SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63286/00 prezentate de Jean SCHUMACHER împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 7 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääs Pastor Ridruejo, Fischbach Casadevall Maruste Garlicki, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 29 august 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant luxemburghez, născut în 1939 și rezident la Luxemburg. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul F. Entriinger, avocat în baroul Luxemburg. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Angajat la banca L. din Luxemburg, reclamantul a fost acuzat la 24 octombrie 1991 de spălare de bani din traficul de droguri. În aceeași zi, a avut loc un prim interogatoriu al reclamantului în fața instanței judecătorești. La 13 noiembrie 1991, reclamantului i s-a notificat o scrisoare de concediere, iar la 10 decembrie 1991 a înaintat o cerere în fața Tribunalului Muncii în vederea reintegrării în cadrul băncii L., în afară de condamnarea angajatorului său la despăgubiri pentru concediere abuzivă. În măsura în care cauza se referă la ramificații în America de Sud, judecătorul a emis la 8 mai 1992 o comisie internațională la adresa autorităților americane pentru a solicita autorizația de a efectua anumite investigații. Mai 1992, în Statele Unite ale Americii pentru a proceda la audierea diferitelor persoane care erau în legătură cu reclamantul în calitatea sa de reprezentant al băncii L. În observațiile sale, guvernul indică faptul că, în luna aprilie 1993, dosarul a fost transmis procurorului economic pentru concluzii. Într-un rechizitoriu datat 16 iunie 1993, Parchetul a pus sub semnul întrebării doi responsabili ai băncii L. și a dat cazul judecătorului judecător în vederea continuării investigațiilor. Ca urmare a unei comisii internaționale de apel din 2 iunie 1994, noul judecător judecător însărcinat cu ancheta a mers, la data de 15 iunie 1994, în Statele Unite pentru a proceda la audierea unui martor suplimentar. La data de 12 iunie 1997, instanța de judecată a informat mandatarul reclamantului că va fi interogat la 30 iunie 1997. Cu toate acestea, prin scrisoarea din 27 iunie 1997, instanța de judecată a informat instanța de judecată cu privire la data stabilită pentru interogare, fără a prevedea o audiere în locul acesteia. La 20 ianuarie 1999, avocatul reclamantului a scris judecătorului judecător că, cu doi ani în urmă, i s-ar fi arătat că dosarul va fi închis pentru vacanța judiciară din 1997, dar că nu ar mai fi nimic de făcut. Prin urmare, el a solicitat informații cu privire la stadiul cazului, amintindu-i în același timp judecătorului că partea penală blochează cazul pendinte în fața instanței de muncă, ținând cont de principiul că infractorul îl ține pe civil în stare de funcționare. La 27 martie 2000, reclamantul a înaintat o cerere în fața Camerei Consiliului tribunalului din ś ś în vederea încheierii procedurii, pentru încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, printr-un refuz care urmează a fi urmărit. Prin ordonanța din 11 mai 2000, camera consiliului tribunalului din Québec s-a declarat incompetentă pentru a dispune încheierea procedurii și a declarat inadmisibilă cererea în vederea pronunțării unui refuz. În urma recursului interjucat de reclamant la data de 17 mai 2000, camera consiliului de instanță al instanței judecătorești a confirmat, la 20 iunie 2000, ordonanța camerei consiliului tribunalului judecătoresc al tribunalului judecătoresc din . La 5 septembrie 2000, reclamantul a solicitat camerei Consiliului tribunalului judecătoresc să declare acțiunea publică inițiată împotriva sa prevăzută. În urma dezbaterilor care au avut loc la 13 noiembrie 2000, camera Consiliului a primit cererea reclamantului într-o ordonanță datată 17 noiembrie 2000. Întrucât acțiunea publică care rezultă dintr-o crimă se prescrie, în conformitate cu dispozițiile art. 638 din Codul de procedură penală, după trei ani de la data la care a fost comisă infracțiunea, dacă în acest interval nu s-a făcut nici un act de divorț sau de urmărire penală, este necesar să se declare stinsă prin prescripție acțiunea publică inițiată împotriva lui Jean SCHUMACHER de la șeful faptelor pentru care a fost inculpat de instanța de judecată la data de 24 octombrie 1991. