Schaal împotriva Luxemburgului

La originea cauzei se află o cerere (nr. 51773/99) împotriva Marelui Ducat de Luxemburg și care un cetățean al acestui stat, Daniel Schaal („reclamantul"), a sesizat Curtea la 26 august 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de domnul D. Spielmann care este asistat de doamna R. Grasso, avocați la Luxemburg. Guvernul luxemburghez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna A. Bodry, avocat la Luxemburg.

Reclamantul se plângea, pe de o parte, de durata derezonabilă a procedurii penale deschisă împotriva sa și, pe de altă parte, de o încălcare a dreptului lui la viață familială în măsura în care urmărirea penală a justificat un refuz de a i se acorda dreptul de vizită și găzduire al copilului său până la momentul în care a fost achitat.

Cererea a fost atribuită secțiunii a doua a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 29 martie 2001, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a patra, astfel reorganizată (art. 52 § 1).

Reclamantul s-a căsătorit la 21 septembrie 1984 cu R. Un copil s-a născut din uniunea lor în 1986. La 25 octombrie 1993, reclamantul a cerut divorțul.

La 7 ianuarie 1994, reclamantul a primit prin intermediul avocatului său un certificat al Dr. R.-H., din care rezulta că „din motive psihologice importante, este extrem de preferabil ca fiica C. să nu mai vadă tatăl său pentru o perioadă nedeterminată".

La 19 ianuarie 1994, R. a depus plângere împotriva reclamantului, acuzându-l că a abuzat sexual de fiica lor. R. și-a motivat plângerea printr-o schimbare de comportament observată pe fiica ei care, după un weekend petrecut cu tatăl său în noiembrie 1993, ar fi manifestat o atitudine agresivă și distantă. Comportamentul copilului ar fi urmat să se repete și chiar să se accentueze la fiecare întoarcere din weekend-urile petrecute în compania tatălui.

La 11 februarie 1994, judecătorul de instrucție din Luxemburg l-a acuzat pe reclamant cu fapte de viol de către ascendent și atentate la pudoare cu violență și amenințări.

La 13 iulie 1994, tribunalul de district de Diekirch a pronunțat divorțul pe vinovăția soției reclamantului. A încredințat-o pe aceasta cu custodia lui C. și a amânat pronunțarea cu privire la eventuala acordare a unui drept de vizită și/sau găzduire în favoarea reclamantului.

Între timp, părinții reclamantului au cerut, la 8 iulie 1994, dreptul de vizită și găzduire în favoarea lor. Printr-o ordonanță din 19 iulie 1994, judecătorul pentru cauze urgente de la Diekirch a declarat cererea inadmisibilă, bazandu-se în special pe faptul că reclamantul locuia în apropierea domiciliului părinților săi și îi frecventa regulat. Bunicii copilului nu au contestat această ordonanță.

Printr-o scrisoare din 28 iulie 1994, reclamantul s-a adresat judecătorului de instrucție „cu speranța de a accelera cauza", afirmând printre altele că „există martori care dovedesc că copilul este influențat de mama sa împotriva mea".

La 6 octombrie 1994, judecătorul de instrucție a ordonat Dr. H., de la Universitatea din Saarland, să auditioneze copilul în vederea intocmirii unui raport psihologic asupra credibilității sale. La 29 noiembrie 1994, Dr. H. a depus raportul dată din 26 noiembrie 1994 la dosarul de instrucție. A concluzionat asupra credibilității mărturiilor date de C. cu privire la faptele imputate reclamantului.

La cererea reclamantului, judecătorul a desemnat, prin ordonanță din 3 noiembrie 1994, ca contra-expert pe Dr. S. Acesta din urmă a refuzat însă misiunea încredințată, din motiv de conflict de interese, de sorte că la 21 noiembrie 1994, un alt specialist a fost numit în locul său. În măsura în care acesta a refuzat competența, Dr. R. a fost numit la 19 decembrie 1994, și a prezentat raportul său un an mai târziu. În măsura în care nu și-a îndeplinit totuși misiunea așa cum i-a fost încredințată, judecătorul de instrucție l-a numit pe Dr. V. în locul său, prin ordonanță din 22 decembrie 1995. La 19 ianuarie 1996, judecătorul a scris avocatului reclamantului că „toate încercările de a găsi un contra-expert au eșuat" și i-a cerut să propună un nou nume. Astfel, Prof. F., din Munchen, a fost numit la 29 ianuarie 1996, la propunerea reclamantului. La 21 martie 1996, acesta a depus un raport de expertiză la dosarul de instrucție. În raportul dată din 8 martie 1996, Prof. F. a ajuns la concluzia că raportul Dr. H. din 26 noiembrie 1994 nu corespundea criteriilor științifice.

La 18 septembrie 1996, avocatul reclamantului a invitat Procurorul General să îi comunice soluțiile pe care le intenționează pentru dosarul de instrucție, expunând că clientul său era „traumatizat deoarece dreptul de vizită i-a fost luat".

Respectiv la 5 decembrie 1996 și 15 ianuarie 1997, judecătorul de instrucție a procedat la audițiile de martori și la interogatoriul reclamantului.

La 27 martie 1997, camera consiliului tribunalului de district de Luxemburg a trimis reclamantul în fața camerei penale a acestui tribunal, în conformitate cu requisitoriul procuraturii și cu raportul judecătorului de instrucție dată din 24 februarie 1997.

La 13 mai 1997, avocatul reclamantului a trimis o scrisoare parchetului în vederea „cauzei fixate pentru prima săptămână din decembrie 1997". Ca răspuns, procurorul i-a cerut la 22 octombrie câți martori intenționează să convoace, pentru a putea rezerva definitivă timp necesar cauzei.

Reclamantul nu a fost chemat la ședințele din prima săptămână din decembrie 1997 și acestea nu au avut în final loc.

La 29 decembrie 1997, parchetul a fost informat că un administrator ad hoc fusese numit cu scopul de a reprezenta minora în dosarul penal deschis împotriva tatălui. Prin scrisoare din 13 februarie 1998, Procurorul a scris administratorului ad hoc că în opinia sa, minora va purta singură întregul greutate a probei la o ședință de instrucție la audience și s-a informat asupra stării de sănătate a copilului. La 23 martie 1998, administratorul i-a răspuns că va avea o întrevedere cu minora în perioada vacanței de Paști, adică în scurt timp, pentru a evalua personalitatea acesteia.

La 8 iunie, 12 iunie și 25 august 1999, avocatul reclamantului a invitat Procurorul General să îi comunice soluțiile pe care le intenționează pentru urmărirea deschisă împotriva reclamantului, constatând că dosarul era „rămas neaplicat pentru o perioadă mai mare de doi ani" și reamintind dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil garantat de art. 6 din Convenție. Ca răspuns, parchetul i-a propus la 17 septembrie 1999 o întrevedere „pentru a discuta despre acest dosar". Avocatul reclamantului i-a răspuns însă la 30 septembrie 1999 că nu vedea „oportunitatea de a discuta despre acest dosar, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului tocmai a fost sesizată cu cauza".

Camera penală a tribunalului de district de Luxemburg a ținut ședințe la 13 și 14 martie 2000. La 4 aprilie 2000, a achitat reclamantul estimând că faptele nu sunt stabilite. A reținut în special că investigatorul în cauză a declarat că în cursul investigației s-a dat seama că concubinul ex-soției reclamantului a vorbit cu copilul despre atingerile sexuale; investigatorul era sigur de faptul că copila C. nu prezenta niciun semn care să permită să se afirme că ar fi suferit. În plus, judecătorii au relatat indiciile date de doi medici care fusesera consultați în zadar de ex-soția reclamantului în ianuarie 1994 pentru eliberarea unui certificat medical privind copila C.: conform unuia dintre acești martori, nu era cea mai mica dovadă de a lua în serios acuzațiile mamei lui C. potrivit căreia reclamantul a abuzat sexual de fiica sa; alt medic declara chiar că avea o impresie clară că mama venise doar pentru a-și face un certificat atestând că reclamantul abuzase copilul. Judecătorii au subliniat de asemenea că învățătoarea minori a mărturisit că elevă nu avea niciun comportament particular și părea că ține mult la tatăl; acesta din urmă părea că îi lipsea copilului. În final, camera penală a reținut că, la o întrebare pusă la ședință dacă tatăl a comis atingeri sexuale asupra ei, copila C. a răspuns negativ.

Prin concluzii notificate la 8 noiembrie 2000, mandatarul reclamantului a solicitat dreptul de vizită și găzduire în favoarea fiicei sale. Prin sentința din 10 ianuarie 2001, tribunalul de district de Diekirch a acordat dreptul în cauză reclamantului. Judecătorii au furnizat următoarele precizări: „la lecturarea sentinței pronunțate de camera penală, rezultă din mărturiile experților auditionați că R. a consultat medici-experți doar pentru a-și face un certificat atestând că tatăl abuzase copilul și cu scopul de a prejudicia tatăl. Imputările inițial formulate de C. împotriva tatălui nu sunt documentate de niciun element obiectiv și nu sunt decât rezultatul unei manipulări psihologice la originea căreia se găsesc mama, concubinul acesteia G. și apropiaților din familia maternă. Acuzațiile foarte grave formulate de mamă din pur spirit de răutate arată că a încălcat datul ei de educare deoarece celui care i se încredințează custodia unui copil comun îi revine sarcina de a cultiva și menține o imagine pozitivă a părtuului care nu are custodia. Mama, lăsandu-se dusă de caracterul vindicativ, tribunalul este nevoit să se întrebe dacă C. poate mai avea o relație de încredere cu ea care a pus-o deliberat sub presiune pentru a obține o ruptură radicală de tatăl și care riscă să aibă consecințe dăunătoare pentru evoluția viitoare a lui C. atât la nivel relațional cât și afectiv. În cazul în care fiica va întâmpina probleme la reluarea contactului cu tatăl, tribunalul nu poate decât să recomande tatălui să se facă asistat de un psiholog sau de orice altă persoană calificată în scopul de a ușura reluarea contactului tată-fiică și în scopul de a restabili o atmosferă de afecțiune și încredere între el și C., în timp ce cei doi nu s-au mai văzut timp de 7 ani."

Prin sentința din 9 iulie 2002, camera de corecțional a tribunalului de district a condamnat R. la o amendă de 1 000 EUR pentru nereprezetarea copilului. Judecătorii au reținut de fapt că în încălcare a sentinței din 10 ianuarie 2001, R. nu a reprezentat copilul C. reclamantului care o cerea. Reclamantul indică faptul că această sentință a fost atacată cu apel și că o ședință va avea loc în fața curții de apel la 7 februarie 2003.

