AFFAIRE DATTEL ET AUTRES c. LUXEMBOURG

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 13130/02) îndreptată împotriva Marelui-Ducat al Luxemburgului și pe care trei cetățeni germani, d-nele Margot și Natalie Dattel și d-l Sascha Dattel ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 11 decembrie 2001 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanții au fost reprezentați până la 30 august 2004 de d-na D. Spielmann, atunci avocat la Curt. Guvernul luxemburghez ("Guvernul") este reprezentat de consilierul seu, d-na F. Schiltz, avocat la Luxemburg.

Cererea a fost atribuită celei de-a patru secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

La 6 mai 2003, Curia a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice pretenția derivată din durata procedurii Guvernului. Avantajând art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că se va pronunța concomitent asupra admisibilității și fondului.

Informat despre dreptul de a participa la procedură (art. 36 § 1 din Convenție), guvernul german a indicat, la 27 mai 2003, că nu intenționează să-l exercite.

La 1 noiembrie 2004, Curia și-a recompus secțiile (art. 25 § 1 din regulament). Cererea de faț a fost atribuită primei secții astfel remaniate (art. 52 § 1 din regulament).

În măsura în care d-na D. Spielmann, judecător ales pe seama Luxemburgului, s-a abținut (art. 28 din regulamentul Curții) și în care guvernul pârât a renunțat la utilizarea dreptului de desemnare, camera a desemnat pentru a sta în locul seu d-na F. Tulkens, judecător ales pe seama Belgiei (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 2 din regulamentul Curții).

Sunt moștenitorii d-nei R.F. care fusese făcut să deschidă, în 1974, un cont cu numărul 49 la o bancă H.B. Luxemburg (în continuare "HBL"). La o dată nespecificată, banca H.B. Colonia (în continuare "HBK") cerut HBL să debitueze, cu valoare la 25 iunie 1974, contul numărul 45 cu suma de 2.822.000 marci germane (DEM), adică echivalentul de aproximativ 1.442.865 euro (EUR), în beneficiul contului cu numărul 49.

La 29 iunie 1974, HBL i s-a retras autorizația de a face comerț; patru luni mai târziu, a fost plasată sub regimul administrării controlate.

La 24 februarie 1986, HBL, în lichidare, a citat d-na R.F. în fața judecătorului civil, în vederea în special de a vedea declarată nulă creanța înscrisă la contul cu numărul 49. Cât privește d-na R.F., ea a format o cerere reconvențională la 29 septembrie 1986 și a citat la rândul ei HBL, la data de 18 decembrie 1987 și 19 iunie 1990.

Guvernul furnizează următoarele elemente privind desfășurarea procesului: cauza a fost pusă pe rol general la audiența din 28 aprilie 1986 și părțile au facut-o reapelată la 6 octombrie 1986. Cauza a fost apoi fixată pentru pledoarii la 29 septembrie 1987, pentru a fi reportată, la cererea părților în proces, la 13 octombrie 1987, apoi la 5 ianuarie 1988, pentru a reuni roluri conexe care fusese introduse între-timp.

La această din urmă audiere, cauza a fost reportată la 14 decembrie 1988. Reclamanții precizează că mandatarul HBL solicita această amânare cu o zi înainte de audiere, adică la 4 ianuarie 1988, invocând o deplasare în străinătate. La 14 decembrie 1988, cauza a fost reportată la 23 ianuarie 1989.

Potrivit Guvernului, pledoarii fusese inițiate la această din urmă audiere și continuarea dezbaterilor a avut loc la 22 februarie 1989; cauza nu fusese totuși luată în deliberare la acea ocazie, dar reportată din nou la cererea părților la 11 aprilie 1989. Reclamanții expun că cauza fusese reportată, la 14 decembrie 1988, la 23 ianuarie/22 februarie 1989, apoi la 11 aprilie 1989.

Or, cauza fusese reapelată la 24 martie 1989 pentru a fi fixată la 9 octombrie 1989. Reclamanții subliniază că acest report era datorat faptului că unul dintre judecători nu era disponibil pentru a auzi cauza la 11 aprilie 1989.

Cauza fusese pledată la 9 octombrie 1989 și luată în deliberare; pronunțarea fusese fixată la 20 decembrie 1989.

