A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40122/98 prezentate de John DAVIES și de alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele Gaukur Jörundsson, Loucaide Bîrsan Jungwiert Me Thomassen Mularoni, judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 septembrie 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții sunt resortisanți britanici, și anume o familie formată din cei mai curajoși (primul reclamant), soția sa (al doilea reclamant) și cei patru copii minori ai acestora. S-au născut în 1957, 1959, 1982, 1984, 1988 și 1992 și locuiesc în prezent în East Molesey, Regatul Unit. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează: în 1990, reclamanții, cu un permis de ședere, au stabilit la Miercurea-Ciuc, în Transilvania. Ei au fondat o societate comercială S., având ca obiect de activitate comercializarea produselor alimentare și asistența în domeniul transporturilor. Ei au fost implicați, de asemenea, în munca unei organizații care avea ca scop sprijinirea copiilor dezavantajați, aparținând minorității etnice Roma. Permisul de ședere al reclamanților a fost reînnoit anual, până la 30 iunie 1995. La date nespecificate, au fost publicate mai multe articole despre primul reclamant cu privire la activitățile sale din România, care conțineau acuzații cu privire la faptul că ar fi implicat în traficul de copii. Începând din 1992, primul reclamant a fost pus sub observație de către poliție cu privire la acuzațiile menționate, însă, la o dată nespecificată, procurorul a decis să nu dea în judecată un proces penal împotriva lui. În primăvara anului 1995, primul reclamant a părăsit temporar România. Prin ordinul din 9 mai 1995, ministrul afacerilor interne i-a retras temporar autorizația de ședere în România din motive legate de protecția ordinii publice. Ministrul a considerat că, pe baza activităților comerciale declarate de primul reclamant, În realitate, acesta a comis acte contrare legislației naționale și internaționale în materie de adopții, în special pe baza unei note din 15 martie. 1993 al Comitetului pentru adopții din România, care a menționat faptul că primul reclamant a fost implicat de mai multe ori într-o rețea prin intermediul căreia nou-născuții au ieșit ilegal din România pentru a fi adoptați în străinătate. La 19 iunie 1995, la întoarcerea primului solicitant în România, intrarea pe teritoriul României i-a fost interzisă în conformitate cu ordinul din 9 mai 1995. La 20 octombrie 1995, a numit Ministerul Afacerilor Interne în fața instanței judecătorești din Târgu-Mures, pentru a obține anularea ordinului din 9 Mai 1995. El susținea că acuzațiile referitoare la faptul că a fost implicat în adopții internaționale ilegale erau false, deoarece el era pur și simplu ocupat de copiii de naționalitate românească care fuseseră abandonați în Ungaria. În memoriul său în fața instanței judecătorești, Ministerul Afacerilor Interne a afirmat că interzicerea dreptului de acces al primului solicitant pe teritoriul României a fost adoptată în urma mai multor intervenții ale Comitetului român pentru adopții, care raportau implicarea sa în activități care contravin dispozițiilor legii nr. 11/1990 privind adoptarea. Acesta a subliniat clar că este vorba despre o expulzare, care, la rândul ei, nu ar fi putut fi pronunțată decât printr-o hotărâre judecătorească, ci de o restricție a dreptului de acces și de ședere al primului solicitant, necesară pentru protejarea ordinii, sănătății și moralității publice și a drepturilor de autor, în special dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, garantat prin Constituție. La 29 noiembrie 1995, instanța de apel a respins acțiunea primului solicitant, considerând că decizia de a-i interzice accesul în România timp de cinci ani a fost justificată în raport cu declarațiile a doi martori care au susținut că le oferise sume de bani pentru a intra în Ungaria și pentru a-și abandona copiii pentru a fi adoptați în străinătate, precum și o comunicare a poliției din Zagreb, informând autoritățile naționale că ar fi fost implicat în adopții ilegale. Primul reclamant a formulat împotriva acestei hotărâri un apel care a fost respins la 19 martie 1997 printr-o hotărâre definitivă a Curții Supreme de Justiție. Curtea Supremă a constatat că cinci femei au declarat că și-au abandonat nou-născuții în Ungaria după primirea unor sume de la primul reclamant, că informații similare fuseseră furnizate de către Comisia română pentru adopție, precum și de către ambasada română de la Zagreb și că, în consecință, decizia Tribunalului de apel din Târgu-Mureș a fost justificată din perspectiva dovezilor furnizate. Familia primului solicitant, la care permisul de ședere a fost prelungit, a continuat să trăiască în România până în mai . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La momentul faptelor, dreptul intern relevant era legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor, care, în preambulul său, făcea referire la faptul că străinii beneficiau de dreptul de a se întoarce pe teritoriul României, dar că acest drept ar putea fi supus unor restricții în interesul securității naționale și al ordinii publice. Dispozițiile relevante erau astfel formulate Capitolul II. Intrarea străinilor în România. art. 4 Intrarea în România a unui străin poate fi refuzată: (...) (b) sij există indicații serioase pe care el are dreptul să comită infracțiuni (...) (d) dacă dreptul său de ședere i-a fost retras (...) Capitolul III. Șederea străinilor în România. art. 20 Ministrul Afacerilor Interne poate ridica sau limita dreptul de ședere în România al unui străin care a încălcat legea românească, unde, prin atitudinea sau comportamentul său, a adus atingere intereselor statului român. GRIFS Invochou la art. 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește procedura încheiată la 19 martie 1997, primul reclamant se plânge de încălcarea dreptului său la să fie judecat într-un termen rezonabil; reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectarea vieții private și de familie, în sensul articolului 8 alineatul (1) din convenție, în urma refuzului autorităților române de a permite șederea primului solicitant în România, unde se aflau soția și copiii săi. Reclamanții susțin că comportamentul autorităților naționale le-a privat de orice acțiune efectivă în sensul articolului 13 din convenție. Primul reclamant a declarat că a fost expulzat de pe teritoriul României, cu mult peste hotare, fără a-și putea prezenta apărarea. Reclamanții se plâng de o discriminare pe motiv de cetățenie, din cauza măsurii luate împotriva primului solicitant și menționează în acest sens art. 14 din convenție. Primul reclamant se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate datorită faptului că a fost pus în imposibilitatea de a-și utiliza locuința și alte posesiuni situate pe teritoriul României și citează la art. 1 din Protocolul 1 la convenție. Ultimii patru reclamanți susțin că au fost împiedicați să părăsească România timp de 80 de ore, în vara anului 1993, încălcând dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. Primul reclamant afirmă că durata excesivă a procedurii care a luat sfârșit la 19 martie 1997 în fața Curții Supreme de Justiție depășea termenul rezonabil garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, a cărui parte relevantă se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil (...) Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a organelor convenției, deciziile referitoare la intrarea, șederea și în afara teritoriului străinilor nu se referă la drepturile sau obligațiile cu caracter civil ale reclamantului și nici nu se referă mai mult la dreptul întemeiat al unei acuzații în materie penală îndreptate împotriva acestuia. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică (a se vedea Maauuia Franța [GC], nr 39652/98, § 38-41, CEDH 2000-X). În consecință, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respins în conformitate cu art. Reclamanții susțin că refuzul autorităților române de a permite accesul primului solicitant pe teritoriul României le-a încălcat dreptul la respectarea vieții lor private și de familie, garantat prin art. 8 din convenție, ale cărui părți relevante își citesc astfel Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...) Nu poate exista o interferență între o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau a moralității, sau protejării drepturilor și libertăților care decurg din aceasta. Curtea observă, în primul rând, că prezentul litigiu se referă nu numai la viața de familie, ci și la regimul străinilor, și că, potrivit unui principiu de drept internațional bine stabilit, statele au dreptul, fără a aduce atingere angajamentelor care decurg din tratate, de a controla intrarea persoanelor nenaționale pe teritoriul lor. Curtea observă că reclamanții revendică de fapt dreptul, neprotejat prin art. 8, de a-și alege țara de reședință, deoarece nu există niciun motiv pentru care aceștia să trăiască împreună în țara lor de origine sau într-o altă țară, așa cum au făcut de altfel din 1996, data la care s-au stabilit în Ungaria. Cu toate acestea, art. 8 nu poate fi considerat ca având ca obiect pentru un stat contractant obligația generală de a respecta alegerea, de către cupluri căsătorite, a domiciliului lor comun și de a accepta instalarea de soți nenaționali în țară. În cazul de față, persoanele fizice nu au demonstrat existența unor persoane care i-au împiedicat să ducă o viață de familie în propria lor țară sau în orice altă țară la alegerea lor, nici nu au avut motive speciale să nu se aștepte ca acestea să opteze pentru o astfel de soluție (a se vedea Hotărârea Abdulaziz, Cabales Balkhandali c. Regatul Unit din 28 mai 1985, seria A n 94, p. 34, § 68). Prin urmare, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod clar nefondat. Reclamanții se plâng că comportamentul autorităților și al instanțelor române le-a privat de orice acțiune efectivă în fața instanțelor naționale, încălcând astfel art. 13 din Convenție, care este astfel formulată. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea constată că primul reclamant a beneficiat de o procedură contradictorie de recurs în fața instanțelor române care, în primă instanță și în apel, i-au examinat efectiv cauza și i-a apreciat argumentele și motivele. În plus, Curtea constată că aceste hotărâri sunt motivate pe deplin de considerente atât de fapt, cât și de drept. În ceea ce privește ceilalți solicitanți, chiar dacă măsura care viza primul reclamant nu îi viza în mod direct, din documentele din dosar reiese că soția și copiii reclamantului au continuat să locuiască în România pentru o perioadă de un an după aplicarea măsurii de interdicție de acces pe teritoriul României la primul reclamant. Prin urmare, rezultă că nu pot, în mod util, să invoce art. 13 menționat anterior. Prin urmare, aceasta trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. 4. Primul reclamant se plânge că a fost expulzat de pe teritoriul român, deși este rezident în mod regulat. În acest sens, el invocă art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, care dispune: Un străin care își are reședința în mod regulat pe teritoriul unui stat nu poate fi deportat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea și trebuie să poată invoca motivele care stau la baza expulzării sale, să-și examineze cazul și să fie reprezentat în acest scop în fața autorității competente sau a uneia sau mai multor persoane desemnate de această autoritate. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate la alineatul (a), (b) și (c) al articolului în cazul în care expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se bazează pe motive de securitate națională. Curtea constată că primul reclamant nu a făcut obiectul unei proceduri de expulzare, dar că este pur și simplu revocat temporar, din motive de ordine publică, dreptul său de acces și de ședere pe teritoriul României. Or, Curtea amintește că Convenția nu garantează, ca atare, niciun drept de a intra, de a locui sau de a rămâne într-un stat din care nu este resortisant (a se vedea Paramanathan c. Germania, n 12068/86, Decizia Comisiei din 1 decembrie 1986, Decizii și rapoarte 51, p. 237) În consecință, această cauză este incompatibilă cu materia cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respins în conformitate cu art. În orice caz, în ceea ce privește intrarea și șederea străinilor, Curtea constată că acest Ö nu se aplică propriilor resortisanți și constată că Õ în orice caz, statele iau în mod obligatoriu măsuri care nu se aplică propriilor resortisanți. Prin urmare, acest Õ trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Primul reclamant se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate din cauza deciziei de interzicere a șederii în România. În acest sens, acesta invocă art. 1 din Protocolul 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Dacă măsura în cauză a avut în mod necesar un impact asupra accesului reclamantului la bunurile sale, Curtea consideră că aceasta nu constituie în sine o interferență în dreptul său la respectarea bunurilor sale. În orice caz, Curtea constată că bunurile în cauză au rămas în posesia celorlalte părți în cauză până la plecarea lor din România și că nu au făcut nicio referire în această privință din partea autorităților române. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Ultimii patru reclamanți susțin că au fost împiedicați să părăsească România în 1993, încălcând dispozițiile art. 2 alin. (2) din Protocolul nr. 4 la Convenție. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv Curtea, observă că evenimentele de care se plâng reclamanții au avut loc în 1993, înainte de ratificarea Convenției de către România, la 20 iunie 1994. Prin urmare, această cauză nu intră în competența rațională a Curții. În consecință, acest aspect trebuie respins în conformitate cu art. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n
o
40122/98
présentée par John DAVIES et autres
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 7 janvier 2003 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
Gaukur
Jörundsson,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 septembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants sont des ressortissants britanniques, à savoir une famille composée de l’époux (le premier requérant), son épouse (la deuxième requérante) et leurs quatre enfants mineurs. Ils sont nés respectivement en 1957, 1959, 1982, 1984, 1988 et 1992 et résident actuellement à East
Molesey, Royaume-Uni.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
En 1990, les requérants, munis d’un permis de séjour, s’établirent à Miercurea-Ciuc, en Transylvanie. Ils fondèrent une société commerciale S., ayant comme objet d’activité la commercialisation de produits alimentaires et l’assistance en matière des transports. Ils s’impliquèrent également dans le travail d’une organisation ayant comme but l’aide aux enfants désavantagés, appartenant à la minorité ethnique Roma.