Într-un requisitor datat 10 decembrie 2002, parchetul a indicat, printre altele, următoarele: „(...) niciun contact nu a avut loc între tată și fiică timp de 7 ani și aceasta refuză să-l însoțească pe tatăl să în circumstanțele actuale. Această situație este nesănătoasă pentru tânăra fată de sorte că este necesar să se convoace părțile interesate la o ședință în scopul de a le concilia și de a determina un drept de vizită și găzduire în conformitate cu interesele lui C." Astfel, reclamantul a fost convocat la 18 decembrie 2002, la ședința din 31 ianuarie 2003 a tribunalului pentru minori și tutele.

Guvernul răspunde că cererea este neîntemeiată. Subliniază faptul că o copilă minoră se găsea la centrul procedurii, în calitate de victimă și martor principal, impusese autorităților naționale să procedeze cu prudență și circumspecție, de unde numirea unui administrator ad hoc. Insistă de asemenea asupra complexității cauzei, și asupra faptului că mai mulți martori trebuiau să fie auditionați și experiții și contra-experiții trebuiau efectuate. Concluzionează că niciun întârziere nu este imputabilă autorităților naționale.

Reclamantul insistă pe faptul că, trimișa cauzei fiind ordonată în martie 1997, sentința de achitare a intervenit doar în aprilie 2000, adică aproape șase ani după depunerea plângerii. Subliniază de asemenea că, din motive proprii parchetului, cauza nu a fost adusă la ședințele fixate pentru prima săptămână din decembrie 1997. Estimează în final că nimic nu justifica o întârziere suplimentară de doi ani pentru fixarea cauzei de la momentul numirii administratorului ad hoc, atitudine acestuia din urmă fiind cel puțin pasivă în cursul ședinței în martie 2000.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], hotărâre din 17 martie 1999, nr. 25444/94, § 62, CEDO 1999-II).

Curtea estimează că perioada care trebuie luată în considerare pentru aprecierea duratei procedurii în vederea respectării cerințelor „termenului rezonabil" pus de art. 6 § 1 a început cu acuzarea reclamantului la 11 februarie 1994. S-a încheiat la 4 aprilie 2000, ziua pronunțării sentinței care a achitat reclamantul. Procedura penală a durat deci peste 6 ani.

Un asemenea interval de timp pare a priori prea lung pentru o singură instanță.

Curtea trebuie să constate că de la sentința din 13 iulie 1994 pronunțând divorțul între reclamant și soția sa, chestiunea dreptului de vizită și/sau găzduire în favoarea reclamantului era suspendată. Curtea estimează deci că art. 6 § 1 din Convenție impunea judecătorilor penali să acționeze cu o diligență excepțională pentru a garanta un desfășurare rapidă a procedurii, având în vedere importanța litigiului pentru reclamant (Johansen c. Norvegia – Rec. 1996-III, fasc. 13 (7.8.96)).

Curtea constată că o primă perioadă de inactivitate de peste 8 luni, imputabilă autorităților naționale, s-a desfășurat între depunerea raportului de expertiză al Prof. F. și audițiile de martori de către judecătorul de instrucție.

Rezultă în plus din dosar că în urma ordonanței de trimitere a camerei consiliului tribunalului de district din 27 martie 1997, cauza a fost fixată pentru prima săptămână din decembrie 1997. Reclamantul nu a fost însă citat să comparăină și ședințele astfel prevăzute nu au avut în final loc. Se impune constatarea faptului că Guvernul nu furnizează niciun justificare concretă cu privire la aceasta; se limitează de fapt la a indica faptul că cauza a fost amânată „numai în interesul minorei".

În continuare, rezultă că în urma scrisorii din 23 martie 1998 adresate de administratorul ad hoc parchetului, cauza nu a fost judecată decât la 13 și 14 martie 2000. Cu privire la aceasta, Curtea estimează că faptul că parchetul a – în urma a trei scrisori de reamintire din partea avocatului reclamantului – propus acestuia o întrevedere „pentru a discuta dosarul" este nepertinent în raport cu aprecierea termenului rezonabil.

Curtea constată că Guvernul rămâne în situația de a nu furniza indicii cu privire la complexitatea susținută a cauzei. Observă în plus faptul că Guvernul nu a demonstrat nici cum această complexitate a putut justifica perioadele de inactivitate relatate mai jos. În plus, niciun întârziere particulară nu poate fi imputată reclamantului.

Având în vedere toate acestea, Curtea estimează că a existat, în cazul de față, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Guvernul este de părere că nu a existat o încălcare a dreptului la viață familială a reclamantului garantat de art. 8 § 1 din Convenție. El estimează că afirmația reclamantului potrivit căreia, atât timp cât acesta nu este declarat nevinovat, dreptul lui de a dezvolta o relație familială normală cu fiica sa C. i se refuză, rămâne în stare de pură susținere.

Curtea estimează că este necesar să se distingă două perioade: o primă situată între sentința pronunțând amânarea pronunciării și sentința de achitare a reclamantului; a doua perioadă situată după sentința de achitare. A. Prima perioadă de luat în considerare pentru analiza chestiunii dreptului reclamantului la respectul vieții familiale: între sentința din 13 iulie 1994 și cea din 4 aprilie 2000

Curtea reamintește că „pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții familiale și că măsurile interne care i le împiedică constituie o interferență în dreptul protejat de art. 8" (a se vedea, printre altele, McMichael c. Regatul Unit, hotărâre din 24 februarie 1995, seria A nr. 307-B, p. 55, § 86).