O ruptură a deliberării fusese ordinată la 27 noiembrie 1989, cu privire la care versiunile diferă. Guvernul furnizează o piesă din care rezultă că ruptură era ordinată, pe de o parte, pentru a permite părților în litigiu să verse la tribunal procedura referitoare la administrarea controlată din care fusese obiectul HBL și, pe de altă parte, pentru a permite d-nei R.F. să precizeze dacă și-a menținut pretențiile principale și reconvenționale formulate în 1986 și 1987. Reclamanții contestă motivele astfel reținute, alegând, pe de o parte, că tribunalul ar fi trebuit să fie în posesia dosarului administrării controlate, sau altfel să ceară comunicarea acestuia din debutul instrucțiunii, și, pe de altă parte, că d-na R.F. nu avea nici un motiv pentru a renunța la prețiosul pretențiilor sale. Reclamanții insistă în schimb asupra unui element care nu ar rezulta în niciun fel din documentul furnizat de Guvern, și anume că tribunalul pierdusepiese din dosar conținând dovada pretențiilor d-nei R.F. Tribunalul ar fi informat părțile despre acest fapt la debutul anului 1990. Reclamanții subliniază că această pierdere a dosarului a obligat d-na R.F. să introducă, la 5 aprilie 1990, o nouă cerere în justiție, care fusese alăturată celorlalte roluri. Guvernul contestă această teză și subliniază în particular că rezultă clar dintr-o scrisoare din 23 martie 1990, adresată de d-na R.F. avocatului ei din acea vreme, că piesele pierdute fusese găsite între-timp.

Cauza fusese și reportată, din motive neindicate de părți, la 29 ianuarie, 5 martie și 24 septembrie 1990; la această din urmă audiere, fusese pledată.

Printr-o sentință din 12 decembrie 1990, tribunalul de sector a declarat diferitele cereri conexe și a hotărât să le alăture. HBL susținând că contul cu numărul 45 (din care suma litigioasă fusese virat la contul cu numărul 49 al d-nei R.F.) ar fi fost aprovizionat prin manipulări frauduloase efectuate de un departament al HBK care era condus de fiul d-nei R.F. și de soțul primei reclamante, judecatorii au admis oferta ei de dovadă prin cale de expertiză, pentru a descrie mecanismele operațiunilor practice. Tribunalul a încărcat un judecător cu controlul acestei măsuri de instrucție și a ordonat celor doi experți numiți să-și depună raportul la grefa tribunalului până la 16 august 1991 cel mai târziu.

În fața refuzului experților astfel desemnați de a-și îndeplini misiunea, alți experți fusese numiți, în zadar, la 19 martie și 12 iunie 1991. Cei trei experți care acceptase în sfârșit misiunea – la o dată nespecificată – fusese o primă întâlnire cu părțile în litigiu la data de 23 aprilie 1992. Potrivit indicațiilor Guvernului, contestate de reclamanți, aceștia ar fi trimis fără încetare documente suplimentare experților. Reclamanții susțin că HBL omit să respecte termenele fixate de experți pentru remiterea documentelor.

Un raport de expertiză fusese prezentat la data de 24 martie 1995 și cauza fixată la 28 februarie 1996 pentru pledoarii. Potrivit reclamanților, cauza fusese reportată la 19 noiembrie 1996, în urma cererii HBL de a depune concluzii. Entre-timp, prima reclamantă lansase, la 11 septembrie 1996, o citație cu privire la HBL, pentru a cere constatarea că acțiunea ei nu fusese introdusă decât pentru cazul în care s-ar judeca că d-na R.F. nu era în drept să obțină plata averilor virate pe contul cu numărul 49, în măsura în care aceste sume provenea din partea primei reclamante din contul cu numărul 45.

D-na R.F. decedu la 18 octombrie 1996.

Prin citație din 30 decembrie 1996, cei trei reclamanți declarase că preiau instanța introdusă de d-na R.F., în calitate lor de moștenitori ai acesteia.

După reporturi între octombrie și decembrie 1996, cauza apăru, pentru pledoarii, la audiența din 21 ianuarie 1997 și fusese atunci refixată – la cererea HBL, potrivit reclamanților – la 17 septembrie și 8 octombrie 1997. La această din urmă audiere, cauza fusese pledată și pronunțarea fixată la 4 decembrie 1997. În urma unei rupturi a deliberării, părțile furnizase informații tribunalului și cauza fusese reprisă în deliberare la 19 noiembrie 1997. Pronunțarea fusese fixată la 15 ianuarie 1998, apoi reportată cu o lună mai târziu.

Tribunalul de sector și-a pronunțat sentința la 12 februarie 1998. Judecatorii hotărâse că elementele descrise de judecatorii germani – în cadrul unor cauze penale diligentate împotriva angajaților HBK cu privire la falimentul acesteia – constituteau presumții suficient de grave, precise și concordante de natură să le determine convingerea că soldul debitor al contului cu numărul 49 provenind din creditare contului cu numărul 45 fusese obținut în mod ilicit. Ei declarase deci cererea HBL întemeiată și au respins pretenții ale reclamanților.

La 5 mai 1998, aceștia apelaseră.

Potrivit Guvernului, HBL a luat inițiativa, la 8 iulie 1998, de a face apelată cauza la audiența din 15 iulie 1998, unde fusese fixată la 23 septembrie 1998, apoi la 11 noiembrie 1999. La această din urmă dată, cauza fusese reținută. Guvernul indică în continuare că consilierul reclamanților, după ce inițiase pledoarii, ar fi solicitat reportarea cauzei. Reclamanții contestă această teză; deci, plicul de audiere nu menționează în niciun fel o cerere de report dar se limitează să reamintească că mandatarii celor două părți în litigiu inițiau pledoarii și că cauza fusese apoi refixată la 19 ianuarie 2000.

