AFFAIRE SCHUMACHER c. LUXEMBOURG

RESPONDENT

LUX

HOTĂRÂRE

25.11.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE SCHUMACHER c. LUXEMBOURG (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA SCHUMACHER c. LUXEMBURG (solicitarea nr. 63286/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 noiembrie 2003 DEFINITIVF 25/02/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Schumacher c. Luxemburg, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Strážnická dnii Fischbach Casadevall Maruste Garlicki Fura-Sandström, judecători și domnul O'Boyle, grefier de secțiune După ce ați deliberat în camera consiliului la 4 noiembrie 2003, înmânați hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 63286/00) îndreptat împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului și al cărui resortisant al acestui stat, dl Jean Schumacher ( Tribunalul este reprezentat de agentul său, A. Bodry, avocat. Reclamantul susținea că durata procedurilor penale împotriva sa a fost excesivă. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (art. 52 § (1) din Convenție a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a patra secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Printr-o decizie din 7 ianuarie 2003, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPECIALULUI Reclamantul s-a născut în 1939 și își are reședința în Luxemburg. Angajat la banca L. din Luxemburg, reclamantul a fost acuzat la 24 octombrie 1991 pentru spălare de bani În aceeași zi, a avut loc un prim interogatoriu al reclamantului în fața judecătorului. La 13 noiembrie 1991, reclamantului i s-a notificat o scrisoare de concediere, iar la 10 decembrie 1991, a înaintat o cerere Tribunalului Muncii în vederea reintegrării în cadrul băncii L., în afară de condamnarea angajatorului său la despăgubiri pentru concediere abuzivă. 11. În măsura în care cazul conținea ramificații în America de Sud, judecătorul de instrucție a emis, la 8 mai 1992, o comisie internațională la adresa autorităților americane pentru a solicita autorizația de a efectua anumite investigații. Mai 1992, în Statele Unite pentru a efectua audierea a diferite persoane care erau în legătură cu reclamantul în calitate de angajat al băncii L. 12. În observațiile sale, guvernul a indicat că, în aprilie 1993, dosarul a fost transmis procurorului economic pentru concluzii 13. Într-un rechizitoriu din 16 iunie 1993, procurorul a pus sub semnul întrebării doi oficiali ai băncii L. și i-a dat cazul judecătorului de instrucție în vederea continuării investigațiilor. Ca urmare a unei comisii internaționale de apel din 2 iunie 1994, noul judecător de instrucție care se ocupă de caz s-a dus, la 15 iunie 1994, în Statele Unite pentru a efectua audierea unui martor suplimentar. 15. Guvernul produce o piesă din care reiese că, la 23 ianuarie 1997, cazul care era pendinte în fața Tribunalului Muncii a fost stabilit pentru rolul general. 16. La data de 12 iunie 1997, judecătorul de instrucțiuni l-a informat pe reprezentantul reclamantului că se va efectua un interogatoriu al acuzatului la 30 iunie 1997. Cu toate acestea, prin scrisoarea din 27 iunie 1997, judecătorul de instrucțiuni a anulat data stabilită pentru interogatoriu fără a prevedea o audiere în locul acesteia 17. La 20 ianuarie 1999, avocatul reclamantului i-a scris judecătorului de instrucție că cu doi ani în urmă i s-ar fi spus că dosarul va fi închis pentru vacanța judiciară din 1997, dar că nu va mai fi nimic de făcut, așa că a cerut informații cu privire la progresul cazului, amintindu-i în același timp judecătorului că... La 27 martie 2000, reclamantul a înaintat o cerere în fața Camerei Consiliului Tribunalului raional în vederea încheierii anchetei, pentru încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția europeană de salvgardare a drepturilor omului, printr-un refuz al urmăririi penale 19. Prin Ordonanța din 11 mai 2000, camera Consiliului Tribunalului raional s-a declarat incompetentă să dispună încheierea anchetei și a declarat inadmisibilă cererea în vederea pronunțării unui refuz. 20. În urma cererii adresate de reclamant la data de 17 mai 2000, camera Consiliului Curții de Apel a confirmat, la 20 iunie 2000, ordonanța camerei Consiliului Tribunalului raional. 21. La 5 septembrie 2000, reclamantul a solicitat camerei Consiliului Tribunalului raional să declare acțiunea publică împotriva sa prevăzută. 22. În urma dezbaterilor care au avut loc la 13 noiembrie 2000, camera Consiliului a primit cererea reclamantului printr-o ordonanță din 17 noiembrie 2000. Având în vedere că acțiunea publică care rezultă dintr-o infracțiune se prescrie, în conformitate cu dispozițiile articolului 638 din Codul de cercetare penală, după trei ani de la data comiterii infracțiunii, în cazul în care, în acest interval, nu s-a făcut niciun act de cercetare sau urmărire penală, acțiunea publică inițiată împotriva lui Jean SCHUMACHER de la conducerea faptelor pentru care a fost acuzat de judecătorul de cercetare la data de 24 octombrie 1991 ar trebui declarată anulată prin prescripție. 23. Guvernul prezintă o scrisoare din partea avocatului reclamantului din 14 martie 2001, în care acesta din urmă solicită magistratului Tribunalului Muncii să reproducă cazul, care fusese stabilit la rolul general la 23 ianuarie 1997, la o audiere. Iunie 2001. Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 10 decembrie 2001, avocatul reclamantului l-a informat pe același judecător că tocmai fusese creditat cu suma reținută prin tranzacție semnată între părți și a informat, în consecință, că cazul este retras din rolul la ședința din aceeași zi. Într-o notă din 14 martie 2003, magistratul tribunalului muncii l-a explicat judecătorului director de pace că: Tribunalul nu a primit probabil această scrisoare înainte de ședința în cauză, deoarece dl Entriger și-ar reitera cererea de radiere pentru ședința din 14 ianuarie 2002. în termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa. Perioada care trebuie luată în considerare 25. Reclamantul nu se pronunță asupra problemei perioadei care trebuie luată în considerare pentru a evalua durata procedurii. 26. Guvernul afirmă că punctul de plecare care trebuie luat în considerare pentru evaluarea duratei procedurii este cel al notificării inculpatului, și anume 24 octombrie 1991. În ceea ce privește încheierea termenului care trebuie luat în considerare, guvernul consideră că este necesar să se facă referire la momentul în care acțiunea publică se stingea din cauza prescripției. În acest sens, se întreabă dacă mandatul de înjumătățire din 12 iunie 1997 - adresat reclamantului în vederea unui interogatoriu stabilit la 30 iunie 1997 iunie 1997 dar ulterior anulat prin scrisoarea din 27 iunie 1997 - a putut întrerupe în mod valabil prescripția legală. Comitetul consideră că ultimul act de instrucțiune care trebuie luat în considerare la stabilirea termenului de prescripție constituie audierea martorilor efectuată în iunie 1994; prin urmare, în conformitate cu prescripția trienală, acțiunea publică a fost oprită în iunie 1997, indiferent dacă prescripția a fost constatată oficial numai prin ordonanța din 17 noiembrie 2000. Cu titlu subsidiar, guvernul consideră că acțiunea trebuie considerată ca fiind prevăzută la trei ani după mandatul de înfățișare din 12 iunie 1997, respectiv la 13 iunie 2000. 28. În ceea ce privește dies ad quem, Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia perioada care trebuie luată în considerare în aplicarea articolului 6 se extinde cel puțin până la hotărârea de achitare sau de condamnare, fie ea pronunțată în gradul de apel (Wemhoff c. Germania Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7 § 18). În speță, se dovedește că nicio instanță nu a tranșat fondul cauzei, astfel încât reclamantul nu a fost, în cele din urmă, nici achitat, nici condamnat. Or, trebuie să se constate că persoana în cauză era în așteptare cu privire la soarta cauzei sale până la ordonanța declarantă stinsă prin prescripție acțiunea publică inițiată împotriva sa. Curtea consideră, prin urmare, că perioada care trebuie luată în considerare s-a încheiat cu decizia din 17 noiembrie 2000 privind evaluarea duratei procedurii 29. Reclamantul consideră că cauza nu prezenta nicio complexitate deosebită. 