Nu poate apărea confuzie asupra faptului că amânarea pronunciării cu privire la eventuala acordare a unui drept de vizită constituie o interferență în dreptul reclamantului la respectul vieții sale familiale. 46. „Necesitatea" unei asemenea interferențe trebuie apreciată „în lumina circumstanțelor prevalente la momentul în care au fost luate deciziile". Refuzul provizoriu al dreptului de vizită nu poate fi justificat decât dacă se inspiră „dintr-o exigență primordială privind interesul superior al copilului" (hotărârea Johansen precitată, § 79).

În cauza aceasta, trebuie constatat că reclamantul a fost acuzat de viol și atentate la pudoare asupra fiicei sale. Astfel, în așteptarea rezultatului procedurii penale, interesul minorei legitima suspendarea dreptului de vizită și justifica în felul acesta interferența în dreptul reclamantului la respectul vieții sale familiale. Interferența era deci, până la rezultatul procedurii penale, „necesară pentru protecția drepturilor altora", în speță pe acelea ale copilului C.

Cu toate acestea, acelaș interes al copilului impunea de asemenea să se permită legăturii familiale să se dezvolte din nou, din momentul în care măsurile nu mai apăreau necesare (Olsson c. Suedia (nr. 2) – 250 (27.11.92), § 90). Dacă este clar că dreptul de vizită a fost suspendat atât timp cât investigațiile asupra acuzațiilor soției reclamantului nu fuseseră terminate, întârzierile derezonabile în procedura penală au avut un impact direct asupra dreptului la viață familială a reclamantului (cf. mutatis mutandis, Saggio c. Italia, nr. 41879/98 (Sect. 2) (fr) – (25.10.01), § 33). Datorită deficiențelor constate mai sus în desfășurarea acestei proceduri, nu se poate deci considera că autoritățile luxemburghezeaue au luat toate măsurile necesare pe care se putea rațional să se le ceară pentru a restabili viața familială a reclamantului cu micul copil, în interesul acestor două persoane (cf. mutatis mutandis Bronda c. Italia – Rec. 1998-IV, fasc. 77 (9.6.98), § 61).

Ținând seama de circumstanțele particulare ale acestei cauze, Curtea concluzionează că a existat, în aceasta privință, o încălcare a articolului 8 din Convenție. B. A doua perioadă de luat în considerare în temeiul articolului 8 § 1 din Convenție: între sentința din 4 aprilie 2000 și cea din 10 ianuarie 2001

Curtea trebuie să observe că de la momentul în care reclamantul a fost achitat, interferența în dreptul lui la respectul vieții familiale nu mai apărea necesară pentru protecția drepturilor copilului.

Conform viziunii Curții, important este să se știe dacă, de la pronunțarea sentinței de achitare, judecătorii civili au acționat cu suficientă diligență pentru a garanta o desfășurare rapidă a procedurii, având în vedere miza litigiului pentru reclamant.

La 4 aprilie 2000, reclamantul a fost achitat de toate infracțiunile nu sunt stabilite la adresa sa. Rezultă din dosar că nouă luni mai târziu – adică la 8 noiembrie 2000 – mandatarul reclamantului a notificat concluzii în care a cerut un drept de vizită și găzduire obișnuit în favoarea fiicei sale. Sentința care a acordat dreptul de vizită și găzduire reclamantului a fost pronunțată două luni mai târziu, adică la 10 ianuarie 2001.

Cu privire la aceasta, Curtea nu observă niciun perioadă de inactivitate imputabilă autorităților interne. Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție în ceea ce privește perioada de 4 aprilie 2000 la 10 ianuarie 2001. III.

Reclamantul cere 750 000 de franci luxemburghezi (LUF) pentru prejudiciul moral suferit. Insistă, pe de o parte, asupra anxietății suferite în așteptarea unui proces penal în calitate de acuzat de infracțiuni foarte grave pentru care a fost în final achitat și, pe de altă parte, asupra faptului că nu a putut exercita dreptul de vizită în întreaga perioada aceasta.

Guvernul contestă indemnizarea solicitată de reclamant atât în principiu cât și în valoare. El estimează de fapt că simplul constat al unei încălcări ar fi suficient pentru a repara încălcarea eventualului din Convenție.

Curtea estimează că prelungirea procedurii litigioase dincolo de termenul rezonabil cât și privarea provizoriu a dreptului de vizită și/sau găzduire către fiica sa au cauzat reclamantului un prejudiciu moral semnificativ justificând acordarea unei indemnizații. Pronunțând în echitate, după cum prevede art. 41, îi acordă 15 000 de euro (EUR) la această rubrică. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamantul cere 300 000 de franci luxemburghezi (LUF) pentru cheltuielile și onorarii suportate în fața Curții. El furnizează două note de onorariu, datate din 13 aprilie 2001 și 7 mai 2001; sume relative la procedura în fața Curții care sunt menționate sunt respectiv de 42 000 LUF și 223 395 LUF. Produce de asemenea o factură a unui cabinet de traduceri, dată din 7 iunie 2001, care poartă suma de 3 060 LUF cu titlul unei „traduceri certificate LUX-FR a unui anunț în cauza Schaal".

