoucharova , M. A. Kovler , juges , M. G. Raimondi, juge ad hoc, et de M. S. Nielsen , greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 décembre 2002, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

8. Le requérant est né en 1934 et réside à Gênes.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

16. Le droit interne pertinent est décrit dans l'arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, §§ 18-35, CEDH 1999-V. EN DROIT I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 ET DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

17. Le requérant se plaint que l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique, constitue une atteinte à son droit de propriété, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

21. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel