AFFAIRE AUDITORE c. ITALIE

AFFAIRE AUDITORE c. ITALIE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATORE c. ITALIA (solicitarea nr. 35550/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 decembrie 2002 DEFINITIVF 19/03/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Auditore c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis Președintele Tulkens Lorenzen Vajić Bototarova Kovler judecători Raimondi, judecător ad-hoc, și domnul S. Nielsen grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 decembrie 2002, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 35550/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, Bruno Auditoree (inclusiv reclamantul) a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului la 23 decembrie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Madrid). Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către domnul Auditore, avocat la Genova. Guvernul italian ( Ofițerul său, U. Leanza, și co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul susținea că imposibilitatea prelungită de a executa ordinul de expulzare a chiriașilor constituie o încălcare a articolului din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. În urma deportării domnului V. Zagrebelsky, judecător ales în temeiul Italiei (art. 28), guvernul l-a desemnat pe domnul Raimondi ca judecător ad hoc la 4 octombrie 2001 Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel cum a fost modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Reclamantul s-a născut în 1934 și își are reședința în Genova. În 1980, a devenit proprietarul unui apartament în Genova, care fusese închiriat la V.B.10 printr-un act notificat la 2 februarie 1991, reclamantul a acordat chiriașului concediu și l-a numit pe persoana în cauză să se prezinte în fața judecătorului de judecată din Genova. 11. printr-o ordonanță din 6 martie 1991, care a devenit executorie la În martie 1991, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 decembrie 1992. 12. La 18 mai 1994, reclamantul a însemnat chiriașului comanda de a elibera apartamentul. 13. La o dată nespecificată, el i-a însemnat opinia că expulzarea va fi executată la 15 iunie 1994, prin intermediul unui aprod al justiției. 14. Între 15 iunie 1994 și 15 septembrie 1998, aprodul judiciar a făcut șaisprezece tentative de expulzare, toate prin eșec, legile privind eșuarea executării hotărârilor de expulzare care nu permit reclamantului să beneficieze de ajutorul forței publice. 15. La 1 octombrie 1999, chiriașul a eliberat locul. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 16. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, § 18-35, CEDO 1999-V. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALUJATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 CONVENȚIEI 17. Reclamantul se plânge că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea statului, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 18. Curtea a tratat deja în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare În cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Imobiliar Saffi, citată anterior, §§ 46-66; Lunari c. Italia, n 21463/96, 11 ianuarie 2001, § 34-46; Palumbo c. Italia, n 15919/89, 30 noiembrie 2000, § 33-47). 19. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față; constată că reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ cinci ani și trei luni de la prima încercare de expulzare a aprodului judiciar înainte de a-și putea recupera apartamentul 20. Prin urmare, în acest caz, a existat o încălcare a articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită în primul rând repararea prejudiciului material suferit și cifra după cum urmează: 8 763,69 EUR (EUR) din care 3 181,99 EUR pentru diferența dintre chiria pentru apartamentul pe care a trebuit să-l închirieze și chiria pe care locatarul său o plătea din 1993 până în 1999, plus costurile pentru lucrările de renovare a apartamentului după eliberarea sa, 412,16 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii pentru a obține confirmarea concediului de închiriere intentată la instanța de judecată din Genova, 2 008,82 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii de punere în aplicare, 3 160,72 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile aferente a două proceduri administrative pe care reclamantul le-a intentat împotriva municipalității Genova pentru a se opune comenzii acesteia de a elibera apartamentul pe care îl închiria, precum și creșterii chiriei pentru apartamentul respectiv. 23. Guvernul consideră că nu există nicio legătură cauzală între prejudiciul solicitat și încălcările presupusei convenții 24. Curtea consideră că este necesar să se aloce despăgubiri ca daune materiale. Având în vedere modul de calcul al reclamantului pentru evaluarea prejudiciului și pe baza elementelor aflate în posesia sa și a perioadei luate în considerare, Curtea decide să acorde în echitate suma de 650 EUR în acest sens. În ceea ce privește cheltuielile pentru lucrările de renovare a apartamentului după eliberarea sa, Curtea consideră că reclamantul își poate rambursa cheltuielile de către locatar, că, prin urmare, nu este necesar să se aloce o sumă în acest sens și respinge această parte a cererii. În ceea ce privește cheltuielile procedurii de confirmare a concediului de închiriere, Curtea consideră că acestea nu au o legătură de cauzalitate directă cu încălcările constatate și respinge această parte a cererii. În ceea ce privește cheltuielile procedurii de executare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate parțial (hotărârea Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, seria A n Cu toate acestea, Comisia consideră că numai cheltuielile legate de întârzierea expulzării trebuie rambursate. În consecință, Curtea decide să acorde reclamantului suma de 550 EUR. În ceea ce privește cheltuielile celor două proceduri administrative introduse de reclamant împotriva comunei Genova, Curtea consideră că acestea nu au o legătură directă cu încălcările constatate și, prin urmare, respinge această parte a cererii. Astfel, în total, Curtea acordă reclamantului suma de 1 200 EUR ca prejudiciu material. Daune morale 25. Reclamantul solicită suma de 15 493,71 EUR ca daune morale. 26. Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul solicitat și încălcarea pretinsei convenții și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. 27. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Prin urmare, în conformitate cu art. 41 din Convenție, aceasta decide să îi acorde suma de 3 000 EUR în acest sens. Comisioane și cheltuieli de judecată 28. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 04 62% EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 29. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, CEDO 1999-V, § 30. În cazul de față și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordarea acesteia reclamantului. Interese moratoriu 30. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 200 EUR (o mie două sute de euro) pentru daune materiale iii. 000 EUR (trei mii de euro) pentru daune morale iii. 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 19 decembrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