Guvernul luxemburghez se raportează la înțelepciunea Curții în ceea ce privește aprecierea acestei cereri a reclamantului.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și onorarii decât în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului (a se vedea, de exemplu, hotărârea Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V). În cauza aceasta și ținând cont de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea estimează rezonabilă o sumă de 6 579 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale (Christine Goodwin c. Regatul Unit [GC], nr. 28957/95, CEDO/ECHR 2002-VI – (11.7.02)). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 8 § 1 din Convenție în ceea ce privește perioada desfășurandu-se de la 13 iulie 1994 la 4 aprilie 2000; 3. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție în ceea ce privește perioada situată între 4 aprilie 2000 și 10 ianuarie 2001; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 15 000 EUR (cincisprezece mii euro) pentru prejudiciu moral; ii. 6 579 EUR (șase mii cinci sute șaptezeci și nouă euro) pentru cheltuieli și onorarii; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în acest perioada, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 februarie 2003 în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 51773/99) dirigée contre le Grand-Duché de Luxembourg et dont un ressortissant de cet Etat, Daniel Schaal (« le requérant »), a saisi la Cour le 26 août 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e D. Spielmann qui est assisté par M e R. Grasso, avocats à Luxembourg. Le gouvernement luxembourgeois (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M e A. Bodry, avocat à Luxembourg.

Le requérant se plaignait, d’une part, de la durée déraisonnable de la procédure pénale engagée contre lui et, d’autre part, d’une atteinte à son droit à la vie familiale dans la mesure où les poursuites pénales avaient justifié un refus de lui accorder un droit de visite et d’hébergement de son enfant jusqu’au moment où il fut acquitté.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 29 mars 2001, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT

Le requérant est né en 1956 et réside à Mersch (Luxembourg).

Le requérant s’est marié le 21 septembre 1984 avec R. Un enfant naquit de leur union en 1986. Le 25 octobre 1993, le requérant demanda le divorce.

Le 7 janvier 1994, le requérant se vit transmettre par l’intermédiaire de son avocat un certificat du D r R.- H., duquel il ressortit que « pour des raisons psychologiques importantes, il est hautement préférable que l’enfant C. ne fréquente plus son père pour une durée indéterminée ».

Le 19 janvier 1994, R. déposa plainte contre le requérant, l’accusant d’avoir abusé sexuellement de leur fille. R. motiva sa plainte par un changement de comportement constaté par elle sur sa fille qui, après un week-end passé auprès de son père en novembre 1993, aurait manifesté à son égard une attitude agressive et distante. Ce comportement de l’enfant se serait par la suite répété et même accentué à chaque retour de week-end passé en compagnie de son père.

Le 11 février 1994, le juge d’instruction de Luxembourg inculpa le requérant de faits de viol par ascendant et attentat à la pudeur avec violences et menaces.

Le 13 juillet 1994, le tribunal d’arrondissement de Diekirch prononça le divorce aux torts de l’épouse du requérant. Il confia à cette dernière la garde de C. et sursit à statuer quant à l’éventuel octroi d’un droit de visite et/ou d’hébergement au bénéfice du requérant.

Entre-temps, les parents du requérant avaient demandé, le 8 juillet 1994, un droit de visite et d’hébergement à leur profit. Par ordonnance du 19 juillet 1994, le juge des référés de Diekirch déclara la demande irrecevable, se fondant notamment sur le fait que le requérant habitait à proximité du domicile de ses parents et les fréquentait régulièrement. Les grands-parents de l’enfant n’interjetèrent pas appel de cette ordonnance.

Par courrier du 28 juillet 1994, le requérant s’adressa au juge d’instruction « dans l’espoir d’accélérer l’affaire », en affirmant entre autres qu’« il y a des témoins que l’enfant est influencé par sa mère contre moi ».

Le 6 octobre 1994, le juge d’instruction ordonna au D r H., de l’Université de la Sarre, d’entendre l’enfant en vue d’établir un rapport psychologique sur sa crédibilité. Le 29 novembre 1994, le D r H. déposa son rapport daté du 26 novembre 1994 au dossier de l’instruction. Il concluait à la crédibilité des dépositions faites par C. à propos des faits reprochés au requérant.

Sur demande du requérant, le juge désigna, par ordonnance du 3 novembre 1994, comme contre-expert le D r S. Ce dernier déclina cependant la mission lui confiée, en raison d’un conflit d’intérêt, de sorte que le 21 novembre 1994, un autre spécialiste fut nommé en remplacement. Dans la mesure où ce dernier déclina sa compétence, le D r R. fut nommé, le 19 décembre 1994, et il rendit son rapport une année plus tard. Dans la mesure où il ne remplît cependant pas la mission telle qu’elle lui avait été confiée, le juge d’instruction nomma le D r V. en remplacement, par ordonnance du 22 décembre 1995. Le 19 janvier 1996, le juge écrivit à l’avocat du requérant que « toutes les tentatives de trouver un contre-expert ont échoué » et lui demanda de proposer un nouveau nom. Ainsi, le P r F., de Munich, fut nommé le 29 janvier 1996, sur proposition du requérant. Le 21 mars 1996, celui-ci déposa un rapport d’expertise au dossier de l’instruction. Dans ce rapport daté du 8 mars 1996, le P r F. arrivait à la conclusion que le rapport du D r H. du 26 novembre 1994 ne remplissait pas les critères scientifiques.

Le 18 septembre 1996, l’avocat du requérant invita le Procureur d’Etat à lui faire connaître les suites qu’il entendait réserver au dossier d’instruction, exposant que son client était « traumatisé du fait que le droit de visite lui [avait] été enlevé ».

En date respectivement des 5 décembre 1996 et 15 janvier 1997, le juge d’instruction procéda à l’audition de témoins ainsi qu’à l’interrogatoire du requérant.

Le 27 mars 1997, la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement de Luxembourg renvoya le requérant devant la chambre criminelle de ce tribunal, conformément au réquisitoire du parquet et au rapport du juge d’instruction datés du 24 février 1997.