La această din urmă dată, cauza fusese și pledată, apoi refixată la audiența din 29 martie 2000, atunci când pronunțarea fusese fixată la 17 mai 2000.

În hotărârea ei din 31 mai 2000, curtea de apel confirma sentința de primă instanță.

La 14 iunie 2001, Curia de Casație respinsese pouvoir-ul introdus de reclamanți la data de 21 noiembrie 2000.

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Guvernul susține mai întâi că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. În acest sens, el subliniază în special că interesații au posibilitatea de a sesiza tribunalele luxemburgheze pe baza legii din 1 septembrie 1988 privind răspunderea civilă a Statului și a colectivităților publice. Deci, plecând de la principiul aplicării directe a Convenției în dreptul intern luxemburghez, judecatorii ar fi putut și ar putea în continuare aloca daune-interese reclamanților, pe motiv că termenul procedurii civile litigioase nu ar fi fost rezonabil.

Reclamanții replyply că recursul astfel invocat nu ar putea fi considerat o cale de atac eficace în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Guvernul nu ar produce nici un exemplu al unei aplicări a legii din 1 septembrie 1988 de către instanțele luxemburgheze în cazul depășirii termenului rezonabil de către autoritățile naționale.

Curia reamintește că dispozițiile articolului 35 din Convenție nu prescriu epuizarea decât a recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile cât și adecvate. Ele trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu numai în teorie ci și în practică, altfel li lipsesc eficacitate și accesibilitate dorite; aparține Statului pârât să demonstreze că aceste cerințe se găsesc reunite (Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 75, CEDO 1999-V; Berlin c. Luxemburg (hotărâre), nr. 44978/98; Rezette c. Luxemburg, nr. 73983/01, § 26, 13 iulie 2004).

În cazul de faț, Curia constată că guvernul luxemburghez rămâne în neajutor de a cita nici un exemplu de jurisprudență care să fi demonstrat eficacitatea recursului existând în teorie în dreptul intern. De aceea, Guvernul nu a stabilit că reclamanții dispuneau de un recurs suficient pe care ar fi trebuit să-l epuizeze.

Rezultă că această excepție preliminară a Guvernului trebuie respingă.

Guvernul ridică apoi o excepție de inadmisibilitate derivată din defectul manifest de temei al cererii. Prima reclamantă interveni pentru prima oară în procedură la 11 septembrie 1996 lansând o citație împotriva HBL. Cât privește ceilalți doi reclamanți, ei preiau instanța – odată cu prima reclamantă – la 18 octombrie 1996 în calitate lor de moștenitori ai d-nei R.F. Nu este deci decât de la aceste date respective că interesații ar putea se plânge că un tribunal nu ar fi hotărât asupra drepturilor și obligațiilor lor de natură civilă într-un termen rezonabil. Or, termenele care au urmat preluării instanței sunt toate rezonabile.

Reclamanții contestă această teză, pe motiv că au urmărit interese materiale și morale legitime preluând, în calitate lor de moștenitori, instanța respectivă a mamei și bunicii lor.

Curia observă că există o legătură strânsă între teza Guvernului pe acest punct și bine-fondul pretenției reclamanților pe terenul articolului 6 § 1 din Convenție. Ea hotărâsc de aceea să alăture această excepție fondului.

În lumina tuturor celor de mai sus, Curia estimează că pretenția derivată din durata procedurii ridică întrebări serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită un examen pe fond. Nici un alt motiv de inadmisibilitate nu a fost constatat. B. Asupra fondului 1. Perioada de luat în considerare

Guvernul expune că perioada de considerat a inceput respectiv, pentru prima reclamantă, la 11 septembrie 1996, și, pentru ceilalți doi interesați, la 30 decembrie 1996 și s-a terminat la 14 iunie 2001.

Reclamanții propun Curții să ia în considerare ansamblul procedurii, în măsura în care au preluat, în calitate lor de moștenitori, instanța care incepu la 24 februarie 1986.

Curia observă că jurisprudența sa în materie, referitoare la intervenția terților în proceduri civile, face următoarea distincție: atunci când reclamantul interveni în procedura națională în numele propriu, perioada de luat în considerare începe să curgă de la această dată, în timp ce atunci când reclamantul se constituie parte în litigiu în calitate de moștenitor, el poate se plânge de toată durata procedurii (Pandolfelli și Palumbo c. Italia, hotărâre din 27 februarie 1992, seria A nr. 231-B, p. 16, § 2; X c. Franța, hotărâre din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 89, § 26; Aldo Tripodi c. Italia, nr. 45078/98, 12 octombrie 2000).