6 alin. (1) din Convenție. În ceea ce privește comportamentul autorităților naționale, el subliniază că între mai 1992 și iunie 1994, precum și după audierea unui martor suplimentar în 1994, nu s-a făcut nicio obligație de cercetare. El consideră că schimbarea din cabinetul de instruire nu poate elibera guvernul de responsabilitățile sale. 30. Guvernul susține că anchetarea cazului se referă la un caz complex de spălare de bani și necesită obligații de îndeplinit în Statele Unite. La rândul său, reclamantul nu ar fi depus mărturie cu privire la diligența pe care se poate aștepta să o primească de la un inculpat: pe de o parte, acesta nu a intervenit în procedură în perioada cuprinsă între 24 octombrie 1991 și 13 noiembrie 1995 și, pe de altă parte, nu a încercat să obțină un ordin judecătoresc care să declare încetarea acțiunii publice înainte de 5 septembrie 2000. În ceea ce privește comportamentul autorităților naționale, guvernul insistă asupra faptului că schimbările la nivelul cabinetului de învățământ au fost sursa unei pierderi suplimentare de timp. 31. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], Hotărârea din 17 martie 1999, n 25444/94, § 62, CEDH 1999-II). 32. În cazul de față, etapa de instruire se desfășura de la 24 octombrie 1991 la 17 noiembrie 2000; prin urmare, durata de nouă ani. În general, acest lucru se dovedește a fi prea lungă. 33. Curtea consideră că cauza nu era fără o anumită complexitate. 34. Din dosar reiese că reclamantul a provocat întârzieri notabile. 35. Se pare că, în urma comisiei internaționale de recurs din 15 iunie 1994, nu s-a efectuat nici o acțiune de cercetare. Astfel, Camera Consiliului a declarat - la 17 noiembrie 2000 - acțiunea publică împotriva reclamantului solicitat, pe motiv că: Curtea consideră că, în cazul de față, încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 37. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită o sumă de 9 512 488 de franci luxemburghezi (LUF). 39. Guvernul contestă această cerere, atât în principiu, cât și în quantum 40. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, compensarea prejudiciului material nu este posibilă decât dacă există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată a convenției și prejudiciul material pretins. În speță, Curtea consideră că reclamantul nu oferă elemente care să permită stabilirea unei legături de cauzalitate între durata procedurii și presupusul prejudiciu material suferit. Prin urmare, cererea sa ar trebui respinsă. Pagubă morală 41. Reclamantul solicită 50 000 EUR pentru a compensa prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, printre altele, din cauza faptului că reputația sa ca fond al unei bănci era ruinată. 42. Guvernul contestă această cerere în întregime. 43. Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat reclamantului un prejudiciu moral care justifică acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, ea îi alocă 6 000 EUR în acest sens. Costuri și cheltuieli de judecată 44. Reclamantul solicită o sumă de 15 000 EUR. 45. Guvernul contestă cererea reclamantului în acest sens. 46. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia [GC], 34884/97, § 30, CEDO 1999-V. În cazul de față, reclamantul nu și-a detaliat cererea sau nu a furnizat documente justificative, însă, având în vedere diligențele scrise realizate în mod vădit de avocatul său, Curtea consideră că suma de 750 EUR (a se vedea mutatis mutandis Circo și alții, Italia, nr. 46959/99, § 19 Vecchi și alții, § Italia , nr. 44898/98, § Vecina c. Franța, 27362/95, § 39). Interese moratorii 47. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESAR, CURȚIA, LA UNANIMITATE, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A spus că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale; ii. 750 EUR (șapte sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 25 noiembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Moduleer Președinte