Le 13 mai 1997, l’avocat du requérant envoya une lettre au parquet en prévision de « l’affaire fixée à la première semaine de décembre 1997 ». En réponse, le procureur lui demanda, le 22 octobre, combien de témoins il comptait convoquer, pour pouvoir réserver définitivement le temps nécessaire à l’affaire.

Le requérant ne fut pas cité aux audiences de la première semaine de décembre 1997 et ces dernières n’eurent finalement pas lieu.

En date du 29 décembre 1997, le parquet fut informé qu’un administrateur ad hoc venait d’être nommé en vue de représenter la mineure dans le dossier pénal ouvert à l’encontre de son père. Par courrier du 13 février 1998, le Procureur écrivit à l’administrateur ad hoc qu’à son avis, la mineure supportera seule tout le poids de la preuve lors d’une instruction à l’audience et se renseigna sur l’état de santé de l’enfant. Le 23 mars 1998, l’administrateur lui répondit qu’elle allait avoir une entrevue avec la mineure pendant les congés de Pâques, soit endéans un bref délai, afin d’évaluer sa personnalité.

Les 8 juin, 12 juin et 25 août 1999, l’avocat du requérant invita le Procureur d’Etat à lui faire connaître les suites qu’il entendait réserver aux poursuites engagées contre le requérant, constatant que le dossier était « resté en friche pendant une période de plus de deux ans » et rappelant le droit à être jugé dans un délai raisonnable garanti par l’article 6 de la Convention. En réponse, le parquet lui proposa en date du 17 septembre 1999 une entrevue « pour discuter de ce dossier ». L’avocat du requérant lui répondit cependant en date du 30 septembre 1999 qu’il ne voyait pas « l’opportunité de discuter de ce dossier, alors que la Cour européenne des Droits de l’Homme vient d’être saisie de l’affaire ».

La chambre criminelle du tribunal d’arrondissement de Luxembourg tint des audiences les 13 et 14 mars 2000. Le 4 avril 2000, elle acquitta le requérant estimant les infractions non établies. Elle retint notamment que l’enquêteur dans l’affaire déclarait qu’au cours de l’enquête il s’était rendu compte que le concubin de l’ex-épouse du requérant avait parlé à l’enfant au sujet des attouchements sexuels ; l’enquêteur était encore formel pour dire que l’enfant C. ne présentait aucun signe permettant d’affirmer qu’elle aurait souffert. En outre, les juges relatèrent les indications données par deux médecins qui avaient été consultés en vain par l’ex-épouse du requérant en janvier 1994 en vue de la délivrance d’un certificat médical concernant l’enfant C. : selon l’un de ces témoins, il n’y avait pas le moindre indice de prendre au sérieux les allégations de la mère de C. consistant à dire que le requérant avait sexuellement abusé de sa fille ; l’autre médecin déclarait même qu’il avait la nette impression que la mère n’était venue le voir que dans le seul but de se faire délivrer un certificat attestant que le requérant avait abusé de l’enfant. Les juges soulignèrent aussi que la maîtresse d’école de la mineure avait témoigné que l’élève n’avait aucun comportement particulier et donnait l’impression de tenir beaucoup à son père ; ce dernier semblait manquer à l’enfant. Finalement, la chambre criminelle retint que, sur question posée lors de l’audience si son père avait commis des attouchements sexuels sur elle, l’enfant C. avait répondu par la négative.

Par conclusions notifiées le 8 novembre 2000, le mandataire du requérant sollicita un droit de visite et d’hébergement en faveur de sa fille. Par jugement du 10 janvier 2001, le tribunal d’arrondissement de Diekirch accorda le droit en question au requérant. Les juges fournirent encore les précisions suivantes : « à la lecture du jugement rendu par la chambre criminelle, il ressort des dépositions des experts entendus que R. n’a consulté les médecins-experts que dans le seul but de se faire délivrer un certificat attestant que le père avait abusé de son enfant et aux fins de nuire au père. Les imputations initialement formulées par C. à l’encontre de son père n’étant documentées par aucun élément objectif et ne sont que le fruit d’une manipulation psychologique à l’origine de laquelle se trouvent la mère, son concubin G. et les proches de la famille maternelle. Les très graves reproches formulés par la mère par pur esprit de méchanceté dénotent qu’elle a failli à son devoir d’éducation car il incombe à celui qui se voit confier la garde d’un enfant commun de susciter et d’entretenir auprès de l’enfant une image positive du parent qui n’en a pas la garde. La mère, se laissant emporter par son caractère vindicatif, le tribunal est amené à se demander si C. peut encore entretenir une relation de confiance avec elle qui l’a délibérément mise sous pression pour obtenir une rupture radicale d’avec son père et qui risque d’avoir des conséquences néfastes pour l’évolution future de C. tant sur le plan relationnel qu’affectif. Au cas où la fille connaîtra des problèmes de reprise de contact avec son père, le tribunal ne peut que recommander au père de se faire assister par un psychologue ou toute autre personne qualifiée aux fins de faciliter la reprise de contact père-fille et aux fins de rétablir un climat d’affection et de confiance entre lui et C. alors que les deux ne se sont plus vus depuis 7 ans. »

Par jugement du 9 juillet 2002, la chambre correctionnelle du tribunal d’arrondissement condamna R. à une amende de 1 000 EUR pour non-représentation d’enfant. Les juges retinrent en effet qu’en violation du jugement du 10 janvier 2001, R. n’avait pas représenté l’enfant C. au requérant qui le réclamait. Le requérant indique que ce jugement fut frappé d’appel et qu’une audience aura lieu devant la cour d’appel en date du 7 février 2003.