AUDITORE c. ITALIE

(Requête n

o

35550/97)

ARRÊT

STRASBOURG

19 décembre 2002

DÉFINITIF

19/03/2003

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Auditore c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

M

me

S.

Botoucharova

,

M.

A.

Kovler

,

juges

,

M.

G.

Raimondi,

juge

ad hoc,

et de M. S.

Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 décembre 2002,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

35550/97) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat,

M.

Bruno

Auditore («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («

la Commission

») le 23 décembre 1996 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté devant la Cour par M. M. Auditore, avocat à Gênes. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et son co-agent, M. V. Esposito.

3.

Le requérant alléguait que l'impossibilité prolongée d'exécuter l'ordonnance d'expulsion de locataire constitue une violation de l'article

1

du Protocole n

o

1 et de l'article 6 § 1 de la Convention.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n

o

11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n

o

11).

5.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M.

G.

Raimondi comme juge

ad hoc

pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

6.

Le 4 octobre 2001 la Cour a déclaré la requête recevable.

7.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

8.

Le requérant est né en 1934 et réside à Gênes.

9.

En 1980, il devint propriétaire d'un appartement à Gênes, qui avait été loué à V.B.

10.

Par un acte signifié le 2 février 1991, le requérant donna congé au locataire et assigna l'intéressé à comparaître devant le juge d'instance de Gênes.

11.

Par une ordonnance du 6 mars 1991, qui devint exécutoire le

18

mars 1991, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1992.

12.

Le 18 mai 1994, le requérant signifia au locataire le commandement de libérer l'appartement.

13.

A une date non précisée, il lui signifia l'avis que l'expulsion serait exécutée le 15 juin 1994, par voie d'huissier de justice.

14.

Entre le 15 juin 1994 et le 15 septembre 1998, l'huissier de justice procéda à seize tentatives d'expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, les lois sur l'échelonnement de l'exécution des décisions d'expulsion ne permettant pas au requérant de bénéficier du concours de la force publique.

15.

Le 1

er

octobre 1999, le locataire libéra les lieux.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

16.

Le droit interne pertinent est décrit dans l'arrêt

Immobiliare Saffi c.

Italie

[GC], n

o

22774/93, §§ 18-35, CEDH 1999-V.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 ET DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

17.

Le requérant se plaint que l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique, constitue une atteinte à son droit de propriété, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

18.