Curia constată că reclamanții au intervenit la 30 decembrie 1996, în calitate lor de moștenitori, în procedura deschisă împotriva de cujus la data de 24 februarie 1986.

Rezultă că perioada de considerat a inceput la 24 februarie 1986 și s-a terminat la 14 iunie 2001, data deciziei Curții de Casație. De aceea, a durat mai mult de 15 ani și 3 luni pentru trei instanțe. 2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Guvernul afirmă că afacerea prezenta, în sine, o oarecare complexitate și că era și mai grevată de numărul rolurilor introduse de o parte și de cealaltă. De altfel, chiar și presupunând că procedura trebuia să arate întârzieri, acestea ar fi imputabile, nu judecatorilor care nu aveau influență asupra avansării dosarului, ci părților în litigiu național, în măsura în care a fost o procedură scrisă. Reclamanții ar fi generat majoritatea întârzierilor, cu scopul de a face să dureze lucrurile și de a întârzia încheierea lichidării băncii. Mai în special, ar fi întârziat depunerea raportului de expertiză ordenat de primul judecător, făcând să ajungă continuu noi documente experților.

Reclamanții contestă complexitatea afacerii. Ei subliniază în plus că au acționat cu diligență pe tot parcursul procedurii; tocmai pe dimpotrivă, judecatorii ar fi acordat numeroase reporturi ale cauzei la cererea HBL, pe de o parte, și refixarea la audiența din 9 octombrie 1989 precum și ruptură deliberării din 27 noiembrie 1989 ar fi imputabile autorităților naționale, pe de altă parte. Ei insistă în special asupra întârzierii importante generate de măsura de instrucție ordinată la 12 decembrie 1990; într-adevăr, expertiza – deja inutilă în sine, deoarece ar fi putut fi evitată dacă piesele conținând dovada pretențiilor d-nei R.F. nu fusese pierdute de tribunal – ar fi durat aproape 5 ani.

Curia reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și în funcție de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea afacerii, comportamentul reclamanților și comportamentul autorităților competente, precum și enjeu-ul litigului pentru interesați (a se vedea, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

În cazul de faț, durata de puțin mai mult de 15 ani și 3 luni pare a priori prea lungă.

Curia recunoaște că litigiul prezintă o oarecare complexitate. Mai multe cereri conexe, introduse de părțile în litigiu național, fusese în special alăturate în sentința din 12 februarie 1998 care se referă la elementele adunate de judecatorii germani în cadrul unor cauze penale. Curia estimează totuși că aceasta nu este suficient pentru a explica durata examinării afacerii.

Ea constată că Guvernul omit de a arăta cu precizie în ce măsură reclamanții ar fi întârziat procedura. De altfel, nu rezultă cu certitudine din dosar că aceștia, care au apelat și la care nu i se poate reproșa că au profitat din plin de căile de atac interne existente (a se vedea în special Erkner și Hofauer c. Austria, hotărâre din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, p. 63, § 68), au cauzat o întârziere notabilă în desfășurarea procedurii.

Cu privire la comportamentul autorităților naționale, Curia observă că după ce consimțise să acorde numeroase reporturi ale cauzei și ordinase o ruptură a deliberării, tribunalul de sector numiră, la 12 decembrie 1990, doi experți. Mai mulți specialiști refuzase nominalizarea lor, o întâlnire a avut loc, la 23 aprilie 1992, între părți și experții acceptând misiunea. Un raport de expertiză nu fusese depus în final decât la data de 24 martie 1995, adică 4 ani și 3 luni după sentința care ordona măsura de instrucție. Tribunalul și-a pronunțat apoi sentința 2 ani și 10 luni mai târziu, după ce acordase mai multe reporturi ale cauzei și ordinase o nouă ruptură a deliberării. Curtea de apel, sesizată la 5 mai 1998, se pronunțase doi ani mai târziu, adică la 31 mai 2000.

Curia estimează că, chiar și în cazurile în care, cum și în cazul de faț, procedura este reglementată de principiul inițiativei părților, noțiunea de "termen rezonabil" cere ca tribunalele să urmărească și desfășurarea procedurii și să fie mai atente atunci când se cer să consimtă la o cerere de amânare sau să supravegheze termenele pentru stabilirea unui raport de expertiză judecat necesar pentru decizia sa (a se vedea Capuano c. Italia, hotărâre din 25 iunie 1987, seria A nr. 119-1, p. 11, § 25).