Dans un réquisitoire daté au 10 décembre 2002, le parquet indiqua, entre autres, ce qui suit : « (...) aucun contact n’a eu lieu entre père et fille depuis 7 ans et celle-ci refuse d’accompagner son père dans les circonstances actuelles. Cette situation est malsaine pour la jeune fille de sorte qu’il y a lieu de convoquer les parties intéressées à une audience aux fins de les concilier et de déterminer un droit de visite et d’hébergement conforme aux intérêts de C. » Ainsi, le requérant fut convoqué, le 18 décembre 2002, à l’audience du 31 janvier 2003 du tribunal de la jeunesse et des tutelles. EN DROIT I.

Le Gouvernement réplique que la requête est non fondée. Il souligne que le fait qu’une enfant mineure se trouvait au centre de la procédure, en qualité de victime et de témoin principal, imposait aux autorités nationales de procéder avec prudence et circonspection, d’où la nomination d’un administrateur ad hoc . Il insiste encore sur la complexité de l’affaire, et sur le fait que plusieurs témoins devaient être entendus ainsi que des expertises et contre-expertises effectuées. Il en conclut qu’aucun retard n’est imputable aux autorités nationales.

Le requérant insiste sur le fait que, le renvoi de l’affaire ayant été ordonné en mars 1997, le jugement d’acquittement n’intervint qu’en avril 2000, soit près de six ans après le dépôt de la plainte. Il souligne encore que, pour des raisons propres au parquet, l’affaire ne fut pas portée aux audiences fixées à la première semaine de décembre 1997. Il estime finalement que rien ne justifiait un délai supplémentaire de deux ans pour la fixation de l’affaire à partir de la nomination de l’administrateur ad hoc , l’attitude de ce dernier ayant en effet été pour le moins passive durant les débats en mars 2000.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi d’autres, P élissier et Sassi c. France [GC], arrêt du 17 mars 1999, n o 25444/94, § 62, CEDH 1999-II).

La Cour estime que la période à prendre en considération pour apprécier la durée de la procédure au regard de l’exigence du « délai raisonnable » posée par l’article 6 § 1 a commencé avec l’inculpation du requérant en date du 11 février 1994. Elle s’est terminée le 4 avril 2000, jour du prononcé du jugement qui acquitta le requérant. La procédure pénale a donc duré plus de 6 ans.

Pareil laps de temps semble a priori trop long pour une seule instance.

La Cour se doit de constater qu’à partir du jugement du 13 juillet 1994 prononçant le divorce entre le requérant et son épouse, la question du droit de visite et/ou d’hébergement au bénéfice du requérant était suspendue. La Cour estime dès lors que l’article 6 § 1 de la Convention faisait obligation aux juges pénaux d’agir avec une diligence exceptionnelle pour garantir un déroulement rapide de la procédure, au vu de l’importance du litige pour le requérant ( Johansen c. Norvège – Rec. 1996-III, fasc. 13 (7.8.96)).

La Cour note qu’une première période d’inactivité de plus de 8 mois, imputable aux autorités nationales, s’est écoulée entre le dépôt du rapport d’expertise du P r F. et l’audition de témoins par le juge d’instruction.

Il ressort encore du dossier qu’à la suite de l’ordonnance de renvoi de la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement du 27 mars 1997, l’affaire fut fixée à la première semaine de décembre 1997. Le requérant ne fut cependant pas cité à comparaître et les audiences ainsi prévues n’eurent finalement pas lieu. Force est de constater que le Gouvernement ne fournit aucune justification concrète à cet égard ; il se borne en effet d’indiquer que l’affaire fut reportée « dans le seul intérêt de l’enfant mineure ».

Ensuite, il apparaît qu’à la suite de la lettre du 23 mars 1998 adressée par l’administrateur ad hoc au parquet, l’affaire ne fut plaidée qu’en date des 13 et 14 mars 2000. A ce sujet, la Cour estime que le fait que le parquet ait – suite à trois courriers de relance de la part de l’avocat du requérant – proposé à ce dernier une entrevue « pour discuter du dossier » est non relevant au regard de l’appréciation du délai raisonnable.

La Cour note que le Gouvernement reste en défaut de fournir des indications sur la complexité alléguée de l’affaire. Elle relève en outre que le Gouvernement n’a pas davantage montré en quoi cette complexité a pu justifier les périodes d’inactivités relatées ci-dessous. Par ailleurs, on ne saurait imputer aucun retard particulier au requérant.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime qu’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le Gouvernement est d’avis qu’il n’y a pas eu atteinte au droit à la vie familiale du requérant garanti par l’article 8 § 1 de la Convention. Il estime que l’affirmation du requérant selon laquelle, aussi longtemps que celui-ci n’est pas innocenté, le droit de développer une relation familiale normale avec son enfant C. lui est refusé, reste en état de pure allégation.

La Cour estime qu’il y a lieu de distinguer deux périodes : une première se situe entre le jugement prononçant le sursis à statuer et le jugement d’acquittement du requérant ; la deuxième période se situe au-delà du jugement d’acquittement. A. Première période à prendre en considération pour analyser la question du droit au respect de la vie familiale du requérant : entre le jugement du 13 juillet 1994 et celui du 4 avril 2000

La Cour rappelle que « pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale et que des mesures internes qui les en empêchent constituent une ingérence dans le droit protégé par l’article 8 » (voir, entre autres, McMichael c. Royaume-Uni, arrêt du 24 février 1995, série A n o 307-B, p. 55, § 86).