Le permis de séjour des requérants fut renouvelé annuellement, jusqu’au 30 juin 1995.
A des dates non précisées, plusieurs articles furent publiés sur le premier requérant au sujet de ses activités en Roumanie. Ils contenaient des accusations sur le fait qu’il serait impliqué dans le trafic d’enfants.
A partir de 1992, le premier requérant fut mis sous observation par la police au sujet desdites accusations. Cependant, le parquet décida, à une date non précisée, de ne pas engager de poursuites pénales contre lui.
Au printemps 1995, le premier requérant quitta temporairement la Roumanie.
Par ordre du 9 mai 1995, le ministre des affaires intérieures lui retira temporairement l’autorisation de séjour en Roumanie pour des raisons tenant à la protection de l’ordre public. Le ministre estimait que, sous couvert des activités commerciales déclarées par le premier requérant,
celui-ci avait en réalité commis des actes contraires à la législation nationale et internationale en matière d’adoptions. Le ministre s’appuyait en particulier sur une note du 15
mars
1993 du Comité roumain pour les adoptions, qui faisait état de ce que le premier requérant avait été impliqué à plusieurs reprises dans un réseau par le biais duquel des nouveau-nés étaient illégalement sortis de Roumanie en vue de les faire adopter à l’étranger.
Le 19 juin 1995, au retour du premier requérant en Roumanie, l’entrée sur le territoire roumain lui fut interdite en vertu de l’ordre du 9 mai 1995.
Le 20 octobre 1995, il assigna le Ministère des affaires intérieures devant la cour d’appel de Târgu-Mures, afin d’obtenir l’annulation de l’ordre du 9
mai 1995. Il faisait valoir que les allégations concernant le fait qu’il aurait été impliqué dans des adoptions internationales illégales étaient fausses, car il s’était tout simplement occupé d’enfants de nationalité roumaine qui avaient été abandonnés en Hongrie.
Dans son mémoire devant la cour d’appel, le Ministère des affaires intérieures fit valoir que l’interdiction du droit d’accès du premier requérant sur le territoire roumain avait été adoptée à la suite de plusieurs interventions du Comité roumain pour les adoptions, qui faisaient état de son implication dans des activités qui contrevenaient aux dispositions de la loi n
o
11/1990 relative à l’adoption. Il souligna qu’il ne s’agissait nullement d’une expulsion, qui, elle, n’aurait pu être ordonnée que par une décision de justice, mais d’une restriction du droit d’accès et de séjour du premier requérant, nécessaire afin de protéger l’ordre, la santé et la morale publiques et les droits d’autrui, en particulier le droit à la vie et à l’intégrité physique et psychique, garanti par la Constitution.
Le 29 novembre 1995, la cour d’appel rejeta l’action du premier requérant, considérant que la décision lui interdisant l’accès en Roumanie pendant cinq ans était justifiée au regard des déclarations de deux témoins qui avaient soutenu qu’il leur avait offert des sommes d’argent afin d’accoucher en Hongrie et d’y abandonner leurs enfants pour qu’ils soient adoptés à l’étranger, ainsi que d’une communication de la police de Zagreb, informant les autorités roumaines qu’il aurait été impliqué dans des adoptions illégales.
Le premier requérant forma contre ce jugement un appel qui fut rejeté le 19
mars
1997 par un arrêt définitif de la Cour suprême de justice. La Cour suprême releva que cinq femmes avaient déclaré avoir abandonné leurs nouveau-nés en Hongrie après avoir reçu des sommes du premier requérant, que des informations similaires avaient été fournies par la Commission roumaine pour l’adoption, ainsi que par l’ambassade roumaine à Zagreb, et qu’en conséquence la décision de la cour d’appel de Târgu-Mureș était justifiée au regard des preuves fournies.
La famille du premier requérant, à laquelle le permis de séjour fut prolongé, continua à vivre en Roumanie jusqu’en 1996, où elle rejoignit le premier requérant, qui entre-temps avait élu résidence en Hongrie.