În circumstanțele cauzei, Curia estimează că durata procedurii a depășit "termenul rezonabil" și că deci a existat incălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamanții cer principial 550.000 EUR la titlul prejudiciului material și moral pe care estimează că l-au suferit. Subsidiar, cer respectiv 30.000 și 15.000 EUR la titlu de prejudicii materiale și morale.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curia nu observă un liant de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, ea estimează că se impune să acorde împreună reclamanților 15.000 EUR la titlul prejudiciului moral. B. Cheltuieli și dospeni

Reclamanții solicită rambursarea cheltuielilor și onorariilor angajate în cadrul procedurii interne, precum și în fața Curții, pentru suma de 31.786,40 EUR.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dopenilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În cazul de faț și având în vedere elementele în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curia estimează rezonabil să acorde la acest titlu suma de 2.500 EUR și o acordă reclamanților. C. Dobânzi moratoare

Curia judecă adecvat să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURIA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară admisibilă pretenția derivată din durata excesivă a procedurii; 2. Spune că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verse împreună reclamanților, în trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro) pentru prejudiciul moral și 2.500 EUR (doi mii cinci sute euro) pentru cheltuieli și dopenă, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit; b) că de la expirarea acelui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 août 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 13130/02) dirigée contre le Grand-Duché de Luxembourg et dont trois ressortissants allemands, M mes Margot et Natalie Dattel et M. Sascha Dattel (« les requérants »), ont saisi la Cour le 11 décembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants étaient représentés jusqu’au 30 août 2004 par M e D. Spielmann, alors avocat à la Cour. Le gouvernement luxembourgeois (« le Gouvernement ») est représenté par son conseil, M e F. Schiltz, avocat à Luxembourg.

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 6 mai 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

Informé de son droit de prendre part à la procédure (article 36 § 1 de la Convention), le gouvernement allemand a indiqué, le 27 mai 2003, qu’il n’entendait pas s’en prévaloir.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1 du règlement).

Dans la mesure où M. D. Spielmann, juge élu au titre du Luxembourg, s’est déporté (article 28 du règlement de la Cour) et où le gouvernement défendeur a renoncé à l’usage de son droit de désignation, la chambre a désigné pour siéger à sa place M me F. Tulkens, juge élue au titre de la Belgique (article 27 § 2 de la Convention et article 29 § 2 du règlement de la Cour). EN FAIT

Ils sont les héritiers de M me R.F. qui avait fait procéder, en 1974, à l’ouverture d’un compte portant le numéro 49 auprès d’une banque H.B. Luxembourg (ci-après « HBL »). A une date non précisée, la banque H.B. Cologne (ci-après « HBK ») demanda à la HBL de débiter, avec valeur au 25 juin 1974, le compte numéro 45 d’un montant de 2 822 000 marks (DEM), soit l’équivalent d’environ 1 442 865 euros (EUR), au profit du compte numéro 49.

Le 29 juin 1974, la HBL se vit retirer l’autorisation de faire le commerce ; quatre mois plus tard, elle fut placée sous le régime de la gestion contrôlée.

Le 24 février 1986, la HBL, en liquidation, assigna M me R.F. devant le juge civil, en vue, notamment, de voir déclarer nulle la créance inscrite au compte numéro 49. Quant à M me R.F., elle forma une demande reconventionnelle le 29 septembre 1986 et assigna à son tour la HBL, en date des 18 décembre 1987 et 19 juin 1990.

Le Gouvernement fournit les éléments suivants sur le déroulement du procès : l’affaire fut mise au rôle général à l’audience du 28 avril 1986 et les parties la firent rappeler le 6 octobre 1986. L’affaire fut ensuite fixée pour plaidoiries au 29 septembre 1987, pour être reportée, à la demande des parties au procès, au 13 octobre 1987, puis au 5 janvier 1988, afin de réunir des rôles connexes qui avaient été introduits entre-temps.

A cette dernière audience, l’affaire fut reportée au 14 décembre 1988. Les requérants précisent que le mandataire de la HBL sollicita cette remise la veille de l’audience, soit le 4 janvier 1988, en invoquant un déplacement à l’étranger. Le 14 décembre 1988, l’affaire fut reportée au 23 janvier 1989.

Selon le Gouvernement, les plaidoiries furent entamées à cette dernière audience et la continuation des débats eut lieu le 22 février 1989 ; l’affaire ne fut cependant pas prise en délibéré à cette occasion, mais reportée une nouvelle fois à la demande des parties au 11 avril 1989. Les requérants exposent que l’affaire fut reportée, le 14 décembre 1988, au 23 janvier/22 février 1989, puis au 11 avril 1989.

Or, l’affaire fut réappelée le 24 mars 1989 pour être fixée au 9 octobre 1989. Les requérants soulignent que ce report était dû au fait qu’un des juges n’était pas disponible pour entendre l’affaire le 11 avril 1989.

L’affaire fut plaidée le 9 octobre 1989 et prise en délibéré ; le prononcé fut fixé au 20 décembre 1989.