La Cour a déjà traité à maintes reprises des affaires soulevant

des questions semblables

à celles du cas d'espèce et a constaté la violation des articles 1 du Protocole n

o

1 et 6 § 1 de la Convention (voir

Immobiliare Saffi

, précité, §§ 46-66;

Lunari c. Italie

, n

o

21463/96, 11 janvier 2001, §§

34-46;

Palumbo c. Italie

, n

o

15919/89, 30 novembre 2000, §§ 33-47).

19.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le gouvernement n'a fourni aucun fait ni d'argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent; elle constate que le requérant à dû attendre environ cinq ans et trois mois à compter de la première tentative d'expulsion de l'huissier de justice avant de pouvoir récupérer son appartement .

20.

Par conséquent, dans cette affaire, il y a eu violation des articles 1 du Protocole n

o

1 et

6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

21.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel

22.

Le requérant réclame en premier lieu la réparation du préjudice matériel subi et le chiffre de la manière suivante

: 8

763,69 euros (EUR) dont 3

181,99 EUR pour la différence entre le loyer pour l'appartement qu'il a dû louer et le loyer que lui versait son locataire de 1993 à 1999, plus les frais pour les travaux de rénovation de l'appartement après sa libération, 412,16 EUR pour les frais et dépens de la procédure pour obtenir la confirmation du congé du bail intentée auprès du juge d'instance de Gênes, 2

008,82 EUR pour les frais et dépens de la procédure d'exécution, 3

160,72

EUR pour les frais et dépens de deux procédures administratives que le requérant avait intentées à l'encontre de la commune de Gênes pour s'opposer au commandement de celle-ci de libérer l'appartement qu'il louait ainsi qu'à l'augmentation du loyer dudit appartement.

23.

Le Gouvernement considère qu'il manque tout lien de causalité entre le préjudice réclamé et les violations de la Convention alléguées.

24.

La Cour considère qu'il y a lieu d'allouer un dédommagement à titre de dommage matériel. Considérant le mode de calcul du requérant pour l'évaluation du préjudice et se fondant sur la base des éléments en sa possession et la période considérée, la Cour décide d'accorder en équité la somme de 650 EUR à ce titre.

S'agissant des frais pour les travaux de rénovation de l'appartement après sa libération, la Cour estime que le requérant peut se les faire rembourser par le locataire, qu'il n'y a donc pas lieu d'allouer une somme à ce titre et rejette cette partie de la demande.

S'agissant des frais de la procédure concernant la confirmation du congé de bail, la Cour considère qu'ils n'ont pas de lien de causalité direct avec les violations constatées et rejette cette partie de la demande.

S'agissant des frais de la procédure d'exécution, la Cour estime qu'ils doivent être remboursés en partie (arrêt

Scollo c. Italie

du 28 septembre 1995, série

A n

o

315-C, p. 56, § 50). Elle considère cependant que seuls les frais relatifs au retard dans l'expulsion doivent être remboursés. La Cour décide par conséquent d'accorder au requérant la somme de 550 EUR.

Quant aux frais des deux procédures administratives intentées par le requérant à l'encontre de la commune de Gênes, la Cour considère qu'ils n'ont pas de lien de causalité direct avec les violations constatées et, par conséquent, rejette cette partie de la demande.

Ainsi, au total, la Cour accorde au requérant le montant de 1

200 EUR à titre de dommage matériel.

B.

Dommage moral

25.

Le requérant demande la somme de 15

493,71 EUR à titre de dommage moral.

26.

Le Gouvernement considère qu'il manque tout lien de causalité entre le préjudice réclamé et les violations de la Convention alléguées et que de toute manière le montant réclamé est excessif.

27.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Elle décide par conséquent, statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, de lui accorder la somme de 3

000 EUR à ce titre.

C.

Frais et dépens

28.

Le requérant demande également 5

040,62 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

29.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n

o

34884/97, CEDH 1999-V, §

30). En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1

500 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant.

D.

Intérêts moratoires

30.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i.

1

200 EUR (mille deux cents euros) pour dommage matériel

;

ii.

3

000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral

;

iii.

1

500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

19 décembre 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président