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata de land a cauzei penale în care a fost acuzat. În cererea sa, el a precizat încă o dată că durata de liturghie avea un impact asupra procedurii pendinte în fața instanței de muncă care a rămas suspendată în așteptarea procedurii penale în temeiul principiului că: infractorul are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa. Guvernul pârât ridică o primă excepție de la aceasta și consideră că, contrar afirmațiilor reclamantului, nu este vorba despre arestarea camerei consiliului Tribunalului din 20 iunie 2000, care constituie decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, ci despre ordonanța din 17 noiembrie 2000 prin care se declară acțiunea publică prevăzută. Prin urmare, cererea este inadmisibilă pentru că a fost depusă prematur. Curtea amintește că, în măsura în care este în cauză numai durata procedurii în prezenta cauză, reclamantul a putut în mod rezonabil să sesizeze Curtea fără a fi necesar să se aștepte la încheierea procedurii interne. Guvernul ridică apoi o a doua excepție de la aceasta, susținând că cererea formulată de reclamant este abuzivă. Astfel, reclamantul omite să menționeze, în formula sa de cerere datată 13 noiembrie 2000, cererea pe care o depunese la 5 septembrie 2000 pentru a fi declarată în mod legal acțiunea publică angajată împotriva sa. El nu a comunicat în continuare ordonanța camerei din consiliul instanței judecătorești din 17 noiembrie 2000 care primise cererea în cauză. Astfel, reclamantul a scos la iveală situația sa mai nefavorabilă decât era în realitate. Recurentul contestă că a avut în vedere hotărârea Curții; insistă asupra faptului că prescrierea acțiunii publice împotriva sa nu schimbă faptele și pretențiile prezentate Curții. Curtea trebuie să ia notă de faptul că reprezentantul reclamantului omite să menționeze că o procedură privind problema prescrierii acțiunii publice împotriva clientului său era în curs de desfășurare în momentul în care a prezentat formula de cerere în fața Curții. În plus, avocatul reclamantului sal-abstint să prezinte ordonanța camerei consiliului din 17 noiembrie 2000, în ciuda corespondenței grefei Curții din 28 noiembrie 2000 prin care se solicită să se prezinte toate deciziile relevante referitoare la cauza. Curtea arată astfel că reclamantul nu a avut grijă de furnizarea de informații suplimentare în cauza în cauză; aceasta nu poate totuși să ia în considerare în mod rezonabil faptul că: În ceea ce privește fondul, guvernul afirmă că punctul de plecare care trebuie luat în considerare pentru a evalua durata procedurii este cel al notificării inculpatului, și anume la 24 octombrie 1991. În ceea ce privește sfârșitul termenului care trebuie luat în considerare, guvernul este de acord că trebuie să se facă referire la momentul în care acțiunea publică se stingea prin aplicarea prescripției. În acest sens, se pune întrebarea dacă mandatul de prezentare din 12 iunie 1997 - adresat reclamantului în vederea unui interogatoriu stabilit la 30 iunie 1997 dar anulat ulterior prin scrisoarea din 27 iunie 1997 - a putut întrerupe în mod valabil prescripția legală. Comitetul consideră că ultimul act de punere în aplicare care trebuie luat în considerare la stabilirea termenului de prescripție constituie audierea martorilor efectuată în iunie 1994; prin urmare, în conformitate cu prescripția trienală, în iunie 1997 se constată că acțiunea publică este oprită, indiferent de faptul că prescripția a fost constatată în mod oficial numai prin ordonanța din 17 noiembrie 2000. În subsidiar, guvernul consideră că acțiunea trebuie considerată ca fiind prevăzută la trei ani după mandatul de încuviințare din 12 iunie 1997, adică la 13 iunie 2000. Guvernul argumentează apoi că înculparea cauzei se referă la o cauză complexă de spălare de bani și necesită obligații de îndeplinit în Statele Unite. Mai este de părere că reclamantul nu a depus mărturie cu privire la diligența pe care o are la Õon în dreptul de a se aștepta din partea unui inculpat: pe de o parte, nu a intervenit în procedură în perioada cuprinsă între 24 octombrie 1991 și 13 noiembrie 1995 și, pe de altă parte, nu a încercat să obțină o ordonanță judiciară care să declare că a oprit acțiunea publică înainte de 5 septembrie 2000. În ceea ce privește comportamentul autorităților naționale, guvernul susține că, pe lângă complexitatea acestei cauze cu implicații internaționale, schimbările de la nivelul firmei de avocatură au reprezentat sursa unei pierderi suplimentare de timp. În cele din urmă, el insistă asupra faptului că legătura directă și indisolubil între procedura penală și instanța de muncă pendinte în fața instanței de muncă nu este stabilită: concedierea reclamantului a intervenit înainte de condamnarea sa de către instanța de judecată; în plus, nu a fost invocată nici o abatere gravă la baza concedierii sale. Reclamantul nu ia nicio poziție cu privire la chestiunea perioadei care trebuie luată în considerare pentru a evalua durata procedurii și contestă teza guvernului potrivit căreia cauza penală era complexă. El consideră că, la rândul său, el nu a fost responsabil pentru lentorii procedurii, ci că, dimpotrivă, el a avut de a face cu autoritățile naționale o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. În ceea ce privește comportamentul autorităților naționale, el insistă asupra faptului că, între mai 1992 și iunie 1994, precum și după audierea unui martor suplimentar în 1994 nu s-a făcut nici o obligație de a-și îndeplini obligațiile. Reclamantul nu ia poziție în raport cu teza guvernului conform căreia nu există o legătură directă și indisolubilă între procedura penală și instanța pendinte în fața instanței muncii; acesta nu oferă mai multe informații cu privire la stadiul actual al acestei din urmă proceduri. Curtea apreciază, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O a lui Boyle Nicolas Bratza Modulul Președinte
de la requête n
o
63286/00
présentée par Jean SCHUMACHER
contre le Luxembourg
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 7 janvier 2003 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
L.
Garlicki,
juges
,
et de M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 août 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant luxembourgeois, né en 1939 et résidant à Luxembourg. Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Employé à la banque L. à Luxembourg, le requérant fut inculpé le 24
octobre 1991 pour blanchiment d’argent
provenant du trafic de drogues. Le même jour, un premier interrogatoire du requérant eut lieu devant le juge d’instruction.
Le 13 novembre 1991, le requérant se vit notifier une lettre de licenciement. Le 10 décembre 1991, il déposa une requête devant le tribunal du travail en vue de sa réintégration au sein de la banque L., sinon de la condamnation de son employeur à des dommages et intérêts pour licenciement abusif.
Dans la mesure où l’affaire comportait des ramifications en Amérique du Sud, le juge d’instruction émit, le 8 mai 1992, une commission rogatoire internationale à l’adresse des autorités américaines pour demander l’autorisation de procéder à certaines investigations. Ainsi, il se rendit, le 20
mai 1992, aux Etats-Unis pour procéder à l’audition de différentes personnes qui étaient en relation avec le requérant en sa qualité d’employé de la banque L.
Dans ses observations, le Gouvernement indique qu’au mois d’avril 1993, le dossier fut transmis au parquet économique pour conclusions.
Dans un réquisitoire daté au 16 juin 1993, le parquet mit en cause deux responsables de la banque L. et rendit le dossier au juge d’instruction en vue de la poursuite des investigations.
Suite à une commission rogatoire internationale du 2 juin 1994, le nouveau juge d’instruction en charge du dossier se rendit, en date du 15 juin 1994, aux Etats-Unis pour procéder à l’audition d’un témoin supplémentaire.
En date du 12 juin 1997, le juge d’instruction informa le mandataire du requérant qu’il serait procédé à un interrogatoire de l’inculpé le 30 juin 1997. Cependant, par courrier du 27 juin 1997, le juge d’instruction annula la date fixée pour l’interrogatoire sans prévoir une audition en remplacement.