Une rupture du délibéré fut ordonnée le 27 novembre 1989, au sujet de laquelle les versions divergent. Le Gouvernement fournit une pièce de laquelle il résulte que la rupture était ordonnée, d’une part, pour permettre aux parties au litige de verser au tribunal la procédure relative à la gestion contrôlée dont avait fait l’objet la HBL et, d’autre part, pour permettre à M me R.F. de préciser si elle maintenait ses demandes principale et reconventionnelle formulées en 1986 et 1987. Les requérants contestent les motifs ainsi retenus, alléguant, d’une part, que le tribunal aurait dû être en possession du dossier de la gestion contrôlée sinon en demander la communication dès le début de l’instruction, et, d’autre part, que M me R.F. n’avait aucune raison pour renoncer à ses prétentions. Les requérants insistent au contraire sur un élément qui ne ressortirait nullement du document fourni par le Gouvernement, à savoir que le tribunal avait perdu les pièces du dossier contenant la preuve des prétentions de M me R.F. Le tribunal aurait informé les parties de ce fait au début de l’année 1990. Les requérants soulignent que cette perte du dossier obligea M me R.F. à introduire, le 5 avril 1990, une nouvelle demande en justice, qui fut jointe aux autres rôles. Le Gouvernement conteste cette thèse et souligne notamment qu’il résulte clairement d’une lettre du 23 mars 1990, adressée par M me R.F. à son avocat de l’époque, que les pièces perdues avaient été retrouvées entre-temps.

L’affaire fut encore reportée, pour des raisons non indiquées par les parties, aux 29 janvier, 5 mars et 24 septembre 1990 ; à cette dernière audience, elle fut plaidée.

Par un jugement du 12 décembre 1990, le tribunal d’arrondissement déclara les différentes demandes connexes et décida de les joindre. La HBL ayant soutenu que le compte numéro 45 (duquel le montant litigieux avait été viré sur le compte numéro 49 de M me R.F.) aurait été provisionné par des manipulations frauduleuses effectuées par un département de la HBK qui était dirigé par le fils de M me R.F. et l’époux de la première requérante, les juges firent droit à son offre de preuve par voie d’expertise, afin de décrire les mécanismes des opérations pratiquées. Le tribunal chargea un juge du contrôle de cette mesure d’instruction et ordonna aux deux experts nommés de déposer leur rapport au greffe du tribunal le 16 août 1991 au plus tard.

Devant le refus des experts ainsi désignés d’accomplir la mission, d’autres experts furent nommés, en vain, les 19 mars et 12 juin 1991. Les trois experts qui acceptèrent finalement la mission – à une date non précisée – eurent une première entrevue avec les parties au litige en date du 23 avril 1992. Selon les indications du Gouvernement, contestées par les requérants, ceux-ci auraient fait parvenir, sans cesse, des pièces supplémentaires aux experts. Les requérants soutiennent que la HBL omit de respecter les délais fixés par les experts pour remettre des documents.

Un rapport d’expertise fut rendu en date du 24 mars 1995 et l’affaire fixée au 28 février 1996 pour plaidoiries. Selon les requérants, l’affaire fut reportée au 19 novembre 1996, suite à la demande de la HBL de déposer des conclusions. Entre-temps, la première requérante lança, le 11 septembre 1996, une assignation à l’égard de la HBL, pour demander acte que son action n’était introduite que pour le cas où il serait jugé que M me R.F. n’était pas en droit d’obtenir paiement des avoirs virés sur le compte numéro 49, dans la mesure où ces sommes provenaient de la part de la première requérante dans le compte numéro 45.

M me R.F. décéda le 18 octobre 1996.

Par assignation du 30 décembre 1996, les trois requérants déclarèrent reprendre l’instance introduite par M me R.F., en leur qualité d’héritiers de cette dernière.

Après des reports entre octobre et décembre 1996, l’affaire parut, pour plaidoiries, à l’audience du 21 janvier 1997 et fut alors refixée – à la demande de la HBL, selon les requérants – aux 17 septembre et 8 octobre 1997. Lors de cette dernière audience, l’affaire fut plaidée et le prononcé fixé au 4 décembre 1997. Suite à une rupture du délibéré, les parties fournirent des renseignements au tribunal et l’affaire fut reprise en délibéré le 19 novembre 1997. Le prononcé fut fixé au 15 janvier 1998, puis reporté à un mois plus tard.

Le tribunal d’arrondissement rendit son jugement le 12 février 1998. Les juges décidèrent que les éléments décrits par les juges allemands – dans le cadre d’affaires pénales diligentées contre les employés de la HBK au sujet de la faillite de cette dernière – constituaient des présomptions suffisamment graves, précises et concordantes de nature à emporter leur conviction que le solde créditeur du compte numéro 49 provenant du crédit du compte numéro 45 avait été obtenu de manière illicite. Ils déclarèrent ainsi la demande de la HBL fondée et déboutèrent les requérants.

Le 5 mai 1998, ceux-ci interjetèrent appel.