Selon les informations dont dispose la Cour, les requérants se sont établis en 1999 à East Molesey, au Royaume-Uni.
B.
Le droit interne pertinent
A l’époque des faits, le droit interne pertinent était la loi n
o
25/1969 concernant le régime des étrangers, qui, dans son préambule, faisait état de ce que les étrangers bénéficiaient du droit de rentrer sur le territoire roumain, mais que ce droit pourrait être soumis à des restrictions dans l’intérêt de la sécurité nationale et de l’ordre public. Les dispositions pertinentes étaient ainsi libellées
:
Chapitre II. L’entrée des étrangers en Roumanie. Article 4
«
L’entrée en Roumanie d’un étranger peut être refusée : (...)
b) s’il existe des indications sérieuses qu’il a l’intention de commettre des infractions (...)
d) si son droit de séjour lui été retiré (...)
»
Chapitre III. Le séjour des étrangers en Roumanie. Article 20
«
Le Ministre des affaires internes peut lever ou limiter le droit de séjour en Roumanie de l’étranger qui a méconnu la loi roumaine, où de celui qui, par son attitude ou son comportement, a porté préjudice aux intérêts de l’État roumain.
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention au regard de la procédure terminée le 19 mars 1997, le premier requérant se plaint de la violation de son droit à
être jugé dans un délai raisonnable.
2.
Les requérants se plaignent d’une violation de leur droit au respect de la vie privée et familiale, au sens de l’article 8 § 1 de la Convention, à la suite du refus des autorités roumaines de permettre le séjour du premier requérant en Roumanie, où se trouvaient sa femme et ses enfants.
3.
Les requérants soutiennent que le comportement des autorités nationales les a privés de tout recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention.
4.
Le premier requérant allègue avoir été expulsé du territoire roumain, bien qu’étranger résidant régulièrement, et sans pouvoir présenter sa défense. Il invoque l’article 1 du Protocole n
o
7 à la Convention.
5.
Les requérants se plaignent d’une discrimination fondée sur leur nationalité, en raison de la mesure prise à l’encontre du premier requérant, et invoquent à cet égard l’article 14 de la Convention.
6.
Le premier requérant se plaint d’une atteinte à son droit de propriété du fait d’avoir été mis en impossibilité d’utiliser son logement et ses autres possessions situées sur le territoire roumain et cite l’article 1 du Protocole
n
o
1 à la Convention.
7.
Les quatre derniers requérants allèguent avoir été empêchés de quitter la Roumanie pendant quatre-vingt heures, pendant l’été 1993, en violation de l’article 2
§
2 du Protocole n
o
4 à la Convention.
1.
Le premier requérant allègue que la durée excessive de la procédure qui a pris fin le 19 mars 1997 devant la Cour suprême de justice dépassait le délai raisonnable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai
raisonnable
(...)
»
La Cour rappelle que, conformément à la jurisprudence constante des organes de la Convention, les décisions relatives à l’entrée, au séjour et à l’éloignement des étrangers n’emportent pas contestation sur les droits ou obligations de caractère civil du requérant ni n’ont pas davantage trait au bien fondé d’une accusation en matière pénale dirigée à son encontre. Partant, l’article 6 § 1 de la Convention ne s’y applique pas (cf.
Maaouia
c.
France
[GC], n
o
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
2.
Les requérants soutiennent que le refus des autorités roumaines de permettre l’accès du premier requérant au territoire roumain a violé leur droit au respect de leur vie privée et familiale, garanti par l’article 8 de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...)
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
La Cour observe en premier lieu que le présent litige a trait non seulement à la vie familiale, mais aussi au régime des étrangers, et que d’après un principe de droit international bien établi les États ont le droit, sans préjudice des engagements découlant pour eux de traités, de contrôler l’entrée des non-nationaux sur leur sol.
La Cour remarque que les requérants revendiquent en réalité le droit, non protégé par l’article 8, de choisir leur pays de résidence, car rien ne les empêche de vivre ensemble dans leur pays d’origine, ou bien dans un autre pays, comme ils l’ont d’ailleurs fait depuis 1996, date à laquelle ils se sont établis en Hongrie. Or l’article 8 ne saurait s’interpréter comme comportant pour un État contractant l’obligation générale de respecter le choix, par des couples mariés, de leur domicile commun et d’accepter l’installation de conjoints non nationaux dans le pays.