Le 20 janvier 1999, l’avocat du requérant écrivit au juge d’instruction que deux ans auparavant on lui aurait indiqué que le dossier serait clôturé pour les vacances judiciaires de 1997, mais qu’il n’y aurait toujours rien de fait. Il demanda donc des renseignements sur l’avancement du dossier, tout en rappelant au juge que le volet pénal bloque l’affaire pendante devant le tribunal du travail, eu égard au principe que «
le criminel tient le civil en état
».
Le 27 mars 2000, le requérant déposa une requête devant la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement en vue de la clôture de l’instruction, pour violation de l’article 6 § 1 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme, par un non-lieu à poursuivre.
Par ordonnance du 11 mai 2000, la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement se déclara incompétente pour ordonner la clôture de l’instruction et déclara irrecevable la demande en vue de prononcer un non
‑
lieu à poursuite.
Suite à l’appel interjeté par le requérant en date du 17 mai 2000, la chambre du conseil de la cour d’appel confirma, le 20 juin 2000, l’ordonnance de la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement.
Le 5 septembre 2000, le requérant demanda à la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement de déclarer l’action publique engagée à son encontre prescrite.
Suite aux débats ayant eu lieu le 13 novembre 2000, la chambre du conseil accueillit la demande du requérant dans une ordonnance datée au 17
novembre 2000. Elle considéra notamment que :
«
Il ne résulte d’aucun élément du dossier soumis à la juridiction d’instruction qu’un acte de poursuite ou d’instruction aurait été posé dans cette affaire au cours des trois dernières années.
Etant donné que l’action publique résultant d’un délit se prescrit, conformément aux dispositions de l’article 638 du code d’instruction criminelle, après trois années révolues à compter du jour où le délit a été commis, si dans cet intervalle il n’a été fait aucun acte d’instruction ou de poursuite, il convient de déclarer éteinte par prescription l’action publique engagée contre Jean SCHUMACHER du chef des faits pour lesquels il a été inculpé par le juge d’instruction en date du 24 octobre 1991.
»
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de l’instruction de l’affaire pénale dans laquelle il fut inculpé. Dans sa requête, il précisa encore que la durée de l’instruction avait une incidence sur la procédure pendante devant le tribunal du travail qui restait suspendue dans l’attente de l’issue de la procédure pénale en vertu du principe que «
le criminel tient le civil en état
».
Le requérant se plaint de la durée de la procédure. Il invoque l’article 6 §
1 de la Convention qui dispose notamment que :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement défendeur soulève une première exception d’irrecevabilité. Il estime que, contrairement aux affirmations du requérant, ce n’est pas l’arrêt de la chambre du conseil de la cour d’appel du 20 juin 2000 qui constitue la décision interne définitive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, mais l’ordonnance du 17 novembre 2000 déclarant l’action publique prescrite. En conséquence, la requête est irrecevable pour avoir été introduite de façon prématurée.
Le requérant conteste cette thèse.
La Cour rappelle que, dans la mesure où est seule en cause la durée de la procédure dans la présente affaire, le requérant a raisonnablement pu saisir la Cour sans avoir besoin d’attendre l’issue de la procédure interne. Il s’ensuit que l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement est à rejeter.
Le Gouvernement soulève ensuite une deuxième exception d’irrecevabilité, arguant que la requête introduite par le requérant est abusive. Ainsi, le requérant omit de mentionner, dans sa formule de requête datée au 13 novembre 2000, la demande qu’il avait déposée le 5 septembre 2000 en vue de voir déclarer prescrite l’action publique engagée à son encontre. Il ne communiqua pas davantage l’ordonnance de la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement du 17 novembre 2000 accueillant la demande en question. De la sorte, le requérant fit apparaître sa situation plus défavorable qu’elle ne l’était en réalité.
Le requérant conteste avoir eu l’intention d’induire en erreur la Cour ; il insiste sur le fait que la prescription de l’action publique engagée à son encontre ne change rien aux faits et prétentions soumis à la Cour.