Selon le Gouvernement, la HBL prit l’initiative, le 8 juillet 1998, de faire appeler l’affaire à l’audience du 15 juillet 1998, où elle fut fixée au 23 septembre 1998, puis au 11 novembre 1999. A cette dernière date, l’affaire fut retenue. Le Gouvernement indique ensuite que le conseil des requérants, après avoir entamé les plaidoiries, aurait sollicité le report de l’affaire. Les requérants contestent cette thèse ; ainsi, le plumitif d’audience ne mentionnerait nullement de demande de report mais se bornerait à rappeler que les mandataires des deux parties au litige entamaient leurs plaidoiries et que l’affaire fut ensuite refixée au 19 janvier 2000.

A cette dernière date, l’affaire fut encore plaidée, puis refixée à l’audience du 29 mars 2000, lors de laquelle le prononcé fut fixé au 17 mai 2000.

Dans son arrêt du 31 mai 2000, la cour d’appel confirma le jugement de première instance.

Le 14 juin 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par les requérants en date du 21 novembre 2000. I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soutient en premier lieu que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. A cet égard, il souligne notamment que les intéressés ont la possibilité de saisir les tribunaux luxembourgeois sur base de la loi du 1 er septembre 1988 relative à la responsabilité civile de l’Etat et des collectivités publiques. Ainsi, partant du principe d’application directe de la Convention dans le droit interne luxembourgeois, les juges auraient pu et pourraient encore allouer des dommages et intérêts aux requérants, au motif que le délai de la procédure civile litigieuse n’aurait pas été raisonnable.

Les requérants répliquent que le recours ainsi invoqué ne saurait être considéré comme une voie de recours efficace au sens de la jurisprudence de la Cour. En effet, le Gouvernement ne produirait aucun exemple d’une application de la loi du 1 er septembre 1988 par les juridictions luxembourgeoises au cas du dépassement du délai raisonnable par les autorités nationales.

La Cour rappelle que les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies ( Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 75, CEDH 1999-V ; Berlin c. Luxembourg (déc.), n o 44978/98 ; Rezette c. Luxembourg, n o 73983/01, § 26, 13 juillet 2004 ).

En l’espèce, la Cour constate que le gouvernement luxembourgeois reste en défaut de citer un seul exemple de jurisprudence qui ait démontré l’effectivité du recours existant en théorie en droit interne. Partant, le Gouvernement n’a pas établi que les requérants disposaient là d’un recours suffisant qu’ils auraient dû épuiser.

Il s’ensuit que cette exception préliminaire du Gouvernement doit être écartée.

Le Gouvernement soulève ensuite une exception d’irrecevabilité tirée du défaut manifeste de fondement de la requête. La première requérante intervint pour la première fois dans la procédure le 11 septembre 1996 en lançant une assignation contre la HBL. Quant aux deux autres requérants, ils reprirent l’instance – ensemble avec la première requérante – le 18 octobre 1996 en leur qualité d’héritiers de M me R.F. Ce n’est donc qu’à partir de ces dates respectives que les intéressés pourraient se plaindre qu’un tribunal n’aurait pas statué sur leurs droits et obligations à caractère civil dans un délai raisonnable. Or, les délais qui ont suivi la reprise d’instance sont tous raisonnables.

Les requérants contestent cette thèse, au motif qu’ils poursuivirent des intérêts matériel et moral légitimes en reprenant, en tant qu’héritiers, l’instance respectivement de leur mère et grand-mère.

La Cour relève qu’il existe un lien étroit entre la thèse du Gouvernement sur ce point et le bien-fondé du grief des requérants sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle décide dès lors de joindre cette exception au fond.

Au vu de tout ce qui précède, la Cour estime que le grief tiré de la durée de la procédure pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. B. Sur le fond 1. Période à prendre en considération

Le Gouvernement expose que la période à considérer a débuté respectivement, pour la première requérante, le 11 septembre 1996, et, pour les deux autres intéressés, le 30 décembre 1996 et s’est terminée le 14 juin 2001.

Les requérants proposent à la Cour de prendre en considération l’ensemble de la procédure, dans la mesure où ils ont repris, en leur qualité d’héritiers, l’instance qui avait débuté le 24 février 1986.

La Cour relève que sa jurisprudence en la matière, relative à l’intervention des tiers dans des procédures civiles, fait la distinction suivante : lorsque le requérant est intervenu dans la procédure nationale en son nom propre, la période à prendre en considération commence à courir à compter de cette date, alors que, lorsque le requérant se constitue partie au litige en tant qu’héritier, il peut se plaindre de toute la durée de la procédure ( Pandolfelli et Palumbo c. Italie , arrêt du 27 février 1992, série A n o 231-B, p. 16, § 2 ; X c. France , arrêt du 31 mars 1992, série A n o 234-C, p. 89, § 26 ; Aldo Tripodi c. Italie , n o 45078/98, 12 octobre 2000).

La Cour constate que les requérants sont intervenus le 30 décembre 1996, en leur qualité d’héritiers, dans la procédure ouverte contre le de cujus en date du 24 février 1986.