En l’espèce, les requérants n’ont pas prouvé l’existence d’obstacles qui les aient empêchés de mener une vie familiale dans leur propre pays ou tout autre pays de leur choix, ni de raisons spéciales de ne pas s’attendre à les voir opter pour une telle solution (cf
.
arrêt
Abdulaziz, Cabales
et
Balkhandali c. Royaume Uni
du 28 mai 1985, série A n
o
94, p.
34, § 68).
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
3.
Les requérants se plaignent que le comportement des autorités et des juridictions roumaines les a privés de tout recours effectif devant les juridictions nationales, en violation de l’article 13 de la Convention, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour constate que le premier requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire de recours devant les juridictions roumaines qui, en première instance et en appel, ont effectivement examiné sa cause et apprécié ses arguments et ses moyens. En outre, la Cour constate que ces décisions sont amplement motivées par des considérations tant de fait que de droit.
Quant aux autres requérants, même si la mesure visant le premier requérant les affectés, elle ne les visait pas directement. Par ailleurs, il ressort des documents du dossier que la femme et les enfants du requérant ont continué à résider en Roumanie pendant une période d’un an après que la mesure d’interdiction d’accès au territoire roumain fut appliquée au premier requérant. Il en résulte donc qu’ils ne peuvent utilement invoquer l’article 13 précité.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
4.Le premier requérant se plaint d’avoir été expulsé du territoire roumain, bien qu’y résidant régulièrement. Il invoque à cet égard l’article 1 du Protocole n
o
7 à la Convention, qui dispose :
«
1.
Un étranger résidant régulièrement sur le territoire d’un État ne peut en être expulsé qu’en exécution d’une décision prise conformément à la loi et doit pouvoir
:
a)
faire valoir les raisons qui militent contre son expulsion,
b)
faire examiner son cas, et
c)
se faire représenter à ces fins devant l’autorité compétente ou une ou plusieurs personnes désignées par cette autorité.
2.
Un étranger peut être expulsé avant l’exercice des droits énumérés au paragraphe
1
a),
b) et
c) de cet article lorsque cette expulsion est nécessaire dans l’intérêt de l’ordre public ou est basée sur des motifs de sécurité nationale.
»
La Cour observe que le premier requérant n’a nullement fait l’objet d’une procédure d’expulsion, mais qu’il s’est simplement vu retirer temporairement, pour des raisons d’ordre public, son droit d’accès et de séjour sur le territoire roumain. Or, la Cour rappelle que la Convention ne garantit, comme tel, aucun droit de rentrer, de résider ou de demeurer dans un État dont on n’est pas ressortissant (cf.
Paramanathan c. Allemagne
, n
o
12068/86, décision de la Commission du 1
er
décembre 1986, Décisions et rapports 51, p. 237)
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
5.
Les requérants se plaignent d’une discrimination fondée sur leur nationalité, en raison de la mesure prise à l’encontre du premier requérant, et invoquent l’article 14 de la Convention.
La Cour constate que ce grief n’est pas étayé et observe qu’en tout état de cause, en matière d’entrée et séjour des étrangers, les États prennent nécessairement des mesures qui ne s’appliquent pas à leurs propres ressortissants.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
6.
Le premier requérant se plaint d’une atteinte à son droit de propriété en raison de la décision lui interdisant le séjour en Roumanie. Il invoque à cet égard l’article 1
er
du Protocole 1 à la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
S’il est certain que la mesure en cause a nécessairement eu des répercussions sur l’accès du requérant à ses biens, la Cour considère qu’elle ne constitue pas en soi une ingérence dans son droit au respect de ses biens. En tout état de cause, la Cour observe que les biens en question sont restés en possession des autres requérants jusqu’à leur départ de Roumanie et qu’ils n’allèguent pas d’atteinte à cet égard de la part des autorités roumaines.
Dès lors, ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
7.
Les quatre derniers requérants allèguent avoir été empêchés de quitter la Roumanie en 1993, en violation de l’article 2 § 2 du Protocole n
o
4 à la Convention.
«
Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien
».
La Cour observe que les événements dont les requérants se plaignent ont eut lieu en 1993, avant la ratification de la Convention par la Roumanie, le
20 juin 1994. Ce grief échappe donc à la compétence
ratione temporis
de la Cour.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article
35
§§
3
et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président