La Cour se doit de noter que le représentant du requérant omit de mentionner qu’une procédure concernant la question de la prescription de l’action publique engagée à l’encontre de son client était en cours au moment même où il déposa la formule de requête devant la Cour. En outre, l’avocat du requérant s’abstint de produire l’ordonnance de la chambre du conseil du 17 novembre 2000, en dépit du courrier du greffe de la Cour du 28 novembre 2000 l’invitant à soumettre toutes décisions pertinentes relatives à l’affaire. La Cour relève ainsi que le requérant n’a pas pris le soin de fournir une information supplémentaire dans l’affaire ; elle ne saurait pour autant raisonnablement considérer qu’il s’agit d’un renseignement d’un intérêt tel que la requête devrait être déclarée comme abusive. En conséquence, cette exception d’irrecevabilité du Gouvernement ne saurait à son tour être accueillie.
Quant au fond, le Gouvernement affirme que le point de départ à prendre en compte pour évaluer la durée de la procédure est celui de la notification de l’inculpation du requérant, à savoir le 24 octobre 1991. Quant à la fin du délai à prendre en considération, le Gouvernement est d’avis qu’il faut se référer au moment où l’action publique se trouvait éteinte par le jeu de la prescription. A ce sujet, il s’interroge si le mandat de comparution du 12
juin 1997 - adressé au requérant en vue d’un interrogatoire fixé au 30
juin 1997 mais annulé ensuite par courrier du 27 juin 1997 - a pu valablement interrompre la prescription légale. Il estime que le dernier acte d’instruction à prendre en considération pour déterminer le moment de la prescription constitue l’audition de témoins effectuée en juin 1994 ; ainsi, en application de la prescription triennale, c’est en juin 1997 que l’action publique s’est trouvée éteinte, peu importe que la prescription n’ait été officiellement constatée que par l’ordonnance du 17 novembre 2000. A titre subsidiaire, le Gouvernement
estime que l’action est à considérer comme étant prescrite trois années après le mandat de comparution du 12 juin 1997, soit le 13 juin 2000. Le Gouvernement argumente ensuite que l’instruction de l’affaire portait sur une affaire complexe de blanchiment d’argent et nécessitait des devoirs à accomplir aux Etats-Unis. Il est encore d’avis que le requérant n’a pas témoigné de la diligence que l’on est en droit d’attendre de la part d’un inculpé : d’une part, il n’est pas intervenu dans la procédure pendant la période se situant entre le 24 octobre 1991 et le 13 novembre 1995, et d’autre part il n’a pas essayé d’obtenir une ordonnance judiciaire déclarant éteinte l’action publique avant le 5 septembre 2000. Quant au comportement des autorités nationales, le Gouvernement argue que, outre la complexité de cette affaire à implications internationales, des changements intervenus au niveau du cabinet d’instruction ont été la source d’une perte de temps supplémentaire. Finalement, il insiste sur le fait que le lien direct et indissociable entre la procédure pénale et l’instance pendante devant le tribunal du travail n’est pas établi : le congédiement du requérant est intervenu avant son inculpation par le juge d’instruction ; en plus, aucune faute grave n’a été invoquée à la base de son licenciement.
Le requérant ne prend pas position par rapport à la question de la période à prendre en considération pour évaluer la durée de la procédure. Il conteste la thèse du Gouvernement selon laquelle l’affaire pénale était complexe. Il estime que, pour sa part, il n’était en rien responsable des lenteurs de la procédure, mais qu’au contraire il n’a cessé d’imputer aux autorités nationales une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Pour ce qui est du comportement des autorités nationales, il insiste sur le fait qu’entre mai 1992 et juin 1994 ainsi qu’après l’audition d’un témoin supplémentaire en 1994 aucun devoir d’instruction n’a été fait. Il estime que le changement intervenu au sein du cabinet d’instruction ne saurait décharger le Gouvernement de ses responsabilités. Le requérant ne prend pas position par rapport à la thèse du Gouvernement selon laquelle il n’existe pas de lien direct et indissociable entre la procédure pénale et l’instance pendante devant le tribunal du travail ; il ne donne pas davantage de renseignements sur l’état actuel de cette dernière procédure.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président