Il ne saurait prêter à confusion que le fait de surseoir à statuer quant à l’éventuel octroi d’un droit de visite constitue une ingérence dans le droit du requérant au respect de sa vie familiale.

La « nécessité » de pareille ingérence doit s’apprécier « à la lumière des circonstances prévalant à l’époque où les décisions ont été prises ». Le refus provisoire du droit de visite ne peut se justifier que s’il s’inspire « d’une exigence primordiale touchant à l’intérêt supérieur de l’enfant » (arrêt Johansen précité, § 79).

En l’espèce, force est de constater que le requérant fut inculpé de viol et d’attentat à la pudeur sur la personne de sa fille. Ainsi, en attendant l’issue de la procédure pénale, l’intérêt de la mineure légitimait la suspension du droit de visite et justifiait ainsi l’ingérence dans le droit du requérant au respect de sa vie familiale. L’ingérence était donc, jusqu’au résultat de la procédure pénale, « nécessaire à la protection des droits d’autrui », en l’occurrence ceux de l’enfant C.

Toutefois, ce même intérêt de l’enfant exigeait aussi de permettre au lien familial de se développer à nouveau, dès que les mesures n’apparaissaient plus nécessaires ( Olsson c. Suède (n o 2) – 250 (27.11.92), § 90). S’il est clair que le droit de visite fut suspendu tant que les investigations sur les accusations de l’épouse du requérant n’étaient pas terminées, des retards déraisonnables dans la procédure pénale avaient un impact direct sur le droit à la vie familiale du requérant ( cf. mutatis mutandis , Saggio c. Italie , n o 41879/98 (Sect. 2) (fr) – (25.10.01), § 33). Du fait des carences constatées ci-avant dans le déroulement de cette procédure, on ne saurait donc considérer que les autorités luxembourgeoises aient pris toutes les mesures nécessaires que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles afin de restaurer la vie familiale du requérant avec son jeune enfant, dans l’intérêt de ces deux personnes ( cf. mutatis mutandis Bronda c. Italie – Rec. 1998-IV, fasc. 77 (9.6.98), § 61).

Eu égard aux circonstances particulières de cette affaire, la Cour conclut qu’il y a, à cet égard, violation de l’article 8 de la Convention. B. Deuxième période à prendre en considération au titre de l’article 8 § 1 de la Convention : entre le jugement du 4 avril 2000 et celui du 10 janvier 2001

La Cour se doit de noter qu’à compter du moment où le requérant fut acquitté, l’ingérence dans son droit au respect de la vie familiale ne s’avéra plus nécessaire à la protection des droits de son enfant.

Aux yeux de la Cour, il importe à cet égard de savoir si, à compter du jugement d’acquittement, les juges civils agirent avec suffisamment de diligence pour garantir un déroulement rapide de la procédure, au vu de l’enjeu du litige pour le requérant.

En date du 4 avril 2000, le requérant fut acquitté de toutes les infractions non établies à sa charge. Il ressort du dossier que neuf mois plus tard – soit le 8 novembre 2000 – le mandataire du requérant notifia des conclusions dans lesquelles il requît un droit de visite et d’hébergement usuels en faveur de sa fille. Le jugement qui accorda le droit de visite et d’hébergement au requérant fut rendu deux mois plus tard, soit le 10 janvier 2001.

A cet égard, la Cour n’aperçoit aucune période d’inactivité imputable aux autorités internes. Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 8 de la Convention en ce qui concerne la période du 4 avril 2000 au 10 janvier 2001. III.

Le requérant réclame 750 000 francs luxembourgeois (LUF) au titre du préjudice moral subi. Il insiste, d’une part, sur l’anxiété qu’il a subie dans l’attente d’un procès pénal en tant qu’accusé d’infractions très graves pour lesquelles il fut finalement acquitté et, d’autre part, sur le fait qu’il ne put exercer le droit de visite pendant toute cette période.

Le Gouvernement conteste l’indemnisation sollicitée par le requérant tant en son principe qu’en son quantum . Il estime en effet que le simple constat d’une violation suffirait à réparer la violation éventuelle de la Convention.

La Cour estime que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du délai raisonnable ainsi que la privation provisoire du droit de visite et/ou d’hébergement envers sa fille ont causé au requérant un préjudice moral important justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle lui alloue 15 000 euros (EUR) à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant réclame 300 000 francs luxembourgeois (LUF) au titre des frais et dépens exposés devant la Cour. Il fournit deux notes d’honoraires, datées des 13 avril 2001 et 7 mai 2001 ; les montants relatifs à la procédure devant la Cour qui y sont mentionnés sont respectivement de 42 000 LUF et 223 395 LUF. Il produit encore une facture d’un cabinet de traductions, datée du 7 juin 2001, qui porte sur un montant de 3 060 LUF au titre d’une « traduction certifiée LUX-FR d’une annonce dans l’affaire Schaal ».

Le Gouvernement luxembourgeois se rapporte à la sagesse de la Cour en ce qui concerne l’appréciation de cette demande du requérant.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 30, CEDH 1999-V). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable une somme de 6 579 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage ( Christine Goodwin c. Royaume-Uni [GC], n o 28957/95, CEDH/ECHR 2002-VI – (11.7.02)). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 § 1 de la Convention en ce qui concerne la période s’étalant du 13 juillet 1994 au 4 avril 2000 ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 8 de la Convention pour ce qui est de la période se situant entre le 4 avril 2000 et le 10 janvier 2001 ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 15 000 EUR (quinze mille euros) pour dommage moral ; ii. 6 579 EUR (six mille cinq cent soixante-dix-neuf euros) pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 février 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président