Il s’ensuit que la période à considérer a débuté le 24 février 1986 et s’est terminée le 14 juin 2001, date de la décision de la Cour de cassation. Elle a donc duré plus de 15 années et 3 mois pour trois instances. 2. Caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le Gouvernement affirme que l’affaire présentait, en soi, une complexité certaine et qu’elle était encore alourdie par le nombre de rôles introduits de part et d’autre. En outre, à supposer même que la procédure devait afficher des retards, ceux-ci seraient imputables, non pas aux juges qui n’avaient pas d’influence sur l’avancement du dossier, mais aux parties au litige national, dans la mesure où il s’agissait d’une procédure écrite. Les requérants auraient généré la plupart des retards, dans le but de faire durer les choses et de retarder la clôture de la liquidation de la banque. Plus particulièrement, ils auraient retardé le dépôt du rapport de l’expertise ordonnée par le premier juge, en faisant parvenir sans cesse de nouvelles pièces aux experts.

Les requérants contestent la complexité de l’affaire. Ils soulignent en outre avoir agi avec diligence tout au long de la procédure ; bien au contraire, les juges auraient accordé de nombreux reports de l’affaire à la demande de la HBL, d’une part, et la refixation à l’audience du 9 octobre 1989 ainsi que la rupture du délibéré du 27 novembre 1989 seraient imputables aux autorités nationales, d’autre part. Ils insistent encore particulièrement sur l’important retard engendré par la mesure d’instruction ordonnée le 12 décembre 1990 ; en effet, l’expertise – déjà inutile en soi puisqu’elle aurait pu être évitée si les pièces contenant la preuve des prétentions de M me R.F. n’avaient pas été perdues par le tribunal – aurait duré près de 5 ans.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

En l’espèce, la durée d’un peu plus de 15 années et 3 mois semble a priori trop longue.

La Cour reconnaît que le litige présente une certaine complexité. Plusieurs demandes connexes, introduites par les parties au litige national, furent notamment jointes dans le jugement du 12 février 1998 qui se réfère aux éléments recueillis par les juges allemands dans le cadre d’affaires pénales. La Cour estime cependant que cela ne suffit pas à expliquer la durée de l’examen de l’affaire.

Elle constate que le Gouvernement omet de montrer avec précision en quoi les requérants auraient retardé la procédure. Par ailleurs, il ne ressort pas avec certitude du dossier que ces derniers, qui ont fait appel et auxquels on ne saurait reprocher d’avoir tiré pleinement parti des voies de recours internes existantes (voir notamment Erkner et Hofauer c. Autriche , arrêt du 23 avril 1987, série A n o 117, p. 63, § 68), aient causé de retard notable dans le déroulement de la procédure.

S’agissant du comportement des autorités nationales, la Cour relève qu’après avoir consenti à accorder de nombreux reports de l’affaire et prononcé une rupture du délibéré, le tribunal d’arrondissement nomma, le 12 décembre 1990, deux experts. Plusieurs spécialistes ayant refusé leur nomination, une entrevue eut lieu, le 23 avril 1992, entre les parties et les experts acceptant leur mission. Un rapport d’expertise ne fut déposé finalement qu’en date du 24 mars 1995, soit 4 années et 3 mois après le jugement ordonnant la mesure d’instruction. Le tribunal rendit ensuite son jugement 2 ans et 10 mois plus tard, après avoir accordé plusieurs reports de l’affaire et prononcé une nouvelle rupture du délibéré. La cour d’appel, saisie le 5 mai 1998, se prononça deux ans plus tard, soit le 31 mai 2000.

La Cour estime que, même dans les cas où, comme en l’espèce, la procédure est régie par le principe de l’initiative des parties, la notion du « délai raisonnable » exige que les tribunaux suivent aussi le déroulement de la procédure et soient plus attentifs lorsqu’il s’agit de consentir à une demande d’ajournement ou de surveiller les délais pour l’établissement d’un rapport d’expertise jugé nécessaire à sa décision (voir Capuano c. Italie , arrêt du 25 juin 1987, série A n o 119-1, p. 11, § 25).

Dans les circonstances de la cause, la Cour estime que la durée de la procédure a excédé le « délai raisonnable » et qu’il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Les requérants réclament principalement 550 000 EUR au titre du préjudice matériel et moral qu’ils auraient subi. Subsidiairement, ils réclament respectivement 30 000 et 15 000 EUR au titre des préjudices matériel et moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer conjointement aux requérants 15 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Les requérants sollicitent le remboursement des frais et honoraires engagés dans le cadre de la procédure interne ainsi que de celle devant la Cour, pour un montant de 31 786,40 EUR.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’octroyer à ce titre la somme de 2 500 EUR et l’accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare recevable le grief tiré de la durée excessive de la procédure ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 15 000 EUR (quinze mille euros) pour dommage moral et 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 août 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Christos Rozakis Greffier adjoint Président